Interviu cu Nora Iuga realizat de Angela Baciu: "Indiscutabil, eu m-am nascut poet"

Interviu cu scriitoarea Nora Iuga (publicat in cartea ‘Despre cum nu am ratat o literatura grozava" de Angela Baciu  - ed.Junimea, martie 2015 - in Revista "Poesis" (octombrie 2014) si in Revista "Zona Literara")

Aşadar, indiscutabil, eu m-am născut poet. Părinţii mei au fost, într-adevăr, artişti. Am crescut înconjurată de mister, poate de frică, de locuri neobişnuite. Am vizitat oraşe ciudate, într-o Germanie veche cu catedrale şi castele medievale. Da, aşa cum ţi-am povestit, am învăţat la maici. Am visat mereu să locuiesc în hoteluri. Ultimii zece ani de lecturi în ţările lumii mi-au dat şi această şansă. Tot ce iese din carnea şi din gândul nostru poartă amprenta unei alte vârste. Dar asta nu înseamnă că tinereţea e frumoasă şi bătrâneţea e urâtă. Frumuseţea ca şi morala, sunt convenţii ale raţiunii noastre. În realitate, totul e frumos, poate de aceea la unele popoare doliul e alb, vesel, cum sunt chefurile care însoţesc parastasele.

Îndrăgostirea e o soră mai tânără care o să-mi şteargă fruntea de sudoare când o să agonizez

(foto: Nora Iuga si Angela Baciu, Galati)

A.B.- Doamna Nora Iuga, ne aflăm la Satu Mare, tocmai s-au încheiat „Zilele Culturale Poesis” – în acest an revista a împlinit 25 de ani, cum vi se pare revista, evoluţia ei?

– Îmi ceri să-ţi vorbesc despre Revista „Poesis” şi iată, în capul meu, se face imediat conexiunea cu… Eminescu. Mărturisesc că în anii aceia, când fetiţă din mine se primenea în faţă şi, în loc să asculte poveştile bunicii, citea „Geniu pustiu” şi „La aniversară”, într-o carte veche de prin anii ‘43, se substituia firesc acelei fete, care iubea un „geniu”. Pe vremea aceea nu ştiam exact ce e un… geniu. Nu ştiu nici acum. În cuvântul ăsta vedeam ceva sumbru şi imprevizibil. Ceva de care trebuia să te aperi, iar Poesis , un vis…cel mai frumos. Cred că am citit “Geniu pustiu” de vreo zece ori. Îl purtam tot timpul cu mine. Poeziile lui Eminescu, în schimb, le citeam aşa cum îmi făceam temele pentru şcoală. Nu-mi plăceau decât “Luceafărul” (râde), „Călin” şi „Strigoii”. Mai ales „Strigoii”! Poate de asta am vrut să îmi botez băiatul Arald. Şi acum, iată vorbim de „Poesis” care aniversează… 25 de ani, aşadar „La aniversară”! Îţi spuneam de o vârstă când am întâlnit poezia şi de atunci nu cred să fi existat o singură zi în care să nu fi citit, sau să fi citat un vers… Ani în şir am visat o revista de poezie şi visul meu s-a materializat, exact acum 25 de ani, prin apariţia revistei „Poesis” - al cărei titlu este el însuşi cel mai frumos poem. Şi acest dar pe care orice poet şi l-a dorit îl datorăm poetului George Vulturescu. Revista creşte de la an la an, e o revista deschisă tuturor generaţiilor, o revista care aduce poeţi din toate colţurile ţării şi de pe alte meleaguri, o revista care uneşte visătorii acestor lumi prea grăbite, spunându-le parcă “Opriţi-vă pentru o clipă, priviţi această biserica de lemn, această ie, acest câmp cu flori, ascultaţi acest pârâu”… O revista care leagă un ţărm îndepărtat de unul care abia începe să se arate…şi nu pot să nu amintesc aici de impetuozitatea cu care vine valul acesta mare, puternic, de o tinereţe care devansează totul cu o rapiditate de TGV – o tinereţe prădalnică scotocind prin sertarele tuturor poeţilor lumii…Ne contaminează. Mă refer la “Poesis Internaţional” jună revista pe care i-o datorăm poetului Claudiu Komartin. Azi, „la aniversare”, se cuvine însă, să-i urăm ctitorului George Vulturescu şi minunatei sale lucrări „citius, altius, fortius”.

(foto: Angela Baciu si Nora Iuga - lectura "Biblioteca Metropolitana" Bucuresti)

A.B.- Au fost zile pline de evenimente culturale: premii, distincţii, podium poetic, lansări de carte, conferinţe, momente când ne-am revăzut cu alţi colegi, i-am ascultat citind, povestind…

– Întâlnirea sărbătorească de aici de la Satu Mare a fost emoţionantă, pentru că poeţii au venit de departe mânaţi de dragoste pentru Poezie. Din păcate, în afară de poeţii Ion Mureşan şi Adam Puslojic, numele “mari” au …cam lipsit. Personalităţile sunt foarte solicitate, chiar şi atunci când “Poesis” împlineşte 25 de ani şi, că orice femeie, odată cu trecerea timpului, nu mai e o…trufanda, fiindcă priorităţile se mai schimbă “după modă, după port…”

(foto: Nora Iuga si Angela Baciu - Galati, Faleza Dunarii")

A.B.- Mulţi au observat că la eveniment au participat puţine…poete, ce părere aveţi?

– Da, am observat şi eu. Se pare că n-am fost decât cinci – una şi una! (râde!) Poate că femeile se deplasează mai greu că bărbaţii, sau sunt mai mofturoase, dar când îţi cunoşti valoarea de poet nu se poate să nu te simţi minimalizată, că să mă exprim eufemistic, dacă distinşii moderatori în prezentarea pe care ţi-o fac – mă refer la recitalul poetic de la Castelul Karolyi din Carei - nu găsesc alte calificative (decât o „poetă foarte frumoasă”, „veşnic tânăra” sau „specialistă în vinuri” etc.), de parcă am fi „vedete” de revistă, sau, în cel mai bun caz, clientele tabloidelor.

A.B.- În multe dintre interviurile mele, discut cu interlocutorii despre începuturile literare…De unde a venit „gustul” pentru scris?

– Am răspuns în multe interviuri la întrebarea asta. Arta, spre deosebire de orice altă disciplină, nu e ceva ce se poate învăţa. De aceea, mi se face greaţă, sau, mai bine zis, frică, atunci când aud vorbindu-se în Europa actuală cu atâta entuziasm de „creative writing”. Unui poet „făcut” după metodă, îi prefer ca robot. Aşadar, indiscutabil, eu m-am născut poet. Părinţii mei au fost, întradevăr, artişti. Am crescut înconjurată de mister, poate de frică, de locuri neobişnuite. Am vizitat oraşe ciudate, într-o Germanie veche cu catedrale şi castele medievale. Da, aşa cum ţi-am povestit, am învăţat la maici. M-au atras, la vârsta de şase ani, muzeele inchiziţiei! Cred că e suficient ca să îţi dai seama că eu cred că numai acela e cu adevărat poet care reuşeşte să treacă în spaţii străine lumii de toate zilele, cu uşurinţa cu care treci dintr-o cameră în alta.

A.B.- Vi s-a îndeplinit tot ce v-aţi dorit în viaţă?

– Da, mi s-au îndeplinit toate dorinţele, absolut toate! (zâmbeşte) De la vârsta de cinci ani am început călătoriile cu trenul prin marile oraşe ale lumii. Şi acum fac 33 de ore până la Berlin, dar îmi lipseşte mirosul locomotivelor cu aburi… Am visat mereu să locuiesc în hoteluri. Ultimii zece ani de lecturi în ţările lumii mi-au dat şi această şansă. Şi tu mi-ai povestit, Angela, că-ţi doreşti acest lucru! Aşa să fie! Am apărut pe o scenă întâi la 20 de ani, când mi-am înterupt facultatea pentru un an, devenind telefonistă şi pe urmă stenodactilografă la un birou de copiat acte. Nu mai puteam suporta cursurile de Marxism şi de Economie Politică. Atunci, m-am dedicat teatrului de amatori. Am jucat pe scenele unor licee: la Şincai, la Cantemir, pe scena de la Cărămidari, sub egida Aşezămintelor Culturale. Acum, la această vârstă, am devenit şi…actriţă de cinema. Uncristian, acest pluritalent, veşnic neobosit, mi-a făcut un film documentar de autor: „Aici Nora Iuga”.

A.B.- Ce fel de film este?

– Unii spun că ar fi, de fapt, film artistic. E ca un puzzle. O viaţă făcută din bucăţi. Eu zic că este o reuşită. Dar marile reuşite au fost: căsătoria mea cu poetul George Almosnino şi băiatul nostru Tiberiu Almosnino care a devenit prim balerin la Opera Română. Nimeni nu mă poate convinge că sunt o „poetă mediocră” şi o „impostoare”, nici măcar „marele” poet Dan Sociu…Cred în ereditate. El e prea tânăr, ar trebui să mai citească. Arta adevărată nu e doar cea care ne seamănă!

(foto: Nora Iuga (Eleonora Almosnino) si George Almosnino - arhiva fam.Almosnino)

A.B.- Ce nu vi s-a împlinit? Ce mai aveţi de făcut?

– Vreau să trăiesc, să termin romanul la care lucrez acum şi …să văd o minimă reacţie din partea criticii. Şi octogenarii au ceva de spus despre viaţă asta. Câtă vreme mai vieţuiesc, sunt contemporanii noştri. Poate n-ar strica din când în când să vedem ce mai zic, chiar dacă… se retrag ca melcii în cochiliile lor.

A.B.- V-am auzit deseori afirmând că nu v-aţi îndrăgostit în viaţă decât de… poeţi.

– Da, de fapt, tot ce am spus până acum, explică, într-un fel, singura mea „formă de încremenire în proiect”. Pentru că, în rest, îmi place să văd tot ce mişcă în lumea asta, râul, ramul, şi... să mă las dusă înainte de val. Doar, ai văzut. Probabil că familia mea a purtat arta că pe un stigmat… Mi-a plăcut întotdeauna să vorbesc altă limba, pe care numai poeţii o cunosc. Lucrurile astea nu se explică…

A.B.- Ce este îndrăgostirea pentru Dumneavoastră, în toate cărţile descrieţi această stare…

– Vai, am vorbit de atâtea ori despre nebunia asta sublimă, aş numi-o „boală divină”, cum i se spunea pe vremuri epilepsiei, o boală de care nu mai ştii de tine ! E o soră mai tânără care o să-mi şteargă fruntea de sudoare când o să agonizez…(zâmbeşte).

A.B.- Puteţi să îmi spuneţi despre ce este vorba în romanul la care lucraţi acum? Pare cartea… unei alte vârste!

(foto: Nora Iuga si Angela Baciu - Libraria "Humanitas" Galati - emisiunea "Dialogurile poetei Angela Baciu" pentru Express Tv)

– Asta nu se spune (râde). Cum să-ţi mărturiseşti crima, înainte de a o fi comis? Tot ce iese din carnea şi din gândul nostru poartă amprenta unei alte vârste. Dar asta nu înseamnă că tinereţea e frumoasă şi bătrâneţea e urâtă. Frumuseţea ca şi morala, sunt convenţii ale raţiunii noastre. În realitate, totul e frumos, poate de aceea la unele popoare, doliul e alb, vesel, cum sunt chefurile care însoţesc parastasele.

A.B.- Am citit într-un interviu cu câtă uşurinţă discutaţi despre viaţă, moarte… Vă e teamă de ceva?

– Dacă mă gândesc bine, frică devine un sentiment din ce în ce mai vag. Nu ştiu dacă mi-e frică de moarte propriu-zis, fiindcă ea nici nu există. Nu există decât clipa premergătoare.

A.B.- Şi atunci ce este?

– Atunci e trupul cu… spaima lui animalică de durere. În orice caz, de veşnicia morţii te asigur, Angela, că nu m-am gândit să mă cutremur vreodată!

A.B.- Suntem la finalul interviului nostru, cât de repede a trecut timpul şi mai aveam atâtea de spus. Aveţi să transmiteţi ceva anume cititorilor Dumneavoastră? – Cei mai dragi îmi sunt cititorii aşa-zişi obişnuiţi. Cititorii fără ifose de scriitori. Nu suport lumea critică, aia ultra intelectuală care strâmbă din nas la orice şi… bârfeşte din inerţie. Scriitorii au multe trăsături comune cu jurnaliştii care vânează în folosul trustului căruia îi aparţin. Nu pentru că nu ar putea fi obiectivi, dar aleargă cu limba scoasă după…lumea bună. Dragii mei cititori, care mă opriţi pe stradă, în supermarketuri, în autobuze, la chioşcul de ziare, voi care veniţi la lecturile mele şi mă citiţi cu puterea voastră simplă, cinstită, de înţelegere, în voi cred cu adevărat. Şi vouă vă mulţumesc mai presus de orice.

A.B.- E trecut de miezul nopţii, mai avem ceva să spunem? Sau continuăm mâine? Am impresia că acest dialog între noi nu se va sfârşi niciodată…

– Cândva, poate o să-l continui tu singură la 1 noaptea, în altă cuşetă de patru paturi, în alt tren, care o să te ducă spre Bucureşti. Mai vorbim şi mâine…(zâmbeşte discret). Când stingem lumina şi închid ochii, sunt iar singură cu mine. Singură. Singurătatea cred, e un lucru foarte frumos, ca moartea, fiindcă nu e materială şi… n-o simţi.

(Mai 2014, în tren, Satu Mare / Bucureşti)

Vizualizări: 292

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor