INEDIT Alfred Victor - Scrisori despre Eugene Ionesco 1


Nu aş fi dat atît de curînd la iveală corespondenţa dintre Alfred Victor şi Arşavir Acterian dacă nu s-ar fi iscat, de ceva luni încoace, toată această tevatură legată de Eugene Ionesco şi sărbătorirea sa în România.
Cum doamna Marie France Ionesco, fiica dramaturgului, încă este de părere că Eugene Ionesco trebuie să rămînă un scriitor francez (vezi articolul din „Evenimentul Zilei“ de pildă) am decis să public aici cîteva mărturii lucide, zguduitoare, despre personalitatea ionesciană, aşa cum a fost ea receptată de cei mai buni prieteni ai săi.

Fabian Anton

„Montreal,1/2 dec.1993

Dragul meu Arşavir,

Abia acum "mă învrednicesc" să răspund la admirabila scrisoare de acum două luni.
N-aş vrea sa-ţi las impresia ca aş fi neglijent dar trebuie să-ţi repet că avatarurile vieţii îmi impun restricţii şi lipsuri de politeţe ce le-am detestat de cînd mă ştiu. Muncesc acum mai mult ca niciodată, din zori şi pîna în noapte (deşi la ora trei noaptea se face aproape ziuă).
Tare mult m-a durut ştirea că Letiţia, buna şi loiala mea prietenă de pe vremuri s-a stins din viaţă. Aş putea spune că sînt inconsolabil căci prin dispariţia ei s-a smuls altă pagină luminoasă din tinereţea mea. L-am regretat nu mai puţin şi pe ilustrul ei frate – inteligent, muncitor, talentat ca om de litere şi de o modestie ce te cucerea – care s-a prăpădit prin luna martie a acestui an, cum am aflat din "Curierul Românesc" ca şi de la tine dealtfel. Ne putem considera ambii în doliu pentru restul zilelor noastre.
Te mira mult că, deşi am cunoscut atît de bine numeroase persoane (literaţi) cu care erai în contact şi chiar în raporturi de prietenie, nu m-ai întîlnit niciodată în drumul tău. Explicaţiile sînt multiple, dar principala cauză era… timiditatea mea ca şi dezacordul în care trăiam cu contemporanii din generaţia mea. Împins de mari nevoi materiale cravaşam cu disperare să ajung avocat deşi Literele, cu Facultatea lor ce o frecventam, cu ardoare mistică aş spune, erau mon violon d'Ingres. Scriam cu toată ardoarea, colaborînd mai mult anonim la diverse gazete politice ori literare, făceam traduceri ce alţii mi le furau, citeam cu o sete neastîmpărată tot ceea ce contemporanii mei publicau. Eram admiratorul lui Lucian Boz căruia nu aveam curajul să-i apar în faţă. Am avut în copropietate o casa de editură ce, după un an de la înfiinţare, a fost închisă de Guvern pentru că asociatul meu, Mişa Rafalovici, era suspectat de comunism iar cărţile deja editate erau traduceri din autori sovietici. Textele erau conştiincios transpuse în româneşte după chinuitele manuscrise ale lui Mişa. Scrisesem nenumărate biografii de scriitori iluştri şi mă tot pregăteam pentru... ziua de poimîine. Iar între timp eram un avocat ambiţios ce-şi da tot ce era mai bun în el pe altarul zeiţei Themis.
Aşa se face deci că nu ne-am întîlnit în acele timpuri.

După o neobişnuită tăcere, mult prelungită, am primit o bogată poştă de la Lucian. Nici ţie nu-ţi scrisese şi ai crezut că s-a supărat pe tine...
Printre anexele la epistola lui Lucian este o cronică "Eugéne Ionesco: La cruelle vérité de la viellesse". Am fost tare afectat de suferinţele ilustrului vostru prieten dar n-am fost mai puţin afectat de unele deficienţe intelectuale ale compatriotului nostru. Nu mă refer la repetările lui endemice (Cum ar fi: "Je m'y attendais, je ne m'y attendais pas. Je m'attendaia a avoir les cheveux blancs… mais je ne m'attendais pas et je ne m'y attends toujours pas encore á une possible dégringolade intellectuelle.")
Grav este că descrie ravagiile pe care artroza le face şi în corpul Rodicăi, de nodurile ei de la mîini şi picioare: "... je me sens si bien á côté d'elle avec ses trois bosses, ses trois courbatures pathétiques. On dirait, la pauvre, qu'elle s'enfonce."
La ce bun acest tablou penibil?
Însăşi poza ce însoţeşte articolul – un Eugen Ionescu în pijama, halat şi papuci, într-o stare evidentă de prostaţie, nu l-ar putea face simpatic cititorilor. Tragedii sînt la fiecare pas aşa că lumea rămîne indiferentă cînd află de o altă nenorocire.
Uimitor este că lui Ionescu nu i-ar displace să trăiască, chiar şi cu suferinţele actuale, pînă la o sută de ani. "Quel malheur et quelle joie" spune cel care a fost terorizat încă din fragedă copilărie de ideea morţii, iar la 21 de ani (anexa la "NU") scria: "Je vais mou-ou-ou-ou-ou-ou-rir". Dar a trişat apoi şi doreşte să continuie pînă la o sută de ani!
"Plutot souffrir que mourir est la devise de l'homme" (La Fontaine)
Cum îi spuneam şi lui Lucian într-un carnet de note din tinereţe, salvat printr-un miracol, scriam: "La vie est belle, et je voudrais mourir jeune, pour la regretter, et non vieux pour le maudire!"
Mult mai tîrziu am citit cugetarea lui Cioran: "Cel ce nu moare tînăr, se va căi!"
Mult mai nostim este că Eugen Ionescu este dezolat că Jean Marais, Michéle Morgan ori Michel Serrault au albit "et (ils) acceptent ces cheveux blancs comme ci c'etait naturel de vieillir. Ils subisent leur sort avec joie."
Iată că acestă încărunţire a altora îl dezolează pe Ionescu ca şi artroza lui şi a Rodicăi !
Senzaţionalul urmează : Cum ştim, cînd o nenorocire a soartei se abate pe capul unui om, el crede în primul rînd că aceasta este o pedeapsă pentru păcatele ce le-a comis în viaţă (începînd cu părinţii).
Ionesco are şi el o astfel de credinţă :
„J’ai l’impression que tout ce que j’ai fait et tout ce qui fait de moi UN DES GRANDS ECRIVAINS DE NOTRE EPOQUE, j’ai l’impression que je dois payer tout ca.”
Dacă nu suferea de eterna sa modestie ce l-a făcut să scrie în „Nu” că este cel mai mare critic literar din intelectualii tineri ai României, ori să spună în anexa lui „Non” (versiunea franceză) că el este superior tuturor autorilor români, Eugen ar fi afirmat în articolul din 1 oct. ’93 din „Figaro Littéraire” că soarta l-a pedepsit şi-l face să plătească greu pentru faptul că este „cel mai mare scriitor al epocii noastre”.
Să nu mă crezi laş !
N-am chef şi nici o urmă de răutate să mă scald acum în sîngele lui Eugen. Dimpotrivă, cum mă îndemni dealtfel, mă rog şi pentru sănătatea lui şi a soţiei sale. În condiţii normale aş fi fost fără milă căci nu pot ierta numeroasele lui tirade contra ţării lui de origine.
Natural că nici tu şi nici Lucien nu aţi putea fi de acord cu mine dat fiind marea prietenie ce v-a legat de tatăl „Cîntăreţei chele”.
Aş fi fost mai mult decît fericit – şi tare mîndru – să nu am pe inimă atîta revoltă contra operei (şi nu persoanei) lui, dar prieten îmi este Plato însă, mai presus de toate, îmi este prieten adevărul.
Am spus pînă acum că, dacă nu l-am apreciat, explicaţia este că nu l-am înţeles. Dealtfel el însuşi dădea această scuză celor ce erau în dezacord cu teatrul absurdului. Acum am pretenţia să afirm că l-am înţeles perfect, descotorosindu-mă de atitudinea clasică şi tradiţională ce o aveam în faţa scrierilor ioneştiene. Că se considera „unul din cei mai mari scriitori ai epocii noastre” este treaba lui, ca în anecdota răsuflată cu pacientul din ospiciu de nebuni ce trăgea după el, cu sfoară, un galoş, dar care era perfect normal după constatările unui vizitator expuse directorului instituţiei. Directroul a replicat: „Sînt de acord că este aproape tot timpul normal afară de momentele cînd se crede Napoleon Bonaparte”. „Nu văd nimic grav în asta” a remarcat vizitatorul. „Pardon, acesta este un sindrom foarte alarmant de insanitate mintală căci eu sînt Napoleon şi nu el !” a spus, în concluzie, directorul.
În traducerea franceză a lui „Nu” Ionescu afirmă, vrînd să fie abil, că a fost cel mai mare critic literar al tinerei generaţii.
Îi putem ierta acest sub-modest autoportret.
Revolta mea este însă nelimitată cînd citesc la pagina 208, în textul francez al lui „Nu” : „Pour moi, je vous jure, que lorsque j’ouvre un livre roumain il ne me passe jamais par la tete que l’auteur pourait m’etre supérieur”.
Eminescu, Caragiale, Arghezi, Liviu Rebreanu şi alţii ? La lada cu gunoi cînd avem un Eugen Ionescu ce le este superior.
În continuare el spune : „Ce qui n’a cessé de me guider, de m’inspirer c’est une méfiance systématique à l’égard de TOUT CE QUI EST ROUMAIN – personne, culture, etc. Méfiance que l’expérience a pleinement justifié et confronté.”
„Méfiance systématique” pentru persoane ca Arşavir Acterian, cel mai bun prieten al lui de odinioară (şi de acum, cred), Lucien Boz – ce nu încetează să-l admire ? Tare straniu îmi pare că nu s-a gîndit că unul dintre voi îl va citi. Să pretindem că a şters cu buretele, că persoana şi cultura, numele acestor eminenţi şi credincioşi prieteni. Ce facem însă cu Rodica Burileanu şi „picioruşele albe” de odinioară ce le evoca în articolul din 1 octombrie. Rodica nu este româncă ?
Dar mai este ceva grav şi de natură să reabiliteze literatura şi cultura română :
Ionescu a scris în România „capodoperele” „Cîntăreaţa cheală”, „Nu”, „Viaţa caraghioasă a lui Victor Hugo” („Hugoliada”) ce erau net „superioare” tuturor cărţilor ce s-au tipărit înainte. A venit totuşi în Franţa cu acest odios bagaj literar „anticultural”, l-a tradus în franceză şi a atins celebritatea. Dacă textul original era detestabil cum se face că, în limba lui Moliére, a devenit capodoperă, făcînd din autor „unul din cei mai mari scriitori ai epocii noastre” ?
„Seignerul, je reconnais que l’homme este en délire
S’il ose murmurer ;
Je cesse d’accuser, je cesse de maudire,
Mais laissez-mi pleurer.”
A exclamat „caraghiosul” Victor Hugo după ce şi-a pierdut adorata fiică, Marie-France a lui.
Sînt tare îndurerat de suferinţele pămîntene ale lui Eugen Ionescu dar nu sînt mai puţin dezolat de ura pragmatică (căci se găsea în Franţa pătrunsă de prejudecăţile contra străinilor şi, în particular, contra românilor) contra propriei lui patrii adevărate.

Cioran n-a avut nevoie să recurgă la o autobiografie refăcută şi nici să acopere cu dispreţ ţara lui de origine pentru a face pe plac străinilor şi a se înălţa la glorie.
Cum Ionescu găseşte inadmisibil ca bătrîneţea să facă ravagiile de care se plînge, i-am spus lui Lucien să-i redea următorul pasaj din Anatol France : „Un jour de l’an passé, sur le pont des Arts, quelqu’un se plaignait devant moi de l’ennui de vieillir. C’est encore lui répondit Sainte-Beuve, le seul moyen qu’on a trouvé de vivre longtemps.”

În altă ordine de idei – căci era timpul să mă desprind de obsesia produsă de Ionescu – am aflat cu nespus de mare plăcere că un tînăr scriitor, Fabian Anton, a creat „Fundaţia Acterian” care se va ocupa de cele trei stele, Haig, Jeny şi Arşavir ce au lăsat urme luminoase pe cerul literaturii româneşti. Bravo şi de o mie de ori Bravo !

Alăturat mi-am permis să-ţi anexez un cec de o sută de dolari urîndu-ţi să-i foloseşti cu plăcere.

Am primit o invitaţie de la Consulatul General al României la Montreal pentru recepţia ce o va da la 2 decembrie, cu ocazia Sărbătoriri Naţionale.
Dacă ai ştii cu ce imensă plăcere mă duc la Consulatul nostru, unde întîlnesc admirabilii noştri diplomaţi a căror curtoazie şi inteligenţă m-au cucerit !

S-au făcut şi se fac mari presiuni asupra-mi să apar cu urmarea „Drumului interzis”. Din nefericire s-au propus mulţi traducători pentru ediţia românească proiectată dar probele ce mi-au fost supuse au fost execrabile. O altă editură de prestigiu mi-a trimis o scrisoare elogioasă (cartea era „furată” de unul de la altul), oferindu-se să mă publice la Bucureşti. Pentru a facilita munca mea am fost întrebat dacă aş consimţi ca textul francez să fie redat în română de o echipă înalt calificată, urmînd să mi se trimită textul spre aprobare. Natural că ideea mă încîntă din cauza lipsei de timp mai ales. Mi-am dat consimţămîntul şi aştept răspunsul împreună cu proiectul de contract. Dacă planul reuşeşte m-am gîdnit ca, făcîndu-l cunoscut pe „Lucien” publicului cititor român, să scriu direct în româneşte urmarea. Traducerea ar putea fi efectuată apoi fără complicaţii. Am şi alte manuscrise pregătite, ca şi alte proiecte, dar ce-mi lipseşte este Timpul. Totuşi, luptător cum am fost mereu, vreau să perseverez.

Te las, bunul şi înţeleptul nostru Arşavir, urîndu-ţi mai departe curaj, deplină sănătate şi toate satisfacţiile ce le-ai năzuit mereu şi sînt bine meritate.
Cu toată dragostea,
Al. Victor

Iartă-mi te rog erorile (dactilografie şi stil). Totul e făcut în galop. “

Vizualizări: 189

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Gheorghe Apetroae - Sibiu pe Iulie 26, 2013 la 9:07pm

Ion Creangă, dacă ar fi fost  un dram francofil, nu ar fi ocupat un scaun mai inferior în Academia Franceză  şi , cu siguranţă, nu i -ar fi fost contestat  dreptul de autor neaoş roman!.. G.A.S.

Comentariu publicat de grecu constantin pe Iulie 26, 2013 la 9:05pm

Sângele apă nu se face!În străfundurile sale Eugen Ionesco a rămas român  şi aceste scrisori o dovedesc!Şi ca o apreciere personală, cred că nu există frontiere în cazul oamenilor de cultură:ei aparţin tuturor popoarelor lumii!

Comentariu publicat de cezara raducu pe Iulie 11, 2009 la 7:39pm
multumesc, fabian.
ps> ai terminat de colorat lumea?
Comentariu publicat de florin contrea pe Iulie 11, 2009 la 11:52am
SI EUGEN INESCU SI EUGENE IONESCO
... apartin culturii romane, culturii franceze si culturii universale, indiferent de dorinta publicului, a criticilor literari si a... familiei autorului.
Am zis!
Florin Contrea
Comentariu publicat de Adrian Grauenfels pe Iulie 11, 2009 la 9:43am
d-le Voican Marin protestez vechement .. ce e textul acesta de prost gust si agramat aici ? aici e vorba de IONESCO nu de Eminescu. Folositi va rog alte siteuri pt propaganda dvs. Zece corifei? zambesc la aceasta cuantificare a artei. Pe cand vom stabili valoarea poeziei la kilogram?
Comentariu publicat de Constantin Grecu pe Iulie 11, 2009 la 9:30am
frumoase si înalţătoare versuri!asemenea celor de cant autor ale poetului ADRIAN PĂUNESCU!
Comentariu publicat de VOICAN MARIN pe Iulie 11, 2009 la 9:11am
REGRET STIMATE AUTOR...DAR LA ACELE VREMI EUGEN IONESCO A GĂSIT CHEIA SUCESULUI ŞI DACĂ A SPUS CĂ-I MARE, PROBABIL S-A REFERIT LA CEI CARE-I ERAU CONTEMPORANI. AŞ DORI SĂ SPUN CU MÂNA PE INIMĂ CĂ BINE AR FI CA ROMÂNIA SĂ MAI AIBĂ ASEMENEA GENII ÎN LITERATURĂ (FIE ŞI ÎN TEATRUL ABSURD) MĂCAR VREO ZECE CORIFEI CA EL, AR FI O MÂNDRIE NAŢIONALĂ.
IDEII CONTROVERSATE, RĂUTĂŢI ŞI TOT CE VREŢI... AU EXISTAT, ŞI MAI ALES PE ACEASTĂ SCENĂ MICĂ A CREATORILOR DE ARTĂ, UNDE SE DĂ O BĂTĂLIE NEÎNTRERUPTĂ PENTRU MĂCAR UN COLŢIŞOR ISTORIC ACCEPTAT DE POSTERITATE CA, OAMENI FIIND, SĂ NU GREŞEASCĂ.
ASTĂZI CÂND ESTE MAI OMNIPREZENT CA ORICÂND GENIUL LUI EMINESCU, CĂCI ÎL REGĂSIM PESTE TOT, SUNT "OAMENI POLITICI" CARE IES LKA RAMPĂ ŞI SPUN SUS ŞI TARE: "MAI ESTE NEVOIE DE EMINESCU LA ORA ACTUALĂ? EMINESCU...NU A FOST, N-A FĂCUT, N-A ÎNŢELES (PE CINE?!), ŞI DOMNIILE LOR UITĂ CĂ ACEST POET NAŢIONAL ESTE VOIVODUL LIMBII ROMÂNEŞTI, ESTE ACEL POMICULTOR ISCUSIT CARE A ALTOIT PE UN VLĂSTAR ROBUST POAME MINUNATE, A CREEAT ACEL FAGURE DE MIERE, LIMBA NOASTRĂ CEA IUBITĂ. LUI EUGEN IONESCU SĂ-I LĂSĂM SCAUNUL PE CARE-L OCUPĂ ÎN PANTEONUL CELOR MAI ILUSTRE PERSONALITĂŢI CULTURALE DE PE MAPAMOND ŞI SĂ-I ADUCEM UN CALD OMAGIU. NU TREBIE SĂ NE OCUPĂM DE MICILE PETE ÎN SOARELE STRĂLUCITOR. ALĂTURAT AM SĂ SCRIU ŞI EU UN POEM DESPRE ACESTE MICI FLORI CARE NU POT TRĂI LA UMBRA UNOR STEJARI DE LEGENDĂ.


V O U Ă
Eminescu către unii urmaşi din vremea noastră


Ştiu, vă este foarte greu să scrieţi versul lapidar…
Pagini înnegriţi de-a surda, cum e proză din ziar.
Că n-au cap, dar nici în coadă, le-nţelege cineva!?
Doar o strofă să reţină, tare mult m-aş bucura.

Versul vostru se-mpleteşte şi-i atât de-ntortochiat,
Vai de cel ce vă citeşte!...Mi-l cuprind durei de cap.
Cată omul să-nţeleagă gândul vostru...ce ascunde
Printre strofe risipite?...da, -nţeles n-are nici unde.
.........................................................................

Eu am timp…,căci veşnicia nu e dată orişicui,
Dar citesc, în altă limbă, versul şubred, gol şi şui.
Unde-i limba învăţată de la buna noastră mamă?
Cui vă adresaţi şi scrieţi, cine vă mai ia în seamă!

Cruce-mi fac şi-ntreb: tiparul cum o poate trece
Vorba searbădă, amici? Văd că praful se alege
Şi de limbă, şi de rimă, de dactilă, ritm şi vers;
De-mi sunteţi urmaşii mei?… Altă limbă aţi ales.

Că n-aveţi măcar ruşine de cei care au muncit…
Rog, în ţara cui vă credeţi, voi pe cine aţi slujit?
Cu ce bani plata vă face! Mai aveţi ceva să daţi?
Aţi trădat neamul şi ţara... Ca borfaşii vă purtaţi.

Nume nu puteţi lăsa, nici prin gând nu v-ar mai trece;
Nu iubiţi limba şi portul – banul mi l-aţi luat ca lege,
Şi religie vă este. Lustruind şi slujind la atâţia potentaţi;
Ţinta vreţi să o atingeţi: să fiţi mari, să-mi fiţi bogaţi?

Ce îmi scrieţi, e cenuşă. Of!...şi nici ea n-o să rămână.
Nu conştiinţa v-ar mustra, fiindcă ce scoateţi din gură,
Nu-i seminţă bună. Este pir sălbatic, prins în arătură...
Praf şi mucegai ce se-ntinde-ntruna – pecingine, zgură.

Bravo! Aţi şi reuşit să vă ridicaţi ca pigmei vânduţi..
Limba dulce o ciuntirăţi, sclavi perverşi şi-mbogăţiţi!
Voi de straie-aţi dezbrăcat-o, lipsind-o de conţinut...
Şi-aţi uitat că va fost mamă, căci la sânul ei aţi supt

Dacă gândul îl aşterneţi peste-o coală, şi-o s-apară:
Daţi-i formă, armonie; bine-i să-nţeleagă, bunăoară,
Tot românul să priceapă ce vreţpi voi să transmiteţi...
Cine credeţi că învaţă versul sterp, vânduţi poeţi!?

Nu vreţi să mă copiaţi? Zău!... cine v-a cerut, spuneţi.
Dar să scrieţi ca românul, că mă-ntreb: de ce nu vreţi?
Dacă strofa-i clară, simplă…cum românului îi place,
Dragi urmaşi, puteţi să scrieţi, eu atunci vă las în pace.

Dacă-n piept inima voastră, ah! bate a clopot dogit,
Nu-mi simţiţi versul cum cântă, sufletul nu-i copleşit
De iubire şi plăcere, când mi-ascultă limba sfântă...
Mintea nu percepe versul, strofa-i veşnic întreruptă.

Dacă toate ce v-am spus, în urechea voastră sună:
Versul vine, strofa curge lin, ca melodia pe strună.
Doar atunci se-aştern pe file şiruri de mărgăritare –
În grai dulce fără seamăn ..., care mama iubitoare

Ni l-a strecurat în suflet, ca pe-o muzică de vis…
Cu trăiri, doine de dor...şi din inimă ne-a spus:
“Să le duceţi mai departe, sunt a noastră bogăţie—
Nu uitaţi Limba şi portul, nici frumoasa Românie!”

Vin şi-ntreb: ce gând aveţi, ce speranţă vă animă;
Pe soclu puneţi prostia şi-o credeţi că e sublimă?
De ce-o faceţi uitând mama, care v-a hrănit cu lapte?
E păcat, nu stâlciţi limba, vă opriţi, nu se mai poate!

N-aveţi voie să lăsaţi printre flori crunta otravă...
Alte flori veţi otrăvi, iar pedeapsa-i foarte gravă!
Nu-i o pierdere, căci ţara de voi uită. Nici n-aţi fost;
Viitorul vă condamnă, fiindcă-aţi scris atât de prost.

Vrând-nevrând, câte-un copil a voit să vă citească;
Asta-i crima ce-aţi comis: mintea lor copilărească
A luat de la voi prostia…în care-mi sunteţi bogaţi;
Rău în ţară-aţi răspândit. Stop! Este timpul să-ncetaţi.

Îmi slujiţi să prindeţi banul, în pungă să-l strecuraţi?
Dar vă mai trebuie chemare... Nu aveţi? Hai! Renunţaţi.
Prostul să steie ascuns, nu sărind ca păduchele în faţă;
De hoţi ţara este plină...of!, şi tot minte nu se-nvaţă.

Că atât o sufocarăţi, c-aţi răpus-o... Nu mai poate
Să înghită cu sughiţuri la minciuni prea gogonate.
Tot românul e scârbit. Răul şi foamea-l pândeşte:
Din sărac ce-a fost odată…, zi de zi îmi sărăceşte.

Dar să-mi piardă poezia, versul prins în strofa ei?!…
De pe lista de urmaşi, eu v-am şters dintr-un condei.
Cum în testament v-aş trece? Istoria să vă şteargă!...
Nu ne trebuiesc farsori, ca din Limba noastră dragă
Să încropească un talcioc din jargoane-mprumutate...
Cum să fiţi ai mei urmaşi?!...Cioplitori de oale sparte.

Marin Voican-Ghioroiu.
Comentariu publicat de Sofia Sincă pe Iulie 11, 2009 la 8:58am
Cuvintele sunt de prisos în faţa coloşilori literaturii române. Dacă au mai dorit sau nu să recunoască că sunt români, face parte din probleme intime ale lor sau ale timpului. Probabil că au avut motive.
Pentru noi important este că mergem, prin aceste scrisori, pe urmele românilor ce au ţinut ştacheta literară sus, departe de ţara lor, în vremuri tulburi.
Mulţumiri domnului Fabian Anton care ne pune la dispoziţie aceste scrisori.
Comentariu publicat de Constantin Grecu pe Iulie 11, 2009 la 6:32am
VICTOR ISAC, este numele cenaclului literar pe care il conduc,Este numele unei mari personalităţi a culturii româneşti închis de comunişti la Sighet,unde şi acum hainele sale de deţinut se găsesc ân celula muzeu!aşa am gândit eu,că pot face ceva despre aceşti oameni,cinstindu-le memoria!cred că domnul NICOLAE ROTARU,CUNOAŞTE DETALII DESPRE REGRETATUL PROFESOR VICTOR ISAC!
Comentariu publicat de Adrian Grauenfels pe Iulie 11, 2009 la 6:26am
Multumiri domnului Fabian Anton. Grupul avangardist Farfuridis va urmari cu atentie si desfatare ciclul de scrisori Ionesco. Din partea noastra oferim traduceri, colectie de texte rare si inedite, din literatura romana avangardista.Celor interesati: http://groups.google.com/group/farfuridis

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor