Insolensis, craiul cu părul brodat în fire argintii


( 2 )

Insolensis, craiul cu părul brodat în fire argintii

 

      Mulţi prinţi, crai, zâne, prinţese, spiriduşi şi chiar sirene trăiesc în Ţara de Dincolo de Râuri.  

      Sirena Ata , de exemplu, este una dintre fecioarele cele mai frumoase din ţinut. Ea e îndragostită de un Vrajitor. Însă nu vă voi spune povestea ei acum, ci altă dată. Vă voi istorisi în schimb o întâmplare din viaţa unui crai, căci acest crai a încercat şi el, înaintea Vrăjitorului, să o scape pe sirenă din apele râului Rut, ce veghează asupra ţinutului lor.

       Ţara de Dincolo de Râuri este meleagul în care cresc multe sălcii. Se spune că ele au fost aduse nu demulte veacuri de zeul furtunii şi al vântului, care a scăpat seminţele pe când traversa acest ţinut. Locuitorii s-au speriat văzând noile plante cu ramuri şerpuitoare. Cu timpul însă, au ajuns să le considere un dar de la Dumnezeu. Căci când străluceşte soarele, crenguţele lor, se unduiesc atât de lin, încât razele ce pătrund printre ele, se împrăştie pe pământ în cascade luminoase, aducând căldură şi bucurie.

         Este o ţară mică, cu drumuri înguste, cu fântâni de apă proaspătă, cu lanuri de floarea soarelui şi codri care ascund legende. La fel ca râurile. Când apune soarele, se pare că poţi desluşi cum râurile vorbesc între ele şi deapănă poveşti din lumea-ntreagă. Unul este batrânul şi adâncul Rut, ce străjueşte mereu cu credinţă.

         Astfel auzi craiul nostru, Insolensis, de o Fereastră fermecată. Dacă te uiţi în ea,  zăreşti fiinţe din alte lumi şi le poţi chiar vorbi.

          Craiul călătorise mult şi cu rost. Curiozitatea însă nu-i dădea pace.

         - Există o poartă spre altă lume? – se întreba el – iar eu nu am găsit-o în călătoriile mele?

           Insolensis era un crai foarte înalt, cu părul brodat în fire argintii şi ochii verzi, ca o primăvară caldă. Încă de la depărtare îi vedeai statura şi te minunai de chipu-i senin, de mersu-i drept şi hotărât. Vorba-i era aşezată. Avea un glas puternic de care se folosea cu adevărat atunci când râdea. Stăpânea un râs sincer, dar tăios. Era răbdător şi ştia să asculte vorbele celor din jurul său, pe care apoi le cântărea cu pricepere. Zâmbea multora, însă nu sporovăia cu toţi. Dar precum zânele sunt de cele mai multe ori naive şi copilăroase, tot astfel şi unii crai sunt orgolioşi. De multe ori, era tăcut şi nimeni nu ştia unde-i zboară gândurile. Când se întâlnea însă cu prietenii săi, înveselea toată suflarea din împrejurimi.

          Insolensis avea doi prieteni, cum nimeni nu mai întâlnise : spiriduşul Ay – care făcea pe toată lumea să râdă şi Prinţul An – a cărui voce putea deschide uşi ferecate. De aceea ei călătoreau mereu, pentru a afla secretele ascunse în spatele uşilor închise.

           Ay era năzdrăvan rău de tot. Mereu se lega de spiriduşe şi le fugărea până când acestea cădeau în braţele lui. An, în schimb, poseda o eleganţă ieşită din comun şi ameţea prinţesele doar vorbindu-le. Singurul care stătea mai liniştit, era Insolensis – mereu purtându-le de grijă celor doi.

       Şi cum află craiul de Fereastra fermecată, îşi adună prietenii şi le zise :

-        Am auzit pe când mă plimbam de un loc nou,

misterios.

-        Sunt spiriduşe acolo? întrebă grăbit Ay.

-        Nu ştiu. Râurile spuneau ceva de o Fereastră

fermecată, în care se văd fiinţe din alte lumi.

-        O uşă spre necunoscut... medită An.

-        E o fereastră, An!

-        O fi ferecată?... visa în continuare Prinţul.

-        Asta vom afla în curând, nu-i aşa, dragii mei? Căci

mergem într-acolo!

-        Mergem! sări de bucurie Ay. Spiriduşe neastâmpăra-

te din alte lumi, degrabă ne vom înrudi! căci lui Ay îi plăcea să le numească verişoare. Toate spiriduşele erau verişoarele lui.

-        Şi încotro trebuie să o apucăm?  întrebă An.

-        Uite asta nu ştiu. Poate să mai ascult Râurile la

noapte.

-        Ascultă-le , prietene şi mâine vino să ne spui. îl

încurajă Ay. Cine stă s-asculte în noapte, pregătit e pentru fapte.

       Craiul Insolensis plecă spre o poiană cu sălcii, se aşeză la rădăcina uneia şi aşteptă ca soarele să adoarmă. Apoi îşi ciuli urechile. Freamăte îndepărtate umplură poiana, aducând cu ele o poveste dintr-o ţară unde oamenii au ochii mici şi trăiesc pe o insulă plutitoare. Dar atât, căci nimic mai mult craiul nu află.

         - Mai trimiteţi odată povestea Ferestrei fermecate! strigă supărat, iar ecoul scutură pletele sălciilor, care-l deteră la pământ.

          - Ei, de ce deranjezi cursul firesc al naturii? se răsti la el o mogâldeaţă neagră ascunsă printre crengi. Era să mă dai jos şi pe mine!

          - De când păsările vorbesc? Se miră craiul.

          - Dintotdeauna. Crezi că numai Râurile au glas?

          - Deci le auzi şi tu.

          - Eu aud multe, însă nu ascult tot.

          - Ia spune-mi, tu ştii povestea pe care o caut?

          - O ştiu, frumosule crai.

          - Unde e acea Fereastră?

          - Ce-mi dai ca să-ţi spun?

          - Dar ce doreşti?

          - Eu de tine şi de prietenii tăi am auzit de la Râul Rut. Am nevoie de Prinţul An să-mi deschidă porţile unui  Castel Ferecat.

           - E mult ce-mi ceri. Căzu Insolensis pe gânduri.

           - Vrei sau nu să ajungi unde-ţi trebuie?

           - Bine. Unde se află Castelul?

           - În Ţara Caldă.

           - E departe?

           - Da, însă eu vă pot duce acolo cât ai clipi din ochi.

           - Haide să-l găsim pe An. Se entuziasmă.

        Şi craiul, nemaiaşteptând zorii zilei, iar îşi adună prietenii :

            - An, aproape că am aflat locul secret, însă am nevoie de ajutorul tău. Această Pasăre ne poate duce la Fereastră, dar trebuie mai întâi să deschidem porţile încătuşate ale unui Castel din Ţara Caldă. Ce spui?

             - Unde e? Ia zi, negruţo, da’ sunt spiriduşe acolo? iscodi Ay Pasărea.

             - Taci, Ay! se enervă craiul.

             - Mergem, e o ţară despre care nu am mai auzit. Dar nu putem sta mult. Hotărî Prinţul An, care era şi el curios din fire.

             - Foarte bine. Acest ţinut e departe şi e frumos acolo, căci se-ntinde pe nisipuri plăcut mirositoare. Vă duc mai întâi la Fereastra fermecată, sunt o Pasăre de cuvânt.

        Şi mogâldeaţa tuciurie îşi deschise deodată aripile ce păreau a nu se mai termina.

             - Câte verişoare ar încăpea aici, alături de mine!... se  minuna spiriduşul Ay.

             - Închideţi ochii,  le spuse Pasărea şi cât ai bate din palme, se treziră chiar la hotarul ţării lor, Ţara de Dincolo de Râuri, care, în acest loc se învecina cu Ţara celor Şapte.

             - Am auzit de Ţara celor Şapte, despre care se spune că va dăinui veşnic! Nici nu ştiam că e atât de aproape! se minuna craiul. Unde e Fereastra?

             - Unde sunt verişoarele? nu mai înceta Ay.

             - Aici. Asta e!

             - Dar nu e nimic!

             - Uitaţi-vă mai bine.

        Văzură un loc între copaci în care razele soarelui luminau ca într-o fereastră.

-        Noi ne închipuiam altceva! se îmbufnară.

-        Altă dată să luaţi aminte că vorbele doar se ţes pe

pânza Adevărului şi nu sunt Adevărul însuşi. le

răspunse Pasărea.

- Eu mă duc într-acolo! Trebuie să fie ceva! îi

întrerupse Insolensis intrigat.

- Dar ai grijă, Craiule, acea Fereastră de lumină e în

trecut. Tot ce vei vedea, se petrece cu jumătate de an în

urmă! Şi să nu treci Dincolo! îl sfătuia Pasărea pe măsură ce craiul se tot îndepărta. Iar voi doi veniţi cu mine! şi-i înşfăcă, ducându-i în Ţara Caldă.

      Cu cât se apropia mai tare , cu atât lumina se colora. Ajuns in dreptul deschizăturii, Insolensis, văzu o multitudine de chipuri  - asemănătoare celor din lumea sa - întrezări clădiri, copaci... Şi atinse din greşeală cu degetul o pată de verde din fereastră – care dintr-o data începu să crească, se împărţi în două şi doi ochi gingaşi de fată se iviră în marea de raze multicolore.

-        Cine esti? întrebă craiul.

-        Nu-ţi pot spune numele meu, căci nu-l vei mai uita

niciodată. Dar tu cine eşti?

-        Insolensis, crai din Ţara de Dincolo de Râuri.

-        Şi e frumos în lumea ta?

-        Nu pe atât de frumos precum îţi sunt ochii. Dar în

lumea ta?

-        La fel de frumos precum ţi-e numele.

      Şi ei vorbiră mult, zi şi noapte, noapte şi zi, până când

Ochii îi spuseră :

-        Craiule, vino la mine. Măcar pe-o noapte.

       Insolensis, ca vrăjit, întinse o mână, apoi îşi trecu întreg trupul Dincolo. În spatele cortinii de lumină, nu pătrundea rază de soare. Abia dacă distingea pământul de cer.

      -   Ce frumos eşti noaptea, in Lumea mea! îi spuse domniţa.

        Dar craiul se întristă şi se supără, căci acolo, el nu-i mai putea vedea ochii.

-        E timpul să mă întorc, dar voi mai veni la tine! O

linişti Insolensis şi păşi înapoi spre Ţara de Dincolo

de Râuri. Domniţa nu mai avea la fel de mult farmec

fără privirea-i din fereastră, iar el voia să-i vadă ochii.

De aceea plecase atât de repede.

        - Mi-a ascuns că e întuneric, că nu o voi vedea. Ca şi cum m-ar fi vândut să se salveze.

        Cum puse însă piciorul în ţara sa, îşi văzu prietenii care-l căutau speriaţi.

-        Ai intrat! Nu ai ascultat sfatul Păsării! Cum e acolo?

Ce s-a petrecut? Unde ai ajuns? îl întrebă Prinţul An.

-        Cât timp a trecut de când aţi plecat? E mai frumos

aici.. Se vede mai frumos de aici...

-        Despre ce vorbeşti? Nici măcar o zi nu a

trecut, ştii că nu putem sta mult şi mai ales fără tine. Nu înţeleg cum de am putut pleca.

-        Noi am fost în Ţara Caldă, îl ciupi Ay. Am zburdat

în nisipuri. Dar nu frige la tălpi. Ia te uită, încă mai am pe picioare. Vezi ce fin e! Şi parcă–parcă miroase a ceva. 

-        Nu am putut deschide porţile Castelului... glăsui

cu jale Prinţul.

-        E pentru prima dată, An. Cum se poate? se miră

craiul, trezit parcă la realitate.

-        Pasărea ne-a spus că dacă eu nu am reuşit, înseamnă

că tu eşti cel  care trebuie să încerce. Tu eşti singurul care nu a venit cu noi.

-        Dar ce se află între zidurile Castelului?

-        Se zvoneşte cum că ar fi o zână închisă acolo, sau

mai bine zis, ochii ei, care ar fi cei mai frumoşi din lume.

        De îndată craiul pricepu de ce nu găsise în noaptea lumii de Dincolo privirea domniţei. Îl cuprinse o fierbinţeală usturătoare, de parcă tot secretul zânei i s-ar fi ascuns sub piele. Aerul îl încătuşa, iar glasul şi-l auzea subţiat, ca şi cum cineva i l-ar fi tras în afară.

-        De ce nu s-a îndepărtat cu inocenţa-i şi nu m-a lăsat

cu păcatele mele de până acum? Duceţi-mă acolo!

-        E departe, Insolensis, iar Pasărea ţi-a lăsat vorbă că

singur trebuie să găseşti calea, căci eşti crai şi nu prinţ. Iar noi, trebuie să ne continuăm călătoriile cărora am fost ursiţi. Menirea mea e de a deschide uşi şi toate-mi sunt scrise în palmă, iar a ta, e de a fi alături de mine. Drumul spre Ţara Caldă nu mi-e scris, de aceea nici nu am reuşit.

 

      Căci eu am uitat să vă spun, dragii mei,că un vrăjitor

 i-a legat pe toţi trei prietenii să meargă mereu pe drumul Prinţului An.

 

        - Ochii... nu pot rămâne acolo. Păcat de ei. De ce am lăsat vorbele Păsării deoparte? Tocmai eu! Când va veni vremea mea?  De ce nu ştiu cum poate fi dezlegat blestemul?

         - Poate desfacerea lui se află chiar în spatele uneia dintre uşi. Ai răbdare, îl vom găsi într-o bună zi. Îl potoli cu înţelepciune şi duioşie An.

         - Dacă îţi pasă de mine, dă-mi voie să plec acum. Am inima prea grea. Nu m-ai lăsat în credinţa mea. Mi-am pierdut zâmbetul demult şi acum sunt nevoit să mă întrec cu demonii ce uneori zac în mine. Asta cere timp. Trebuie să ies din mine însumi? Dar voi fi bine. Rosti Insolensis,  privind încă o dată spre Fereastra fermecată - loc în care se va întoarce mereu în gândurile sale.

        O porni cu paşi greoi în urma prietenilor săi, sperând că într-o zi Prinţului An îi va apărea în palmă şi drumul către Ţara Caldă...

-        Nu fi trist, prietene, îi şopti Ay, eu am adus un dar

din Ţara Caldă; şi deschizându-şi mantaua, scoase la iveală trei spiriduşe năzdrăvane ca şi el, care începură să râdă şi să alerge de colo-colo. Sunt verişoarele mele, dar te poţi înrudi şi tu cu ele, îi zâmbi ştrengăreşte şi o zbughi după spiriduşele sale.

        - Numai tu puteai face una ca asta. Le-ai furat? Eşti generos, Ay, n-am ce zice. Se amuză craiul şi îl ajunse din urmă pe An.  Mergem, mergem mai departe...

 

 

                                                                     Iorestina

                                                               Stelianovna Florea

                                                                (septembrie 2009)

 

 

Vizualizări: 99

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor