Ce este iubirea, iubirea ca raport între un bărbat și o femeie? Bună întrebare! Am întâlnit oameni care îmi spuneau că ei nu pot iubi! Să fie o anomalie? O insensibilitate, adică? Nu cred! Aș fi mult mai tentat s-o consider o calitate. De ce? Păi, hai să vedem!
În primul rând cred că ar trebui să pornim cu ceva... diferențieri ca să știm, de fapt, despre ce vorbim. Nu orice trăiri legată de sex, eros sau dragoste le putem cuprinde în noțiunea de iubire. De fapt, termenul în sine, cel de iubire, ar trebui folosit doar legat de spiritualul din noi. Te iubesc! Hm, a devenit o declarație frecventă pe care omul o face legată fiind de ceea ce, de fapt, este eros sau dragoste. Frumos, nu? Dacă te gândești, mai ales, la ceea ce-ți înalță sufletul în acele momente... Deci, am spus suflet! Uite că am făcut și prima diferențiere! Dar, omul mai are și trup, dar și spirit. Oare cum iubește trupul? Și când spun trup mă refer și la copul eteric și cel al senzației? Putem vorbi de așa ceva în cazul lui? Dacă nu, atunci de ce putem vorbi? Există oare vreun echivalent? Dacă ne gândim că trupul este stăpânit de o stare de conștiență similară cumva cu cea posedată de mamiferele superioare din jurul nostru, la ce putem să ne gândim? La instincte, desigur! Adică la instinctul sexual. Doar că la animal, acest instinct apare periodic, apetitul lui nu este permanent ca la om. De ce? Pentru că trupescul este guvernat în cazul omului de sufletesc. Sufletul, resimțind plăcerea actului își va dori „exersarea” lui nu doar atunci când trupescul se trezește din moțăială, ci atunci când îi vine lui. Adică... mai tot timpul! Problema este, desigur, mai complicată... glande, hormoni... Dar, să nu condamnăm întreg sufletul! Este vorba, aici doar de sufletul senzației, cel care face cumva trecerea de la trupesc la sufletesc prin corpul astral. Sex, sex, sex. Cam asta ar vrea el, pentru că este robul plăcerii. El va comanda sufletului rațiunii să găsească modalitățile prin care să-i satisfacă poftele. Circuitul este valabil pentru orice tip de dorințe. Dar, sufletul rațiunii este și el, la rândul lui, o piesă de legătură între sufletul conștienței, cel care ascultă de Eul spiritual și acel suflet al senzației care tot cere plăceri lumești. Sufletul conștienței (poartă acest nume pentru că prin el ar trebui să conștientizăm componenta noastră spirituală) se opune, dacă a ajuns la maturitatea necesară. Dar, oare, la omul mediu evoluat, adică la majoritatea dintre noi, există această maturitate? Se pare că da! Oamenii carnali, pentru că așa se numesc cei care se supun poftelor sufletului senzației deoarece el este atașat de trupesc, de carne, adică, prin intermediul corpului senzației, sunt din ce în ce mai puțini. Ceilalți, încet, încet, încep să fie supuși părții afective și raționale care formează un tot în sufletul rațiunii, tot care, a început deja să dea semne că privește mai cu „teamă” spre sufletul conștienței. Chiar așa se și numește: sufletul rațiunii și al afectivității. De ce a fost nevoie de afectivitate alături de rațiune? Pentru că, rațiunea lipsită de afectivitate ar naște monștri. Da, chiar așa! Nu somnul rațiunii naște monștrii, ci somnul afectivității. Rațiunea fără afectivitate este seacă, tăioasă, rece. Abia afectivitatea o personalizează. Îmi vine să spun că abia afectivitatea o umanizează, dar, rațiunea aparține doar omului, așa că... hm, s-o lăsăm cum a căzut! Spun că afectivitatea o personalizează pentru că ea, gândirea, este universală, ea ne aparține abia când o impregnăm cu afectivitatea noastră, cu sentimentele noastre. Vorbeam... demult, de cele patru eteruri. Eterul de foc, cel de lumină, cel de sunet și cel al vieții. Doar primele două ne aparțin de drept, spuneam, eterul de foc prin care se manifestă voința și eterul de lumină prin care se manifestă sentimentele, al treilea eter, cel prin care se manifestă gândirea, deci și cunoașterea, vă aduc aminte că l-am luat prin neascultare... episodul cu mărul. Dar, afectivitatea poate deturna, oare, instinctele și poftele născute în trupesc și în sufletul senzației? Transformă ea actul sexual dându-i o notă umană, în sensul de a dori o relația doar cu un partener anume!? Așa se pare! Dacă până acum relația avea o conotație carnală, sub imperiul afectivității, relația începe să capete o latură din ce în ce mai înclinată spre estetic. Nu mai vorbim de sex ci de eros sau de dragoste. Partenerii sunt legați, în această nouă fază, prin sentimente, adică afectivitate. Și pentru că vorbim acum de sufletul rațiunii și al afectivității, iar anterior vorbeam de cel al sensibilității, putem întrezării în negurile vremurilor cam care a fost parcursul acestor trăiri, un fel de evoluție a lor. Să gândești omul timpurilor anterioare ca având același comportament, aceleași aptitudini, aceleași posibilități de a se manifesta sau exprima este o mare eroare. Sufletul rațiunii și al afectivități a început să se înfiripeze în om abia după anii 747 îdH. Ca urmare, pe vremea lui Hammurabi, de exemplu, adică prin anii 1700 îdH., nici vorbă de trăiri afective sau de rațiune. L-am luat ca exemplu pe Hammurabi pentru că de la el ne parvine codul care-i poartă numele, cod care cuprindea vestita lege a talionului. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” era măsura pedepsei pe atunci, tocmai pentru faptul că omul nu avea o percepție rațională-morală a faptei sale. Singurul mod de a-l face să înțeleagă răul pe care l-a făcut aproapelui era acela de a-i simți, la rândul lui, suferința provocată acestuia. Pe atunci abia se forma în om sufletul sensibilității sau al senzației. Omul acelor vremuri era o ființă instinctuală, ceea ce numeam mai sus ca fiind omul carnal. El și-a dezvoltat latura rațională și afectivă abia după anul 747 îdH, cum spuneam. Abia după acest an el a fost capabil să dezvolte, în mod treptat, în suflet sentimentul de dragoste. Dacă până acum el primea impulsuri spre acțiune din lumea exterioară lui, interiorizarea la care a fost supus prin dezvoltarea sufletului rațiunii și al afectivității i-a mutat acestă lume din care îi vin aceste impulsuri spre lumea astrală. Nu mai vorbim acum de omul carnal, ci de cel estetic.
Am mai vorbit despre aspectele astea, dar privind din altă direcție. Acuma vreau doar să le leg sau mai bine spus să leg trăirile afective de ele!
Erosul sau dragostea este o legătură de la suflet la suflet, așa cum legătura anterioară, adică cea instinctuală era de la trup la trup. O astfel de relație este mult mai durabilă, nu se stinge pur și simplu odată cu „potolirea instinctului” care intervine când partenerii s-au plictisit, din punct de vedere fizic, unul de altul. Sentimentele sunt de durată dar, odată cu dezvăluirea componentei spiritual din om, care intervine după vârsta de 42 de ani, începe totuși a se stinge. Motivația cea mai frecventă este cea a nepotrivirilor de caracter. Dar, aceste nepotriviri au existat și înainte, adică la începutul relației, doar că ele au fost estompate, ascunse, tocmai de trăirile sentimentale, adică de ceea ce numim dragoste.
Pentru ca o relație să fie de durată, să se întindă de-a lungul întregii vieți și chiar mai mult, este nevoie ca cei doi „să se atingă” la nivel spiritual, la nivelul Eurilor spirituale. Din acest moment, deja nu mai vorbim de o relați care să aibă neapărat legătură și cu viața sexuală. O astfel de relație poate fi și una de prietenie. Oamenii ajunși la acest nivel, oamenii care se atașează unul de altul prin spiritualitatea lor, devin de nedespărțit nu numai pentru o viață. Impulsurile care îi ghidează în acțiunile lor provin, acum, dintr-o lumea superioară celei astrale. Dintr-o lume a eticii. Abia acum vorbim de iubire!
Pomeneam, la începutul postării, de cei care se plâng, de cei care sunt îngrijorați de faptul că nu pot iubi sau mai bine spus de cei care, zic ei, nu pot dezvolta un sentiment de dragoste sufletească. Și, mai spuneam că, faptul ar putea fi chiar o calitate. A-ți înțeles acum de ce? Hm!... E așa de greu?...
Există oameni printre noi care stau mult mai bine cu evoluția spirituală decât majoritatea covârșitoare. Da, sunt oameni capabili deja de a viețui în sufletele lor marea iubire spirituală! Un astfel de om nu se mai îndrăgostește, ca noi toți, de câte ori are ocazia, de... „esteticul” din preajma lui. El își așteaptă partenerul său de evoluție, egalul lui care poate fi frumos sau nu, care poate veni sau nu în această viață... dar, care cu siguranță îi va lumina sufletul atunci când își va face apariția.

Vizualizări: 18

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor