„COPII CARE SURÂD ÎN MALL,

OAMENII DE AUR CARE TE ÎMBRĂŢIŞEAZĂ,

TOTU-I DE AUR, TOTUL E LUMINĂ!”

 

 Interviu cu poetul CLAUDIU KOMARTIN

 

 

 

• Născut la 7 august 1983 în Bucureşti • Absolvent al Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” în 2002 • Student la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti • Debut publicistic în 2002 în „Contemporanul” şi „Ziua Literară” • Alias „mr. kalm” între 2002- 2009 publică poezie, proză, eseuri şi studii critice în revistele literare româneşti „Vatra”, „Adevărul literar şi artistic”, „Cultura”, „Luceafărul”,  „Euphorion”, „Ziarul de duminică”, „Tribuna”, „Caiete critice”, „Clubliterar” etc.  precum şi o selecţie de poeme traduse în limba germană, în „Wespennest”- Viena • Membru al cenaclului Euridice condus de Marin Mincu şi al cenaclului Uniunii Scriitorilor condus de Mircea Martin •  Redactor al revistei online „EgoPHobia”• Editor al revistei online „ROcultura”• Blogger, deţinător al blog-ului „Un anotimp în Berceni”.

• Selecţii din poemele sale au fost traduse şi publicate în franceză, slovenă, sârbă, maghiară, spaniolă, cehă, poloneză şi coreeană • Teoretician al Generaţiei literare 2000 cu articolul-manifest Generaţia 2000 – o introducere  publicat în 2005 în „Adevărul literar şi artistic”, urmat de studiile O lecţie a iubirii  în EgoPHobia şi Primele ştiri despre voioasa generaţie 2000 care a apărut în „Luceafărul”

Debut editorial în 2003 cu volumul de poeme Păpuşarul şi alte insomnii, Editura Vinea, Bucureşti ,   Volume publicate:

• 2005 - Circul domestic, versuri împreună cu un CD cu 18 poeme în lectura autorului, Editura Cartea Românească, Bucureşti,

• 2007 -  Păpuşarul şi alte insomnii, reeditare, Vinea, Bucureşti,

• 2009 – Un anotimp în Berceni, versuri, Editura Cartier,

• 2010 – Un anotimp în Berceni, versuri, reeditare Editura Cartier.

• În pregătire romanul Colaps Inc.

Traduceri:

• 2007 - Suflete cenuşii, roman de Philippe Claudel, Editura Polirom, Iaşi,

• 2008 - Raportul lui Brodeck, roman de Philippe Claudel, Editura Polirom, Iaşi,

Dramaturgie:

• 2008, coautor, împreună cu Mitoş Micleuşanu ( Planeta Moldova), Răzvan Ţupa şi Adina Zorzoni, al textelor ce stau la baza piesei „Deformaţii” montată la Bucureşti de Teatrul de Luni de la Green Hours, în regia lui Marcel Ţop •

Premii literare:

• 2003, Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu pentru volumul Păpuşarul şi alte insomnii

• 2003, Premiul „Prometheus” pentru debut în literatură al revistei „România literară”

• 2006, Premiul pentru Poezie al Academiei Române

Selecţii din poemele sale au traduse şi publicate în limbile franceză, germană, spaniolă, suedeză, slovenă, sârbă, maghiară, bulgară, poloneză, japoneză şi coreeană.

 

 

 

 

 

 

 

 

GESTURI DE BRIGAND

 

 

„Bătrânul trist şi steril” - spune Claudiu Komartin - ce guvernează patria literelor româneşti, acuză poeţii generaţiei 2000 că sunteţi moftuleţe zgomotoase şi coada cometei nouăzeciste. Sunteţi obrăznicături şi pornofili?

 

Nu, nici vorbă. E o prejudecată şi o opinie destul de ticăloasă care a fost repetată din păcate, în eces, în ultimii ani, poate şi ca efect a unor gesturi destul de belicoase şi de necamaradeşti din partea unor tineri la începutul anilor 2000. Îmi aduc bine aminte, încă nu debutasem, nu mă gândeam la asta, n-aveam decât optsprezece ani, dar Marius Ianuş care era atunci privit ca liderul zgomotos al noii Generaţii, făcea nişte gesturi de brigand, încercând să forţeze recunoaşterea unui nou val de scriitori şi încercând să discrediteze o parte dintre scriitori vârstnici, crezând că în felul acesta, va face loc celor tineri, ceea ce până la urmă s-a dovedit a fi un plan destul de prost. Nu despre Ianuş se vorbeşte acum foarte mult, nu el contează după părerea mea, în ce se întâmplă în poezia românească din 2008, cât Teodor Dună, Dan Coman, Tudor Sergiu Caşiş, poeţi rezervaţi, poeţi mai degrabă refugiaţi într-un anonimat pe care şi-l asumă şi care nu au gesturile astea de zborşeală publică împotriva a toţi şi a toate, singuri împotriva tuturor. Şi asta mie-mi place foarte mult, fiindcă până la urmă poezia bună şi poezia rezistentă nu are de-a face cu contigentul acesta zgomotos şi virulent.

 

Are de-a face, cu o anumită cuminţenie?

 

Are de-a face cu valori care rezistă dincolo de guvernări, dincolo de moment, de degringoladă socială şi de asta acolo unde e un subteran dureros, acolo unde e o problemă pusă mai adânc şi mai profund sunt şanse mult mai mari să iasă o poezie mai rezistentă.

 

De ce în România există o criză în a numi corect lucrurile? Este România de astăzi, România intelectualilor din topul 100 de la TVR sau din topul 10  de la Realitatea TV?

 

Sunt mai multe Românii şi poate asta este o problemă. De fapt într-o lume normală, e firesc ca o ţară să existe pe mai multe paliere. Aşa cum există mai multe Franţe, aşa cum există mai multe Polonii, există mai multe Românii dar din păcate la noi stratificarea aceasta nu e una corectă. S-au pus bazele unor inegalităţi. E o lume care încă nu s-a aşezat, dar atât cât s-a aşezat e aşezată strâmb, e aşazată în poziţii tare incomode şi social şi cultural şi intelectual şi de asta sunt încă multe confuzii valorice, estetice, mediatice. Politicul dă buzna peste noi şi ne face chisăliţă vieţile, e de o foarte proastă condiţie intelectuală la vârf. Vreau să spun că noi suntem foarte bucuroşi când dăm de câte un Cristian Diaconescu sau Adrian Cioroianu sau mai ştiu eu, figuri, care par că au o anumită prestanţă şi că sunt intelectuali, dar ei înşişi sunt nişte oameni cu destul de evidente carenţe şi limite. Din topul ăsta de la Realitatea, s-ar putea să iasă ceva. Primele ediţii ale acestui Top Ten, „Zece pentru România”, nu, ar creiona ceva, ar fi o promisiune pentru o Românie ceva mai echilibrată, ceva mai aşezată, în care să nu mai fie hiatusul acesta care iată se prezervă. Trec anii, au trecut aproape douăzeci de ani de la Revoluţie, dar în continuare clivajul e enorm între intelectualitate, cu ghilimele de rigoare şi establishmentul cultural şi populaţie, între scriitori care sunt priviţi datorită unor figuri de-a dreptul scârboase din spaţiul public, ca nişte persoane de care mai bine te fereşti sau aştepţi să moară ca să începi să-i citeşti şi restul lumii. N-ar trebui să fie aşa. Într-o lume normală, scriitorul e un om integrat în lumea aceea. Scriitorul e un om între oameni, nu e nici în turnul de fildeş deşi poate să fie la o adică, de fapt, da poate să fie şi să vină cu cărţile lui, însă prin cărţile sale să arate că deşi e acolo în turnul de fildeş, el continuă să fie viu. Dar asta nu înseamnă că trebuie să vină şi să înceapă să urle în piaţa publică sau să fie purtătorul de cuvânt la vreun partid. Deja dăm în cu totul altceva.

 

Ieri se vorbea despre tine, într-un sens peiorativ, ca de un Bin Laden al Generaţiei 2000. L-am întrebat în acest context, pe Radu Vancu dacă el e Abu Musab Al-Zarqawi, locţiitorul lui Bin Laden sau Ali Chimicul? Lăsând gluma la o parte, este Claudiu Komartin un lider de opinie al generaţiei tinere?

 

Nu ştiu. Liderii de opinie au nişte canale media pe care se exprimă. Eu nu le am. Am internetul, am revistele literare în care publicul este totuşi restrâns.

 

EgoPHobiaeste un asemenea releu publicistic?

 

EgoPHobia.ro este o revistă on line la care am lucrat în ultimii anii cu doi prieteni, unul e în Germania, altul la Cluj. Este o revistă electronică care poate fi o alternativă la ce se întâmplă pe hârtie. Cred că dacă ai darul acesta să-ţi poţi formula ideile într-un mod limpede, să ai claritate în ceea ce gândeşti şi în felul în care pui lucrurile, ai datoria s-o faci. Eu nu spun că toţi. Sunt  scriitori extraordinari care sunt îngrozitori când iau cuvântul, spui mai bine n-o făceau, că-şi fac rău; fac rău şi cărţilor lor. Cred că oamenii din punct de vedere retoric, care au ceva de spus, sunt apţi şi capabili să fie nişte voci în lumea noastră, au datoria să nu pregete... şi de asta eu scriu, încerc pe cât posibil să sugerez nişte lucruri, să fac ceva pentru ca percepţia asupra unor aspecte care sunt importante pentru mine şi de spre care am vorbit până acum şi asupra altora, să se schimbe!

 

 

SPER SĂ FIM MAI ONEŞTI DECÂT MAJORITATEA OPTZECIŞTILOR

 

 

Suferă însă scriitorul român de complexul marginalităţii, prin faptul că noi nu frecventăm literaturile străine şi nu ne racordăm marii literaturi universale?

 

Scriitorul român în general se înarmează, îşi pune platoşa unui fel de elitism foarte brutal prin care încearcă să scoată ochiul omului din faţa lui, a cititorului că el este superior. Asta-i o mentalitate care s-a prezervat din perioada comunistă când cumva legitimitatea venea tocmai din chestia asta. Scriitori nu aveau o voce reală, nu puteau fi subversivi decât cu şopârliţe, cu lucruri pe dedesupt dar nu aveau cu adevărat o intrare. Erau manipulabili la modul cel mai ordinar, că mai era câte unul în CC al PCR dar acolo nu erau luaţi în serios, erau fiindcă trebuia să fie şi un scriitor. De pildă nu dădea nimeni, doi bani pe ce spunea Breban.

 

 Dar Păunescu ?

 

Păunescu mai avea intrare, că era insidios şi avea o gură mare şi în faţa lui Ceauşescu. Dar lucrurile se schimbă şi asta-i o bucurie pentru mine să văd că se schimbă. În special scriitori apăruţi după ’90 sunt diferiţi ca structură de cei din ’60 sau ’70 care au supravieţuit dar şi Generaţiei ’80 care azi e la putere, oameni la cincizeci şi cinci de ani, care sunt peste tot.

 

Este Generaţia ’80 atât de hegemonică?

 

Este establishmentul cultural.

 

Ei dau sancţiuni, ei dau premii, ei jurizează în momentul actual, aprope totul în literatura română?

 

Da. Şi sunt bine înfipţi în universităţi, în reviste culturale, cam în tot peisajul; ba chiar sunt şi în ministere, secretari de stat. Dar nu vreau să pară că-i acuz pentru acesta. Fiecare face, ce crede că are de făcut.

 

La rândul vostru peste zece - douăzeci de ani nu veţi fi la fel?

 

Sper să fim mai oneşti decât majoritatea optzeciştilor şi să nu punem beţe în roate nimănui.

 

Ce părere ai despre Generaţia’90 şi directorul ei de conştiinţă Cristian Popescu?

 

Sunt foarte legat de Generaţia ’90, dacă mă gândesc la modele mele formatoare: Cristian Popescu, Ioan Es. Pop. Chiar Daniel Bănulescu. În liceu eram un mare fan al lui Daniel Bănulescu.

 

Este generaţia taţilor?

 

Nu-i chiar generaţia taţilor, că nu sunt decât cu vreo cincisprezece ani mai mari decât noi dar e ciudat că într-un fel ne regăsim mai mult într-o serie de obsesii, de motive, de teme pe care ei le au. Mai ales în ce mă priveşte Ioan Es. Pop, mai ales în cei priveşte pe alţii, Cristi Popescu. Scriitorul român suferă de o problemă: incultura în alte domenii decât cel literar. Majoritatea dacă stai şi-i asculţi pe la mesele de scriitori, la Muzeul Literaturii, şi în alte spaţii dintre acestea consacrate, ce crezi că se vorbeşte? Nu se vorbeşte, mă rog în afară de lucruri lumeşti, decât de chestii literare, de bârfă literară din câmpul literar românesc. Oameni care habar n-au ce se mai întâmplă de treizeci de ani încoace prin America, prin Franţa, prin Anglia şi nici nu-i interesează prea tare. Şi asta este o problemă fiindcă nu mai eşti racordat la marea literatură. Şi ne trezim cu scriitori care reprezintă România pe la tot felul de festivaluri internaţionale, că sunt din alt film, din altă epocă, sunt expiraţi.

 

Cum se simte un tânăr poet faţă în faţă cu establishmentul cultural? De pildă, grupul editorial „Humanitas” reprezentat de Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici şi Mircea Cărtărescu, este acuzat în ultima vreme că face majoritatea jocurilor la bursa ideilor în cultura noastră?

 

Îi iau ca atare. Încerc să mă situez în normalitate faţă de ce reprezintă acest establishment. Nu vreau să am reacţiile pe care le au de obicei anumiţi intelectuali sau scriitori care se poartă cu toate aceste nume, de parcă din cauza lor lucrurile nu merg bine, nu. Sunt oameni care au făcut bine la un anumit nivel. Adică au făcut o trecere. Au făcut puntea între lumea aceea care se terminase şi o lume în care ar fi bine să...Sunt doar expresia unei figuri de tranziţie cu toate aerele acestea elitarde şi cu toată morga pe care şi-o asumă Gabriel Liiceanu, cu o anumită simbioză între discursul care împacă şi capra şi varza uneori, se bagă şi în politic, vezi susţinerea faţă de preşedinte, lucruri de felul acesta care n-ar trebiu să fie aşa. Dar eu nu pot să nu mă uit la Horia-Roman Patapievici, care e cumva expresia acestei noi drepte elitarde şi cumva superioare filosofic şi intelectual şi nici la Mircea Cărtărescu care-i expresia ce mai cunoscută astăzi a scriitorului român. De spui scriitor român, spui Mircea Cărtărescu!

 

Nu este Claudiu Komartin, noul Cărtărescu?

 

Nici vorbă.

 

Sunteţi Komartin I-ul?

 

Nici măcar întâiul! Sunt doar Komartin. Vreau să cred că am un un drum al meu, vreau să cred că dacă mă voi exprima şi în proză, ceea ce-mi doresc, fiindcă am mai scris proză scurtă, o voi face într-un fel propriu şi foarte personal însă Mircea Cărtărescu e un scriitor extraordinar, dincolo de faptul că mulţi se simt uzurpaţi, de faptul că el e cel mai cunoscut şi cel mai împins în faţă, dar e realmente bun. Nu poţi să închizi ochii la cărţi ca „Nostalgia” sau „Levantul”. Dacă îmi arătaţi un scriitor contemporan care a scris două cărţi, poate şi primul „Orbitor”, trei cărţi de valoarea acestora, atunci spun: într-adevăr  Cărtărescu e gonflat, Cărtărescu nu merită să fie acolo unde e. Dar nu este aşa!

 

 

AM ÎNCERCAT SĂ IRIG ÎNTR-UN FEL, MENTALUL COLECTIV”

 

 

Alienarea şi viaţa ta îndârjită împuţinează răul” declari într-un interviu acordat Iolandei Malamen în „Ziua”. Cum poate Claudiu Komartin, ca tânăr poet, cu extractul acesta furios – nu ştiu de ce mă gândesc la tinerii furioşi şi la John Osbourne –într-o lume atât de atipică, să găsească lumina?

 

Îmi place comparaţia aceasta cu tinerii furioşi şi e foarte măgulitoare. Pentru mine substratul existenţial, sigur nu mai putem vorbi acum de existenţialismul acela pur şi dur al francezilor, sau de Osbourne sau de toţi tipii ăştia care erau foarte puternici, care erau măcinaţi într-una de dramele astea existenţiale, dar pentru mine substratul existenţial este baza, este acel lucru fără de care scrisul meu nu are sens şi nici plasarea mea în lume nu are sens. De asta eu am făcut poezie în anii aceştia dar nu ca divertisment. Am încercat să irig într-un fel mentalul colectiv, atât cât poate să ajungă poezia unui tânăr poet, care probabil are câteva mii de cititori în ţara asta. Până la urmă ţelul acesta este: să irigi un psihic colectiv şi să încerce prin descrierea tuturor acestor frâmântări, angoase, drame să încerci să le ridici la un alt palier şi toate acestea sunt o căutare a luminii. Suntem foarte iluzionaţi de media mai ales, dar şi de filme, de aparanţe şi ni se sugerează adesea că avem foarte multă lumină în vieţile noastre. Copii care surâd în mall, oamenii de aur care te îmbrăţişează, totu-i de aur, totul e lumină! Şi când colo te duci acasă şi te trezeşti în ungherul tău şi eşti mai gol şi mai devastat decât ai fi fost dacă... Şi atunci trebuie să te duci spre adevăratele oaze de luminozitate intensă din vieţile noastre: să descoperi de pildă, poezia. Trebuie să vă spun, că am citit de curând o chestie care m-a înspăimântat dar pe de altă parte m-a făcut încrezător în ceea ce cred eu că este ţelul scrisului meu, ca să mă exprim puţin preţios. În Japonia există peste un milion de adolescenţi şi tineri, între şaisprezece şi douăzece şi ceva de ani, pe care ei îi numesc hiki komori. Sunt oameni care nu mai ies din camera lor, stau numai la calculator, toate antenele lor către lume sunt întinse prin messenger, prin e-mail, facebook, prin camera web iar părinţii le aduc mâncarea, le-o pun în faţa uşii, dar li se interzice să intre în spaţiul meschin al acestor tipi, care sunt compleţi alienaţi, sunt rupţi de lume. Se duc la toaletă doar în timp ce părinţii sunt plecaţi. Oamenii aceştia sunt peste un milion de tineri. Sigur că Japonia nu este singurul spaţiu, în America iarăşi sunt câteva milioane.

 

Apropo de alienarea generaţiei facebook, dacă nu mă înşel, fenomenul hiki komori apare în filmul „Babel”, nu ?

 

E o problemă pe care japonezii o aveau încă din vremea lui Mishima. Mishima s-a sinucis în definitiv ca să dea un sens mai mare, un sens superior morţii lui tocmai pentru a-şi face auzit ţipătul acesta de durere, de revoltă, că Japonia tradiţională, Japonia conservatoare pe care el o reprezenta era pe ducă şi e pe ducă, şi asta o spun ca să leg cu ce începusem să zic. Pentru mine scrisul are relevanţă şi însemnătate în măsura în care eu prin ceea ce fac, prin ceea ce scriu, prin poziţiile mele publice, mă opun placidităţii, mă opun acestei lâncezeli, lehamitei, zonei astea călduţe, descurajante, fiindcă nu mai avem mari drame. E o lume destul de prosperă, în care şi cei mai năpăstuiţi par mulţumiţi. Bine, noi încă nu suntem atât de prosperi, dar lumea spre care ne îndreptăm aşa va fi. Mă gândesc că am nişte prieteni suedezi, poeţi, cu care vorbeam despre lucrurile acestea. Toată lumea parcă ar fi într-un coplot de sticlă şi Europa spre care ne îndreptăm şi noi trimite spre acelaşi tip de prosperitate ticăloasă pe dedesupt: o lume de vitrină, în care tot ce ţi se dă, mai lipsesc ţevile din pereţi prin care să curgă mâncarea, băutura şi ecranul ca la Orwell în „1984”, să vină mereu ce-ţi dă Big Brother şi eu nu pot să accept chestia asta. Dacă am un sens pe lume, este să nu accept acest tip de comunitate a prosperităţii ticăloase şi prin scrisul meu, atât cât e el, cu puţinele mele sinapse întinse către lume şi către public, să încerc să schimb lucrul acesta.

 

Te lupţi cu laşităţile nichelate ale societăţii fast-food?

 

Exact. Este o societate care la orice nivel, e fast-food. Cum obezitatea este marea spaimă a americanilor azi şi până la urmă forţa lor militară se diminuează iar la un moment dat nu vor mai fi o forţă militară, fiindcă vor fi toţi atât de obezi încât nu vor mai fi soldaţi buni. Dar problema nu e numai trupească, ci şi una spirituală, din păcate: nu-ţi mai foloseşti nici muşchii, nici minunea asta care-i creierul omenesc.

 

Avem nevoie de o toaletă spirituală pentru poporul român? Mă gândesc la nevoia de memorie pentru că dacă suntem totuşi într-o cultură periferică ar trebui să găsim soluţii. Ca intelectual, ce soluţii ne recomanzi?  

 

Memoria. Da uite chiar din întrebarea pe care mi-aţi pus-o a venit şi o parte a răspunsului. Să nu uităm şi mie mi se pare că după vremurile care au trecut, după treizeci de ani, în care o parte dintre oamenii cei mai valoroşi, cei mai buni din domeniile lor au fost sistematic trecuţi la index şi ignoraţi, în timp ce alţii care erau poate nu nulităţi dar mediocrii sigur, şi toată lumea ştia, datorită unor şmecherii pe care le-au făcut sau că au pactizat cu regimul comunist au ajuns sus. Cred că un gest de gratitudine pe care avem a-l face faţă de aceşti oameni care au stat în umbră, şi poate şi azi sunt nişte anonimi, deşi contribuţia lor la domeniile pe care le-au reprezentat a fost enormă, este să nu uităm! Şi atunci când avem ocazia să punem lucrurile în ordinea care trebuie. Să rescriem acele manuale de istorie, de literatură, de arte chiar de ştiinţe, în care până atunci se spuseseră numai tâmpenii, numai lucruri odioase care ţineau de o optică greşită şi ticăloasă şi să refacem normalitatea aceasta a lucrurilor. E drept că am intrat într-o epocă care are şi ea ticăloşia ei şi care deformează mai abitir pe anumite segmente, că tot vorbeam de media şi de putere, cum ne guvernează ea într-o societate tabloidizată. Am trecut dintr-o extremă în alta.

 

 

SLAM-POETRY ŞI ETICĂ DE HACKER

 

 

Pe când lecturi publice şi recitaluri de teatru sau în baruri cum cereai tu în România dar slam-poetry ca şi în State? Am fost anul trecut la Festivalul European de Poezie de la Sibiu şi spre uimirea celor de acolo poeţii din Elveţia şi Austria scandau pur şi simplu versurile iar pentru mulţi dintre cei care nu erau deschişi la o asemenea experienţă, au fluierat şi s-au manifestat negativ zgomotos.

 

Slam-poetry e un lucru foarte bun care s-a întâmplat în America, începând din anii ’80. era un bar unde au început să se întâmple lucrurile acestea, oamenii veneau şi scandau versurile, făceau o poezie vie, interactivă cumva, provocatoare, care merge mult pe improvizaţie. Seamănă oarecum cu hip-hop-ul la un anumit nivel, sigur că acolo e şi ceva muzică şi un alt tip de protest social dar şi în slam-poetry e de obicei.

 

Avem aşa ceva în România?

 

Din câte ştiu eu n-avem deşi sunt câţiva hip-hoperi, nişte rapperi care pot trece de poeţi, sunt oameni care fac versuri foarte faine şi îi apreciez. Paraziţii de exemplu, BUG Mafia, care au deschis cumva povestea asta şi s-au îmburghezit sau RACLA. Ei, se pot face o grămadă de lucruri. Şi recitaluri, ştiţi cum în Occident există baruri unde se vine o dată, de două ori pe săptămână. Şi oamenii vin în cunoştiinţă de cauză, vin să plătească un bilet, mă rog, e o intrare, de cinci sau zece euro, cum mergi la teatru, ca să asculte poezie. Şi îşi petrec o seară frumoasă cu un ceai sau cu un vin, ascultând poezie, iar din când în când mai este o pauză în care cineva cântă la sax. Sunt lucruri care ţin de o normalitate publică, de o normalitate socială ca într-un oraş mare să fie aşa ceva. Pe mine mă dă peste cap că Bucureştiul nu are aşa ceva, în afară de ceea ce face un prieten al meu, Răzvan Ţupa, într-un bar, o dată pe săptămână, în „Poeticile cotidianului”. În afară de nişte sporadice evenimente în care se mai citeşte pe ici pe colo, cu un public restrâns, nu se mai întâmplă mare lucru. La Praga există trei patru locuri în care o dată la două zile sunt recitaluri, sunt concerte de jazz, sunt lucruri frumoase care te fac să te duci acasă mai limpezit la minte, să ai o insomnie mai puţin crâncenă, nu mai simţi nevoia să dai drumul la televizor să vezi cum mănâncă câinii vagabonzi, copii. Asta-i o problemă a lumii româneşti. Nu e pregătită, nu doreşte, are o suficienţă de asta gregară, încât nu vrea şi lucruri mai de fineţe.

 

 

Eşti adeptul eticii de hacker: pasiune, libertate, creativitate, grijă faţă de celălalt. Este Internet-ul un underground al culturii şi poate schimba în România paradigma literaturii?

 

Etica de hacker a fost introdusă de un tip foarte interesant şi inteligent, un fel de filosof deşi el e foarte bine statornicit şi în domeniul IT, în informatică. Pekka Himanen îl cheamă şi împreună cu Linus Torvalds, cel care a făcut sistemul de operare „Linus”, au scris o carte „Etica de hacker” prin care propuneau lumii noastre occidentale (zâmbesc, fiindcă noi suntem şi nu suntem în lumea occidentală, dar ne îndreptăm spre ea) în locul eticii protestante, capitaliste, dure în care este o competiţie continuă, dârză şi a cărui profet a fost Max Weber, propuneau chestia asta o dată cu dezvoltarea ciberculturii şi care readuce în discuţie nişte valori creştine, până la urmă şi face posibilă creativitatea neângrădită. Internetul a schimbat paradigma în măsura în care comunicarea e foarte liberă, în măsura în care a pus în circulaţie valori care din punct de vedere al culturii osificate, a culturii oficiale şi a establishmentului cultural, nu erau acceptabile. Ori pe Internet e a cceptabil, dacă ai public, dacăeşti bun, dacă eşti puternic, dacă eşti viu, exişti!

 

Nu este net-ul un viciu, un drog vizual?

 

Este un şuvoi informaţional şi poate multe din aceste informaţii sunt neverificabile, necredibile. Încă există o mare de informaţii, de texte, de poze, de filme în care este foarte greu să faci ordine. De fapt nimeni nu poate face ordine. Bate spre infinit ce se întâmplă acolo, mai ales că este într-o continuă acumulare, într-o continuă creştere numai că ceea ce contează, ceea ce are valoare, ceea ce musteşte de viaţă îşi face loc prin tot zaţul acesta, prin toate zoaiele, îşi găseşte acele canale de comunicare să ajungă la cine trebuie să ajungă. Am încrederea aceasta fiindcă există toată reţeau incredibilă de link-uri, oameni care-şi scriu pe messenger, vezi caută pe www nu ştiu ce şi intră şi acela la rândul lui. De asta spun că-i foarte frumos ce se întâmplă azi cu net-ul. Acum aş exagera dacă aş spune că vrea să fiu hiki-komori că vorbeam de asta, nu? Cunosc oameni care nu stau decât pe messenger şi vorbesc şi dacă le spui „hai să ieşim la o cafea în oraş”, îţi răspund „păi de ce? stăm şi vorbim aici pe mess”. Asta este o problemă.

 

Totuşi net-ul este un organism viu dacă mă refer la revistele literare on line „Asymetria”, EgoPHobia”, „Norii”, „Agonia” sau „Reţeaua literară”, ce scandalizează scrobeala revistelor oficiale, care trăiesc pe acelaşi şablon, din inerţie şi din reziduuuri, nu?

 

Aceste reviste se adresaează unei lumi pentru care  e un capital simbolic acesta. O lume care lucrează mai mult cu valori simbolice decât cu valori reale cum este şi Uniunea Scriitorilor Români care este o chestie uşor fanariotă în care se lucrează cu orgolii. Dar când vine vorba de lucrurile care contează cu adevărat într-o economie de piaţă şi într-o lume care e foarte vitală şi care se mişcă într-un ritm ameţitor şi anume: distribuţie, cărţi în librării, lansări de carte, evenimente sociale, de resocializare a literaturii, deci ca scriitorul să fie o figură publică, de însemnătate, brusc îţi dai seama că asociaţia asta de breaslă e ineficientă. Bine, mai sunt şi lucruri pozitive.

 

Cine crezi că va rămâne la Judecata de Apoi a literaturii române? Să rămână cincizeci de poeţi? Mă gândesc la Petre Stoica, la Nora Iuga, Angela Marinescu, Mircea Cărtărescu la Ion Mureşan, Dan Sociu sau Ruxandra Novac. Sunte-ţi într-o concurenţă nemiloasă, pentru că din cei 3.000 de membrii ai USR, o mie şi ceva sunt poeţi declaraţi.

 

Poeţi declaraţi, (râde) ce să zic, dar vedeţi cum e la premiile Uniunii Scriitorilor în fiecare an, apar vreo cincizeci de cărţi de poezie şi din alea cu greu poţi să alegi şapte, opt care vor fi nominalizate. Ori cum dintr-o mie de poeţi, de abia alegi în cel mai bun caz zece cărţi? Adică e clar, aici e problema. Scriitori tineri din câte ştiu şi ţin la distincţia aceasta şi ţin să o spun, nu sunt în general înregimentaţi. Au intrat câţiva în Uniune împinşi fiind de prieteni mai vârstnici care au zis „haide, că e un loc simpatic, e un loc în care te vezi cu oameni pe care-i preţuieşti”, dar una peste alta, scriitori tineri, poeţi sau prozatori pe care-i cunosc şi stimez, nu sunt în Uniunea Scriitorilor, nici în ASPRO (Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România- n.n.). Nu sunt în nicio organizaţie şi e foarte bine aşa. Ei îşi văd de drum, îşi văd de lucru, publică în acelaşi reviste în care publică şi ceilalţi, adică nu e aici nicio bătălie. Noi suntem într-o lume mai aparte şi cred că nu-i nimic rău în asta. În ce priveşte numărul de poeţi la Judecata de Apoi, nu mă pronunţ, aceasta nimeni nu o poate şti. Dar sunt fericit că fac parte dintr-o literatură în care există şi voci remarcabile. Ştiu ce se întâmplă azi în Franţa, sunt cred un bun cunoscător al lieraturii franceze contemporane din care am tradus, am mai umblat prin Europa şi am cunoscut la o primă mână destul de serioasă, lucrurile care se întâmplă în Polonia, Cehia, în Italia şi pot spune că stăm destul de bine. Dacă am fi şi mai conectaţi ar fi mai bine. Schimburile culturale sunt reduse pentru noi, pe când între toţi aceştia există o reţea: se traduc între ei, se invită. Noi din păcate suntem la marginea ei. Dar o dată ce-o să le arătăm că există un Emil Brumaru, există Angela Marinescu, există poeţi vârstnici dar există şi poeţi tineri de valoare, am demonstra literaturii europene că avem ce pune pe masă.

 

Cum crezi că ar fi arătat viaţa ta dacă Dumnezeu nu ar fi făcut parte din ea?

 

Nu sunt ceea ce se numeşte de regulă un om credincios. Nu sunt nici agnostic. Cred în existenţa lui Dumnezeu. Am însă o problemă în general cu instituirea unor dogme şi cu instituţiile. Iar biserica ortodoxă cum arată ea astăzi, biserică în sânul căreia m-am născut - eu sunt botezat ortodox -  nu mi-a satisfăcut niciodată că această căutare a lui Dumnezeu trece direct prin biserică, cu popii noştri ortodocşi, cu tot ritualul uneori îngrozitor, cu bizantinismul acesta excesiv. În prima mea carte, „Păpuşarul şi alte insomnii”, am nişte răfuieli cu cel de Sus şi în care îmi pun nişte probleme, dar aceea a fost o perioadă frumoasă deşi foarte frământată din existenţa mea. Cred că trebuie să avem şi credinţă. Cred că trebuie să trecem prin viaţă cu credinţă, oricum ar arăta ea. Nu trebuie să îmbrace neapărat chipul unei icoane pe care o porţi în portofel sau a unor slujbe, chestii ce ţine de comun. Dar trebuie să trecem prin viaţă şi cu verticalitate, şi cu onestitate şi cu credinţă!

 

Interviul a fost realizat cu ocazia "Zilele Revistelor Literare din Transilvania" de ION MIHAI IONESCU

 

Vizualizări: 1671

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Gheorghe Apetroae - Sibiu pe Martie 12, 2015 la 12:14am

Apreciez, din interviul domnului Ion-Mihai Ionescu, raţionalul la Claudiu Komartin, atât cât acesta este adus în cadre fiinţiale estetizate - cadre literare în care se promovează numai verticalitatea - axiologia creaţiei şi onestitatea personalizată, nu cele falsificate, precum  şi rolul scriitorului - subiect în syndinamica lavelliană a mediului intellectual, în care este intuit, indus  şi fundamentat ingénue, prin simbol, implicitul fenomenologic, esenţele realităţii  şi nu excesele..., dar şi ... comentariul  realist al domnului Ioan-Mircea Popovici... Cu stimă, Gheorghe Apetroae, Sibiu

Comentariu publicat de Adrian Grauenfels pe August 8, 2014 la 12:14pm

Si eu am colaborat intens cu egophobia , din pacate a succombat din lipsa de directii si a unui manifest intelectual clar. Avea toate ingredientele unei mari reusite europeene. Pe de alta parte invidiez statistica si efervescenta scriitorilor din Romania, concurenta de care vorbiti aici ridicamult estetica si nivelul culturii. 

Succes mai departe!

Adrian G 

ASILR

Comentariu publicat de CONSTANTIN STANCU pe August 8, 2014 la 9:11am

Felicitari lui Komartin. Raspunsuri mature si corecte. In ce priveste valorile crestine, putina teologie nu strica. Ekklesia inseamna adunare la origine, deci o comunitate, termenul de biserica a aparut mai tarziu, credinta este in Dumnezeu, biserica doar este custode uneori onest, alteori nu, a Evangheliei. Din pacate ortodoxismul, la fel ca si iudaismul s-a angrenat in ritual, IIsus - un haker onest, adica un reformator din temelii a umanitatii, a pus accentul pe colectivitate a perfectionat legile si a adus una singura, mai elastica, mai aplicabila, dar greu de aplicat pentru cei neatenti! Cand te gandesti la ce ar trebui sa faca un om, daca sunt reguli, porunci, legi ( de la 10 evreii au ajuns la 613), atunci vine Iisus si zice: ceea ce vrei sa-ti faca tie oamenii, fa-le si tu la fel! Deci regula este in tine, asta pune pe jar preotii ca institutie, ei se impiedica de Iisus care a simplificat lucrurile si le-a adus la perfectiune! Regulile se aplica si in lumea moderna. Ce ar fi daca presedintele USR ar pune in practica regula lui Iisus, iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti! Daca scriitorii, care scriu si poezie bazata pe valori crestine, ar proceda asa, apoi redactorii de carte. Ce explozie in literatura de azi! Uita-te la esente, Komartin, nu privi la oameni, te vei prabusi! In mijlocul Bibliei este pus un principiu important: blestemat cine se increde in om, in cei mari! Mare haker si Iisus! Un haker cu principii oneste! Pe scurt, draga Komatin, Dumnezeu te cheama sa fi managerul propriei vieti, valorile, principiile ti le alegi, ai libertatea aceasta, una aparenta, dar o ai...

Comentariu publicat de ioan-mircea popovici pe August 8, 2014 la 6:40am

dau semn de bine-primire

cu speranta in nemurire

"Sper să fim mai oneşti decât majoritatea optzeciştilor şi să nu punem beţe în roate nimănui."

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor