reţeaua literară

poezie, proză, muzică, arte plastice, foto, video, evenimente

INTELECTUALITATE , DIZIDENŢĂ, MARTIRIUM

 

            Scrierea recentă a unui eseu despre N. Steinhardt m-a pus în situaţia de-a reflecta mai profund la condiţia intelecualilor români de formaţie interbelică – martirică în numeroase cazuri. Mulţi din ei au traversat infernul – şi ce probă de martirium poate fi mai convingătoare decât a sta ani lungi – 4, 5, 12, 16 – într-o închisoare comunistă? Şi, mai mult: a ieşi de acolo purificat, cu opţiunea deliberată şi definitivă pentru creştinism ca soluţie salvatoare din orice  sistem concentraţionar.

         Intelectulii interbelici români - o elită, o aristocraţie a spiritului, ivită ca rezultat al evoluţiei sociale şi culturale precedente, de secole şi decenii.  În sistemul totalitar comunist ce-a triumfat la mijloc de veac 20, ei au fost cei dintâi vizaţi, fiind consideraţi principalul obstacol în calea „marilor realizări” ce vor urma. Regimul n-a reuşit însă nici să echivaleze generaţia lor, nici să-i şteargă definitiv din memoria colectivă, poate doar să demitizeze, să le tulbure şi distrugă într-o anumită măsură imaginea. Cu o moştenire spirituală, preluată de la înintaşi, precum fermitatea în opinii, consecvenţa, fidelitatea, calitatea omenescului, interbelicii  au fost gata să moară în închisoare, şi au murit acolo, pentru adevăr, justiţie, libertate, proprietate, credinţă-n Dumnezeu şi alte valori. Soarta le era oarecum pecetluită începând din anii 48-50 şi apoi multă vreme după. Neputându-i converti, regimul i-a anihilat. Nu exista altă cale: ori complice cu dictatura, ori dizident, puşcăriaş, element duşmănos etc. Aşa se explică plecarea unora: M. Lovinescu, V. Ierunca, Goma etc., martirizarea altora: V. Voiculescu, N. Steinhardt, M. Vulcănescu, Gh. Brătianu, Dinu Pillat, Sandu Tudor etc. şi mulţi alţii, academicieni, episcopi,  politicieni, studenţi, până şi elevi etc.

           Intelectualii  în comunism? Nu aveau prea multe variante de existenţă. Nu puteau adopta decât aşazisa libertate controlată. Unii au învăţat însă jocul complicităţii şi-al trădărilor, al labilităţii morale şi al trişării, adoptându-l ca pe-o virtute ca pe un act de superioritate. Micul activist era un fel de „intelectual” ce lucra ba la Cenzură, în vreo redacţie, ba la CC al UTC, ori al PCR etc. Nu puteau exista ţeluri decise de vreun lider de opinie. Libertatea persoanei era la dispoziţia regimului inchizitorial. Politicul decidea valorile şi destinul indivizilor. Ecuaţia existenţială era definită de relaţia ins-stat. Individul era „cernut” prin sita politicului, situaţie din care nu puteau rezulta decât: ori complicitate ori dizidenţă. Cine nu era cu ei era numaidecât împotrivă. Complicitatea însemna un fel de abandonare de sine, iar alternativa – rezistenţă şi opţiune deliberată pentru martiriu. Aşa se face că din generaţia de aur a interbelicilor, cei mai mulţi au fost închişi, eliminaţi, duşi la canal, mutaţi în Bărăgan, urmăriţi, şantajaţi, cumpăraţi, ostracizaţi şi aruncaţi în derizoriu etc. Cartea lui Matei Călinescu Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter prezintă un personaj de acest tip, din cele care ne-au marcat adolescenţa, şi care, prin anii ’70-75 putea fi încă întâlnit prin parcuri, în tramvai, în vreo cofetărie, în vizită la vreo familie:  insul vetust, discret, dar extrem de cult şi de un farmec intelectual aparte ce trăia în postura celui ce făcuse închisoare, era compătimit de unii, admirat de alţii ori înţeles subtil şi discret, privit cu rezervă, suspectat, criticat de oportuniştii vremii şi pasibil oricând de vreo anchetă. Profilul ce se edifică în Jurnalul fericirii se întâlneşte evident cu cel al straniului personaj mateicălinescian. Ambele cărţi transmit un mesaj subliminal. 

              Intelectualii autentici nu se nasc din nimic, la vreo comandă socială, la vreun seminar de weekend, nu se nasc peste noapte, nu se fac rapid, la întâmplare, prin promovări de partid sau de „gaşcă”, nici prin imitaţii sterile, nici prin experimente literare epatante şi năstruşnice. Formarea lor presupune timp, nu de decenii, de generaţii. Ei sunt în orice ţară, o valoare naţională, un capital inestimabil care se edifică prin tradiţie, acumulări, continuitate de preocupări, de muncă şi de de valori ce nu rodesc altfel decât asumte şi practicate consecvent. (Nu vorbesc aici nicidecum de cei care doar mimează acest rol) Intelectualii sunt produsul unei efervescenţe culturale definite de libertate, de emulaţie şi, inevitabil, de o profundă onestitate. Ei sunt rodul unor şcoli exigente de cea mai înaltă ţinută.  Necultivat, până şi talentul riscă să se piardă ori să rămână facil.  

            Prin urmare, capitalul de intelectualitate al unei naţiuni, ţări, comunităţi – echivalând cu blocul de marmură[1] de care vorbea Titu Maiorescu – e o valoare rarisimă, ce, odată risipită, nu se mai poate reinventa la repezeală, ad hoc, nici înlocui cu nimic altceva. S-ar putea cădea şi în iluzia că intelectualismul e o chestiune de orgoliu, de modă, de ambiţie, de aparenţă, de parvenire socială. Ei bine, nu! Ca şi ţăranul ce-şi munceşte, sau nu, ogorul, intelectualul nu poate trişa decât în dauna sa. Azi, când suntem în criză iar mişcările de reenergizare şi reconfigurare socială par să nu aibă vârful de lance reprezentat cu necesitate de elita intelectuală, am putea accepta, în sârşit, următorul principiu: politicile statului, în postmodernitate, în mileniul III, sau oricând de aici înainte, nu mai pot comanda, permite sau tolera practici aberante ale unor instituţii plătite din bani publici,  pentru a şicana, umili, minimiza oamenii de valoare, pentru a tropăi cu insolenţă pe destinele celor indezirabili vreunui dictator, ori vreunui şef agramat, ostil cărţilor, ideilor, culturii, doar pentru că el nu le înţelege, le desconsideră şi minimizează. Altfel, prin instituţiile pe care le finanţează, societatea riscă să producă, nu elitele de care are atâta nevoie, ci doar martiri.

           Dar, martirizarea semenilor care ne devansează intelectual, spiritual, moral, este ea oare sursă de succes şi de prosperitate? Este ea motiv de mândrie, ori  reuşită cu care un regim ori o ţară se pot afirma în istorie?



[1]T. Maiorescu, Prefaţă la vol. – Critice: „Puterile unui popor, fie morale, fie materiale, au în orice moment dat, o cantitate mărginită.Averea naţională a românilor are azi o cifră fixă, energia lor intelectuală se află de asemenea într-o câtime fixată. Nu te poţi juca nepedepsit cu cu această sumă a puterilor, cu capitalul intreprinderii de cultură al unui popor. Ai un singur bloc de marmură: dacă-l întrebuinţezi pentru o figură caricată, de unde ai să mai poţi sculpta o Minervă?”

Vizualizări: 418

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe August 7, 2012 la 1:06am

Foarte bun articolul. Eu cred cǎ problema intelectualitǎţii ( locomotiva unei naţii ) rǎmȃne deschisǎ și dureroasǎ. A fi intelectual ȋnseamnǎ ȋn primul rȃnd sǎ ai o probitate moralǎ ireproșabilǎ, corectitudine, spirit civic, etc. Abia apoi urmeazǎ partea care-l definește ca om cu gȃndire avansatǎ, adicǎ un om care muncește cu mintea și scoate la luminǎ comori. E suficient sǎ citești și sǎ ȋnveţi atȃţia ani, ca sǎ te poţi numi intelectual ? E suficient sǎ vorbești despre știinţǎ sau artǎ, despre social, istoric, fǎrǎ sǎ acţionezi ȋn plan concret ? Cred cǎ un om intelectual este acea persoanǎ care prin inteligenţa sa nativǎ, prin educaţia de clasǎ, prin gȃndirea solidǎ și logicǎ, prin realizǎri personale, poate schimba ȋn bine progresul societǎţii ȋn care trǎiește. Fiind el un bun exemplu de cetǎţean și om, poate sǎ tragǎ dupǎ sine o mare parte de oameni care se simt atrași de ideile sale. Nu cred cǎ diplomele obţinute fac din tine un intelectual. Ele pot fi o recunoaștere a meritelor la un moment dat. A fi intelectual, ȋnseamnǎ a te lupta permanent cu armele inteligenţei, ale logicii și ale intuiţiei, cu toate provocǎrile care pȃndesc la tot pasul. De aceea intrarea ȋn aceastǎ elitǎ este atȃt de grea. Ȋn zilele noastre, mulţi se bat sǎ pǎtrundǎ pe diferite cǎi ȋn aceastǎ breaslǎ. Unii chiar cred cǎ dacǎ au obţinut o diplomǎ, vor fi sǎltaţi automat ȋn ochii celorlalţi.

-         Uite, vezi, am diplomǎ, sunt intelectual…

Realitatea este crudǎ. Cel ce se zbate muncind și asudȃnd, va obţine merite. La fel vor obţine și ceilalţi, cu ajutorul tehnicii. Cȃteva bǎtǎi de tastaturǎ și gata ! Norocul nostru cǎ geniile mai sunt recunoscute…

Din fericire pentru noi ca popor, geniile au deschis calea. Cei ce se simt ȋn stare sunt obligaţi sǎ facǎ eforturi pentru a continua. Nu putem schimba lumea dintr-o datǎ, doar puţin cȃte puţin.

Eu, unul, nu mǎ consider un intelectual ( poate doar un aspirant ), atȃta vreme cȃt ȋn urma mea nu rǎsare nimic. Lumea gȃndirii și a creaţiei este fascinantǎ. Dacǎ vom reuși s-o parcurgem vom fi oare fericiţi ?

Intelectualitatea are un mare dușman : politica…

Comentariu publicat de Andrei A. RADU pe Mai 13, 2012 la 10:09am

...și cine vrea neapărat definiții, le găsește la îndemână în Wikipedia! Sunt scrise de oameni competenți, totuși...

Comentariu publicat de Terezia Filip pe Mai 13, 2012 la 9:40am

Să  definim intelectualul. Am plecat  de la premisa că toţi ştim ce sau cine este intelectualul şi cred, dragi prieteni, că într-adevăr ştim aceasta.

După opinia mea - intelectualul este individul care prin profesia sau preocuparea sa, de la catedră ori din presă, prin articole sale de opinie, ori dintr-un cerc al său, profesional sau cultural, ori  prin cărţile pe care le scrie, ori chiar din sfera politicului dacă rar se întâmplă aceasta  - reuşeşete să influenţeze conştiinţele altora, şi să creeze opinii şi atitudini în cercul său de influenţă şi în planul mai larg social.   Vorbesc, se înţelege,  de influenţarea în sens constructiv, printr-o etică implicită a educaţiei şi a culturii, - şi chiar a politicului! -  având în vedere că intelectualul nu e  autist la problematica socială şi are capacitate previzionară.

În acest sens, indiferent de opiniile pe care le-au indus şi de atitudinile pe care le-au generat/edificat în planul mmai larg social, intelectuali  au fost: Fr. Nietszche, M. Heidegger, Titu Maiorescu, M. Eminescu, Nae Ionescu, N. Iorga, reprezentanţii Şcolii Ardelene, Eugen Lovinescu, Eugen Ionesco etc.Şi alţii mulţi.

Mulţumesc pentru  vizite şi intervenţii, oricum binevenite. Consider că tema e importantă şi actuală, având în vedere ce reuşeşete, sau nu  să fie azi intelectualitatea în spaţiul social românesc. Azi când e libertate.

Comentariu publicat de Florinel Constantin ANDRISAN pe Mai 12, 2012 la 8:07am

Excelent si binevenit articol Doamna Terezia FILIP !

N-am nimic de adaugat ceea ce-i foarte rar la mine.

Va multumesc !

Cu respect.

Comentariu publicat de Benoni Todica pe Mai 12, 2012 la 1:49am

De cand lumea in functiile de conducere au fost alesi oameni pe barba, bani sau nepotism pentru ca ne e frica sa definim si juriza criteriile pe care trebuie sa le indeplineasca un conducator, criterii, castig, premii si amenzi fara imunitate diplomatica. Imunitatea diplomatica trebuie scoasa afara si data de natiune prin vot si pe merit. Ati auzit de vre-o scoala de primari, presedinti sau generali? O scoala care sa-i lege moral de natiune! In toata lumea se aleg conducatorii pe gamele cu fasole si carnat. Asa e cand iti place sa dormi la sedinta si dormim incontinuare.

Comentariu publicat de Victoria Stoian pe Mai 11, 2012 la 5:15pm

Elita interbelică a dat multe "vârfuri de lance": Mircea Eliade, Nae Ionescu, Noica, Ţuţea, Vasile Voiculescu, Nechifor Crainic, Eugen Ionescu, N. Steinhardt, M. Vulcănescu, Gh. Brătianu, Dinu Pillat, Sandu Tudor, Monseniorul Ghica şi mulţi alţi înalţi prelaţi sau preoţi duhovnici, care au refuzat să pactizeze cu sinistra dictatură.

Trist este că actuală clasă politică, infatuată şi agramată, nu are nici un interes să se conecteze la valorile morale pe care  le-a promovat şi practicat strălucitoarea noastră elită interbelică.

Şi chiar dacă actuală elită are cultură şi potenţial, denigrează cu non-şalanţă ţara şi poporul (vezi Scandal înainte de decernarea titlului de Doctor Honoris Causa lui Horia Roman Patapievici, sâmbătă, la Timişoara:„Patapievici este exponentul cel mai de seamă al lichelismului fecalist. Ce poţi să-i ceri unui om care a comparat poporul român cu un cur plin de fecale? Patapievici nu are nicio dimensiune morală. Patapievici şi-a bătut joc de poporul român şi de Eminescu.)

Comentariu publicat de Irina Goanţă pe Mai 11, 2012 la 3:01pm

A fost aşa în comunism. Ştiu că era o grilă cu compoziţia cadrelor de conducere, în procente, şi dominau "proletarii". Astăzi cum e? Sunt localităţi care nu vor evolua deloc, deoarece la conducerea lor se află din 1989 încoace "aleşii" comunităţii care nu ştiu nici să citească. La întrebarea mea adresată unui parlamentar de vază - de ce nu li se pretinde celor care vor să conducă nişte comunităţi măcar minimum  de studii reclamate de o astfel de funcţie, deprinderi de organizare şi de planificare etc. - mi s-a răspuns că aşa e legea - comunităţile pot alege pe cei pe care îi vor, chiar dacă nu au şcoală deloc. Şi aceasta mi se pare absurd. Cum să înaintezi, cum să asiguri un nivel de viaţă dacă nu ştii nimic, nu eşti deloc informat cu ce se întâmplă în jurul tău, în ţară şi în lume. Şi, din păcate, primarii noştri nu au decât un sigur scop: să fure cu acte în regulă banul public.

Comentariu publicat de Hota-Fograscher, Traian pe Mai 11, 2012 la 12:18pm

Intelectualii in Comunism nu erau bineveniti!?Conducea doar  PROLETARIATUL! In Comunism existau si

Intelectuali,pentru ca :Scoala era obligatorie "Generatia Noua"citea mult ,puteai merge la Facultate(daca 

"prindeai"un loc !?Cu o nota de 7, sau 8 nu aveai sanse! Existau  30 de locuri si 7000 candidati!( poate cu PILE!) Astfel ca multi intelectuali au fost pur si simplu "ignorati",astfel ca nu au putut contribui la cresterea 

"averii nationale". Ca urmare unii intelectuali, care au avut posibilitatea,au cautat un refugiu peste granitele

tarii mult iubite....unde au fost poate  "descoperiti"! Intelectualii nu puteau conduce in comunism,conduceau

cei cu 4 clase elementare( prin anii 50 am avut si primari "romi" nu-i asa?) pentru ca acestia faceau tot ceea ce

li se spunea de la" regiune" sau "raion".Asa ca, intelectualitatea a suferit si va mai suferi pe parcursul istoriei!?

Exista INTELECTUALI  si "politicieni" (care se cred intelectuali!)Cu stima....!

Comentariu publicat de IUGA NICOLAE pe Mai 11, 2012 la 10:08am

               Ziceti ...sa ajungem ziua ca intelectualii sa-si ocupe locul ...etc. Dar cine sa-i aseze acolo ? Politicienii care si ei se considera intelectuali desi si-au luat doctorate si titluri prin copi/paste de pe internet ? Si cu absolventi de fascultati de prin orasele care, la modul serios abia daca ar trebui sa fie comune ? ACEASTA PROBLEMA VA DA DE CAO NATIEI MULTI ANI FIINDCA E SCAPATA DIN MANA. Ganditiva ca absolventii facultatilor muncitoresti din primii ani dupa al doilea razboi au dat batai de cap tarii peste patruzeci de ani. E plin de ingineri care nici nu stiu enunta teorema lui Pitagora necum sa o aplice si stiu profesori de romana care nu stiu cand se desparte cu linioara cuvantul trimiteti si cand nu se desparte. Si nu au decat 25 - 30 de ani. Pana sa scape tara de ei vor nenoroci multi muncitori si copii.

Comentariu publicat de Ioan Neacşu pe Mai 11, 2012 la 10:00am

Ce (sau cine) este un intelectual? Dar un dizident? Definiți termenii, ca să ne putem înțelege...

Vă rugăm să faceți donații pentru a sprijini Rețeaua literară:

SOCIAL MEDIA

Enter your email address:

Delivered by FeedBurner

Parteneri

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2014   Created by Gelu Vlaşin.

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

$ curl -L http://github.com/facebook/php-sdk/tarball/master | tar xvz $ mv facebook-php-sdk-* facebook-php-sdk $ cp facebook-php-sdk/examples/example.php index.php
Powered by Jasper Roberts Consulting - Widget