Intermitențele morții - José Saramago

Mărturisesc că până în 1998, când i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, nu auzisem de Saramago. Ba mai mult, nu prea știam, în afară de Camões, Cela și Cervantes, niciun alt scriitor iberic. Nu prea mă atrăgea literatura spaniolă/portugheză, din cauza faptului că nu puteam s-o disociez, nicicum, de gregarul și frivolitatea telenovelelor de prin zonă, care mă cam zgâriau și mă zgârie în continuare pe creier. (Considerația nu e valabilă în cazul magicienilor sud-americani, prieteni vechi).
În acea toamnă l-am căutat, aproape fără niciun fel de interes, la biblioteca publică, prin dicționarele vremii (Google nu era funcțional încă), am sesizat, diagonal, din titluri, că scrie cam ceea ce intuisem, oarecum, că scrie, ba și cu tentă istorico-religioasă, adică exact ce nu mi-aș fi dorit, la vremea respectivă, să includ în lista lecturilor mele de perspectivă apropiată. Așa că, fiindcă tot nu făcuserăm armata împreună, aproape că am uitat de el. Doar că el, pare-se, nu m-a uitat pe mine, a făcut ce-a făcut, vreo zece-doisprezece ani, și m-a dibuit, prin intermediul unui fan al său, care mi-a vorbit despre José cu atât entuziasm, în special despre „Intermitențele morții”, încât în zilele următoare am lăsat totul pe „mai târziu” și am purces la lectură.

Am aflat, în primul rând, că acest Saramago are o biografie destul de aparte, fiind perceput, de majoritatea apropiaților săi, ca un nonconformist înveterat, adică exact tipul omului care mi-a plăcut întotdeauna și de care am încercat, în măsura posibilităților, să mă apropii ori de câte ori mi s-a ivit prilejul.
A trăit, în prima parte a vieții, în Portugalia, iar după ce a cam făcut-o de oaie pe acolo (printre altele, și-a iberizat spiritul în defavoarea lusitanizării exclusive) și-a luat bocceluța la spinare și a purces spre tărâmuri mai puțin ostile, oprindu-se în Spania, și-n cele din urmă în insula Lanzarote, unde s-a și prăpădit. Pentru a-și asigura pâinea cea de toate zilele a lucrat ca mecanic auto, funcționar, translator, critic, intrând în literatura de performanță abia la 44 de ani (ceva asemănător cu Arghezi al nostru), cu niște poezii. A fost căsătorit de trei ori, a fost ateu și membru al unui partid de stânga. A fost tradus în peste 40 de limbi străine și a avut o influență covârșitoare asupra celor cu care a venit în contact.
Principalele sale romane, care i-au adus notorietatea internațională, cuvenită unui scriitor de Nobel, sunt: Memorialul mănăstirii, Eseu asupra Orbirii sau Orașul Orbilor, Evanghelia după Isus Cristos, Istoria asediului Lisabonei, Toate numele, Anul morții lui Ricardo Reis, Cain...
Realism magic, ficțiune prezumtivă, istorie alternativă. Cam acestea sunt liniile generale ale operei lui Saramago.
Cât despre „Intermitențele morții”, unul dintre ultimele sale romane, apărut în 2005, o ucronie alegorică (alți autori de ucronii: Philip Roth - Complot impotriva Americii, Robert Harris - Patria, Ray Bradbury - Detunătura și poate cea mai emoțională ficțiune citită de mine în ultimul timp, Matt Haig - Biblioteca de la miezul nopții),  îmi place să cred (și fac această supoziție doar sub forma unei convingeri cu acoperire în termeni strict personali), că ideea acestui roman inedit i-a venit autorului de la Cehov, care afirma, în una din piesele sale, că moartea este îngrozitoare, dar ar fi și mai îngrozitoare conștiința că vei trăi de-a pururi și nu vei muri niciodată, părere care-și propagă puterea de penetrare în întregul conținut al romanului.
Spunea Marin Preda, în „Cel mai iubit dintre pământeni”: „Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător”. Cam asta face și Saramago, în acest roman, îi conferă personajului central, moartea, o aură terifiantă, dar nu una obișnuită, familiară, așa cum te-ai aștepta, ci una fără precedent, îi plasează, perfid, o atitudine de amploaiat bugetivor - sătul până peste cap de stereotipia obișnuitului său demers profesional - și o poftă nebună de-a-și băga picioare în el de job-pendul cicloidal, epuizant și plictisitor.
Pornind de la una din tezele dogmei creștine, conform căreia ființa umană a fost zămislită după chipul și asemănarea creatorului, Saramago își asumă sarcina divină de-a-l ferici pe om cu darul nemuririi, trecând însă sub imperiul uitării dotarea acestuia și cu celelalte accesorii necesare, acelea la care avea pretenții justificate, prin prisma promisiunilor ce i s-au făcut, în perioada prenatală, fiul de împărat din basmul lui Petre Ispirescu, „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, respectiv livrarea la pachetul infinitului existențial și a celeilalte componente de bază, respectiv tinerețea fără bătrânețe, fără dureri, griji, obligații etc., întru săvârșirea unei vieți infinite cu un minimum de decență, confort fizic și rațiune spirituală.

A doua zi nu a murit nimeni. Faptul, fiind absolut contrar regulilor vieții, pricinuia o imensă tulburare în spiritele oamenilor, efect justificat sub toate aspectele...”

Apare, aici, odată cu introducerea în tema romanului, o primă idee cu încărcătură metafizică, mult dezbătută încă din antichitate, ideea infinitului mic sau mare, real sau conceptual, a unei (ne)existențe care nu mai este doar eternă, ci și discutabilă. Tratată în stil personal (ce nu a „metamorfozat” Saramago după chipul și asemănarea sa?), pe durata parcurgerii întregului roman, această idee face legea, într-o manieră persuasivă și subconștientă, aproape în toate scenele romanului.

„Ce va face biserica dacă nu va mai muri nimeni niciodată, Niciodată e prea mult timp, chiar și când e vorba de moarte...”

Structurată inițial pe trama relatării circumstanțelor inedite în care se trezesc, pur și simplu, o serie de personaje reprezentative, dar imaginare, dintr-un sistem social și o epocă nedefinite precis, acțiunea curge, în modul cel mai straniu posibil, spre un final perfect imprevizibil. Dacă, la început, o serie de indivizi, mânați de o stare de beatitudine bizară, par a fi cuceriți de ideea nemuririi, cu toate avantajele pe care le poate rezerva aceasta, fără a-și pune deloc probleme privitoare și la latura catastrofală a unui astfel de avantaj, încet-încet, Saramago ne introduce într-o succesiune de realități virtuale de un inedit aproape inimaginabil, demontând, unul după altul, toate miturile despre viața veșnică, ajungând, cumva, să valideze moral o idee de un cinism greu acceptabil, a lui Iosif Vissarionovici Stalin, care încerca, în urmă cu mai bine de o jumătate de secol, să acrediteze aberația că moartea este soluția tuturor problemelor, fiindcă dacă nu există om, nu există nici probleme, sau alta, a lui Bertolt Brecht, care ne avertizează că decât să te temi de moarte, mai bine te-ai teme de o viață nepotrivită.

„Însă nu pentru toți e mereu sărbătoare și, alături de unii care râd, vor exista întotdeauna alții care plâng, uneori, ca în cazul de față, din aceleași motive. Importante sectoare profesionale, îngrijorate serios de situație, începuseră deja să facă ceva astfel încât să ajungă la urechile celor în drept expresia nemulțumirilor lor.”

Dar „Intermitențele morții”, dincolo de menirea furnizării unui mesaj filosofic, are, în același timp, toate trăsăturile unui pamflet, ale unei viguroase satire la adresa moralei creștine, mai bine zis la ceea ce Saramago percepea din aceasta și din religie, în general, precum și la adresa societății contemporane lui, mașinăriilor politice, scoțându-le acestora la suprafață tot ce aveau ele mai abject și mai de repudiat la un moment dat.

„Din nefericire, când înaintezi orbește pe tărâmurile mocirloase ale realpolitik-ului, când pragmatismul pune mâna pe baghetă și dirijează concertul fără să țină seama de ce scrie în partitură, mai mult ca sigur logica imperativă a degradării va demonstra că, în cele din urmă, mai erau câteva trepte de coborât.”

Dacă în prima parte a romanului facem cunoștință cu starea de grevă a celei cu coasa la vedere, extazul creat de fenomenul imortalității efective, reacțiile și revenirea cu piciorele pe pământ a euforicilor de toate felurile, în cea de-a doua parte avem de-a face cu perioada post grevistă, când moartea, cedând la insistențele oamenilor, își reia activitatea pentru care a fost predestinată, școlarizată și expertizată, devenind personaj al romanului, reconsiderându-și atribuțiile și exercitându-și-le într-o manieră nouă. Este partea mai cât de cât realistă a cărții și-n același timp mai romantică, unde apar pe firmament sentimentele, diverse forme de umanitarism și chiar fiorii unei stări erotice... macabre, că oare cu ce alt epitet ar putea fi cadorisită?!

„Pentru o clipă moartea se eliberă pe sine însăși, extinzându-se până la pereți, umplu camera toată și se alungi ca un fluid până în încăperea alăturată, acolo o parte din ea se opri să se uite la un caiet care se afla deschis pe un scaun, era suita numărul șase, opus o mie doisprezece, în re major, de johann Sebastian bach, compusă în cothen și nu i-a trebuit să fi învățat muzică pentru a ști că ea fusese scrisă, ca și simfonia a noua de beethoven, în tonalitatea bucuriei, a unității între oameni, a prieteniei și a iubirii."

De citit, de înțeles, de luat aminte, căci orice ar fi, oricât ar părea de tentant, „moartea nu se trăiește” (Ludwig Wittgenstein), iar „scopul vieții este moartea” (Sigmund Freud).

Notă: Citatele sunt redate respectându-se stilul și ortografia specifică acestui autor.

Vizualizări: 149

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de riti pe Ianuarie 20, 2021 la 7:02pm

Punctul meu de vedere (la fel cu al d-lui Hilbert) este că și literatura are nevoie de argumente ca să-și confirme valoarea, doar că aceste argumente sunt diferite de cele din sfera matematicii, care operează cu modele (re)cunoscute, pe când literatura cu modele noi. Dacă argumentele literaturii țin de domeniul gândirii "laterale",  științele exacte sunt guvernate de gândirea "verticală". Oricum, și într-un caz și-n celălalt, este nevoie de gândire, dublată, după caz, de alte ingrediente necesare definitivării unui produs de calitate.

Comentariu publicat de Alexandru Boris Cosciug pe Ianuarie 19, 2021 la 11:50pm

Şi eu vă mulţumesc pentru recomandări, absolut necesare unei validări a oricărei ipoteze ştiinţifice. Deşi sunt inginer (acum sunt pensionar) şi în liceu nu mă preocupa literatura (trimeteam la Gazeta matematică rezolvări ale problemelor propuse in revistă), acum 14 ani m-am apucat mai serios de citit literatură şi chiar de scris, inclusiv poezii, deoarece literatura nu are nevoie de argumente privitoare la valabilitatea ideilor propuse.

 

Aduc şi trei citate care mi se par a fi foarte practice, indiferent de vremuri:

"Progresul este lent, de teamă ca nu cumva intelectul tulburat de neprevăzutul şi bruscheţea schimbării să nu devină cumva descurajat şi dezgustat, ca urmare a faptului că a primit pentru o prea lungă perioadă de timp o hrană nocivă lui." (Pitagora)

"Lumea poate fi salvată prin artă; artistul face, în fond, jucării pentru oamenii mari." (Constantin Brâncuşi)

"Fiecare om posedă un anumit orizont. Când se îngustează şi devine infinit de mic, el se transformă în punct şi atunci zice: Acesta este punctul meu de vedere." (David Hilbert)

Comentariu publicat de riti pe Ianuarie 18, 2021 la 2:56pm

Mulțumesc pentru aprecieri.

Multe teorii au avut nevoie de mult timp pentru a-și ocupa locul pe care-l meritau datorită valorii și valabilității lor. 

După puținele mele cunoștințe privind teoria teoriilor, cred că orice teorie, mai ales una științifică, pentru a putea intra în colimatorul celor cărora li se adresează, pentru a putea fi, în cele din urmă, recunoscută de toată lumea, musai să poată fi demonstrată. Deci nu este suficient să o elaborezi, ci este indispensabil să oferi, odată cu ea, și setul de SDV-istică destinat verificării și validării ei.

Poate că aici ar mai trebui umblat.

Oricum, vă doresc succes la alte congrese!

Comentariu publicat de Alexandru Boris Cosciug pe Ianuarie 18, 2021 la 12:32am

Un articol interesant!

Eu am postat anul trecut pe acest site Teoria mitocondrială a Creaţiei, Evoluţiei şi Involuţiei:

http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/teoria-mitocondrial-...

în care am adus argumente ştiinţifico-artistice-religioase despre cele trei etape.

Notă: lucrarea mea era destinată unui congress ce a avut loc la Chişinău, dar nu a fost acceptată.

Aduc mai jos şi un mic argument, chiar dacă Stephen Hawking este considerat un ateu şi m-ar bucura o critică raţională.

 

A BRIEF HISTORY OF TIME - Stephen W. Hawking

Conclusion

Einstein once asked the question: "How much choice did God have in constructing the universe?"

Even if there is only one possible unified theory, it is just a set of rules and equations. What is it that breathes fire into the equations and makes a universe for them to describe?... Why does the universe go to all the bother of existing? Is the unified theory so compelling that it brings about its own existence? Or does it need a creator, and, if so, does he have any other effect on the universe? And who created him?

... if we do discover a complete theory, it should in time be understandable in broad principle by everyone, not just a few scientists. Then we shall all, philosophers, scientists, and just ordinary people, be able to take part in the discussion of the question of why it is that we and the universe exist. If we find the answer to that, it would be the ultimate triumph of human reason - for then we would know the mind of God.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor