FLACĂRA CE ARDE ÎNCĂ

 

Întotdeauna intelectualii au avut un rol important în societate pentru că au dat direcţia, chiar dacă uneori acest proces a fost unul ezitant sau riscant, sau nu s-a revelat imediat celor din epocă, ci mult mai târziu.

Dar ei dau impulsul de a merge mai departe, prin simpla privire spre altceva, prin dorul după desăvârşirea pe care o avem spiritual pusă în noi de la facerea lumii.

În România, înainte de anul 1989, ei au preluat rolul ingrat de a se lupta cu un sistem totalitar, deşi uneori au făcut-o cu discreţie, dar au fost acolo, chiar dacă au mai făcut compromisuri, chiar dacă au mai ratat ţinta, chiar dacă nu au putut uneori să ţipe, dar au pictat ţipătul, au scris despre lacrimă, au lansat sisteme care uneau lumea în loc să o despartă, au oferit modele lângă plopii fără soţ, sau au tăcut pur şi simplu, când era de spus nimicuri, au purtat haine la modă şi chitară în piaţa publică când era de mers pe jos în stil obştesc, cu vigilenţa la baionetă.

Aşa a fost, dar dintr-o dată, după unii ani de încercări şi experienţe spirituale, peisajul se schimbă, se merge pe jos prin tunelul portocaliu, sau albastru, sau galben, se parchează pe trecerea de pietoni.

Acest zbucium şi aceste nelinişti, ne îndeamnă la reflexie şi la căutarea sensului pierdut, într-o lume cu mai multe sensuri, ameninţată de transparenţa cuvântului scris şi de apariţia imaginii pe fragilul papirus sau chiar piatra de aducere aminte pictată cu semnele regale.

 Limbile se schimbă, clima se schimbă, filozofiile se schimbă, valorile sunt mişcate, inspiraţia caută rădăcina de acum 6.000 de ani, ştiinţa dă impuls spre un altfel de univers, apare partea nevăzută a lumii, ascunsă uneori, aici intelectualul trebuie să înceapă să cânte, un cântec al textului nescris, încă.

Sunt deci mici neajunsuri la timpul prezent şi în punctul de referinţă actual, dar care în timp declanşează depărtarea de terra, de oaza din mijlocul povestirii.

-             Intelectualii par prea rigizi, ţin la sistemul lor de parcă ar fi ultimul, nu mai au răbdare să vadă mişcarea din piatra scrisă, o piatră vie, cu memorie de nisip.

-             Dau decizii, când ar trebui să comunice cu cei din jur, dau verdicte pe care le regretă ulterior şi care cer alte decizii, un cancer de decizii.

-             Se inspiră prea mult din alţii, până la identificare,  e o saturaţie de idei mişcate, deşi se caută sensul originalităţii.

-             Intră în rutina textului de specialitate, ca mecanism de manipulare şi deviere, ca formă flămândă după esenţe.

-             Se apropie prea mult de o anumită politică de partid, din dorul de acţiune, sub pretextul obiectivităţii, uitând că asta criticau mereu.

-             Schimbă instituţia cu ong-ul pentru că e la modă şi dă libertate.

-             Au renunţat la valorile creştine serioase, preluând experienţele de tot felul într-un continent creştin şi într-un anotimp influenţat de meditaţie.

-             Lasă confuzie între starea de intectual şi cea de tehnocrat, deşi regulile sunt altele, fără sinceritate abordează regula gulerelor albe, sub masca tot mai străină.

-             Într-o lume a intereselor, şi-au regăsit interesul material, justificat de altfel, pentru că produc valoare, dar au renunţat la sensul interesului naţional, căutând moda dada, cubistă, impresionistă, orientalistă....

-             Abordează în est modele uitate ale civilizaţiilor din vest, cu multă prospeţime, de parcă ar redescoperi America, deşi  e loc aici, la masa tăcerii, sub fiorul baladei, sau a imnului...

-             Dacă trec din dicţionar în Guvern sunt fericiţi, pentru că au atins punctul maxim.

-             Acceptă să fie sfătuitori de taină, dar îi oboseşte şi mai mult cel sfătuit cu experimentele de duzină, care dau bine la popor şi lasă confuzia între ceea ce se vrea a fi plăcut pentru popor şi ceea ce are nevoie, de fapt, poporul.

 

Inventarul ar putea continua, dar dincolo de toate se pun câteva întrebări din punct de vedere al valorilor creştine:

 

-             Ce ar da un om dacă şi-ar pierde sufletul ?

-             Cum ar fi dacă ai face altora ceea ce ai vrea să-ţi facă alţii ţie ?

-             Chiar se poate sluji la doi stăpâni în acelaşi timp ?

-             Este pacea cu Dumnezeu un munte cu adevărat ?

-             Este experienţa zilinică o modalitate de a ieşi la lumină, dincolo de incomoda, invizibilă, prospeţime a gestului firesc de a da un pahar cu apă ?

-             Trebuie să dai cezarului ce este al cezarului, dar şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu ?!

-             Chiar trebuie să ai o conştiinţă curată ca să vezi adevărul ?

-             Dar totuşi ce este adevărul: un teremen filozofic sau o persoană ?

-             Când trebuie să dai un pahar cu apă celui de lângă tine ?

-             Cine este cel de lângă tine: cel cu nume, cel cu funcţie, cel cu titlu de nobil, cel cu haina strălucitoare, croită la Paris, cel care stă în rândurile din faţă, cel care are revistă sau televiziune la buzunar, cel care ... ?

 

Dar toate aceste simple consideraţii sunt trecute cu vederea în zgomotul de fond al lumii, sunt simple consideraţii care s-au mai spus, s-au mai scris, s-au mai uitat şi este deja târziu în toate, ca la sfârşit de vacanţă.

 

Cu adevărat înveţi să mori frumos doar dacă accepţi suferinţa de a învia cel puţin într-un cuvânt nerostit.

Şcoala suferinţei dă puterea de a ştii şi de a cunoaşte. Puterea de trece din treptă în treaptă, cu răbdare şi sfială.

A venit vremea tehnocraţilor care recunosc intereseul propriu şi fac din serviciul lor public, transparent şi exact, artă, sau ştiinţă, cu puţin mister, în ciuda opoziţiilor de tot felul, pentru că timpul celui care ştie înseamnă totuşi bani !? ...

Intelectualul opac, închis în turnul de fildeş, este uneori imaginea călugărului urcat pe un stâlp înalt de 20 de metri, departe de lumea murdară şi impură, în plin deşert, dar care este hrănit de păsările dresate ale prinţului moştenitor ...

Ceva nu este în regulă totuşi, tot mai puţini intelectuali au în jurul lor discipoli care s-au format în jurul focului de tabără, pentru că uneori speranţa stă în  flacăra ce arde încă, acolo, lângă cort,  şi când  gândeşti târziu că , iată, şi trupul tău e cel mai bun cort, vorba poetului ...       

 

Constantin Stancu

Vizualizări: 27

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor