„POSTMODERNISMUL ROMÂNESC 

E O PLICTISEALĂ ENORMĂ!”

 

 

Interviu cu poetul IOAN MOLDOVAN

 

 

 

Născut la 20 martie 1952 în Mureşenii de Câmpie, judeţul Cluj  • Debut în suplimentul „Preludiu” al „Scânteii Tineretului” • Remarcat de Ana Blandiana la poşta redacţiei a revistei „Contemporanul” şi de Adrian Popescu în revista „Tribuna” Din anul doi de studenţie, activează la revista „ECHINOX”, ca redactor, apoi secretar de redacţie în cel de-al doilea val echinoxist, fiind coleg de generaţie cu Al. Cistelecan, Nicolae Oprea, Alexandru Vlad, Augustin Pop, Virgil Podoabă, Aurel Pantea, Mircea Petean, Ştefan Borbély, Virgil Mihaiu, Gheorghe Perian şi alţii • Premiul pentru poezie „Primăvara studenţească”, ediţia 1976 şi al revistei „Amfiteatru” din Bucureşti • Absolvent al Universităţii „Babeş Bolyai”, Facultatea de Filologie, secţia Română-Latină, 1976 • Profesor la Cavnic (1976-1979) Baia Sprie (1979-1980) şi Baia Mare (1980-1989) Continuă să publice în revistele din Cluj –Napoca şi participă la şedinţele cenaclurilor literare „Prisma” şi „Nord” • Aprilie 1989, se mută la Oradea, devenind redactor la revista „FAMILIA”, unde îl are coleg pe fostul echinoxist, criticul Ion Simuţ şi, mai apoi, pe Virgil Podoabă, Gheorghe Perian şi Traian Ştef • Din ianuarie 1990, redactor şef al revistei de cultură „FAMILIA” din Oradea Face parte din colectivul de colaboratori ai Dicţionarului de Scriitori Români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, redactând peste 40 de articole şi studii incluse în volumele de la literele A- C, vol. D - L, vol. M - Q şi vol. R – Z • Colaborator la Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români •

Debut editorial cu volumul de poezii „Viaţa fără nume”, Editura Dacia, 1980, cu o prefaţă semnată de Ion Pop.

Volume publicate:

1983 - Exerciţii de transparenţă, versuri, Editura Cartea Românească, Bucureşti, premiul UTC pentru poezie,

1989 -Insomnii lângă munţi, versuri, Cartea Românească, Bucureşti,

1993 -Arta răbdării, versuri, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

1997 -Avantajele insomniei , antologie de autor, Editura Helicon, Timişoara,

1999 -Tratat de oboseală, versuri, Editura Clusium, Cluj-Napoca,

2000 - O uitare de texte, antologie de autor, colecţia „La steaua”, Editura Axa, Botoşani,

2002 - Interioarele nebune, versuri, seria „Poeţii Oradiei”, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

• 2005 - Celălalt peşte, versuri, Editura Paralela 45, Piteşti,

• 2006 – Însemnări primitive, versuri, Editura Limes, Cluj-Napoca,

• 2010 – Recapitulare, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca,

• 2010 – Mainimicul, versuri, Editura Cartea Românească, Bucureşti,

Traduceri

Poemele sale au fost traduse în limbile: germană, engleză, franceză, maghiară şi albaneză.

• 1994 –Antologia Streiflicht. Eine Auswahl zeitgenössischer Rumänischer Lyrik, de Christian W. Schenk, Dionyssos Verlag, Kastellum, Germania,

• 1999 – Romanian Poets of the ’80 and’90s (antologie în lb. engleză de Andrei Bodiu, Romulus Bucur şi Georgeta Moarcăş), Editura Paralela 45, Piteşti,

• 1999 – Vise într-o linişte sumeriană, Cartea Festivalului de Poezie Oradea, antologie multilingvă,

• 2000 – Poésie roumain d’aujourd’hui –Anthologie préparée et dirigée par Jacques Lovichi et Jean Max Tixier,

• 2002 -7 Roumanian and 7 British poets of today, selecţie şi traducere de Romulus Bucur, colecţia revistei „Arca” din Arad în colaborare cu British Council,

• 2007 – Poeţii români de astăzi, antologie bilingvă, Editura Limes Cluj-Napoca, în cadrul proiectului româno-francez „Orfeu”, Paris.

• Din 1996 este lector la Universitatea Oradea unde predă cursul de Istoria culturii şi civilizaţiei universale la Facultatea de Litere Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al ASPRO şi al PEN-Clubului Român.

 

 

POEZIE CU NOVOCAINĂ

 

Aşa cum a demonstrat, în acest mai 2005 torid la Mediaş, ca moderator al Simpozionului „Neoexpresionismul în poezia contemporană din România”, lui Ioan Moldovan îi place claritatea, ordinea, inteligibilul, raţionalul, structura, iar toate volumele sale, prin acumulare de imagini şi expresii poetice, sunt acelea ale unui căutător de ficţiuni supreme. Şi-a început aventura literară în 1972, la revista studenţească „Echinox”, ca redactor şi apoi secretar general de redacţie, unde s-a impus ca unul dintre cei mai promiţători tineri poeţi neoexpresionişti ai Transilvaniei. După absolvirea studiilor universitare, ajunge profesor în Maramureş, la Cavnic, Baia Sprie şi Baia Mare, alături de alţi colegi de facultate, echinoxişti, ca Aurel Pantea şi Mircea Petean, aruncaţi de centrifuga repartiţiilor guvernamentale la Borşa. În primăvara lui 1989 pleacă din Baia Mare, fiind numit redactor la revista „Familia” din Oradea, iar, un an mai târziu preia conducerea acestei publicaţii prestigioase la care a debutat Mihai Eminescu. Rămâne în relaţii de prietenie cu oamenii locului, scriitorii băimăreni Adrian Oţoiu, Ion Bogdan şi Marian Ilea, soţia Petronela şi cei doi copii, Rareş şi Vlad, urmându-l, în toamna anului 1989, în târgul boem al Oradei. De altfel, în volumul „Exerciţii de transparenţă”, îi anunţa, profetic, pe cei doi băieţi că vor respira poezie „cu o nuia de fosfor /V-am arătat? Margine dulce / A unei prăpastii”. Peste ani, Rareş va îndeplini profeţia tatălui ajungând redactor şef la „Echinox”, lector de literatură engleză la Universitatea „Babeş-Bolyai”, după studii solide în Irlanda, devenind un bine cunoscut poet douămiist, odată cu apariţia la editura Paralela 45 a cărţii „Seara artificierului”, urmată în 2007, de volumul „skycam”. Fratele său mai mic, Vlad va face furori cu cartea de debut „Blank” apărută în 2008 la Cartea Românească, lucru care-i va smulge o exclamaţie de admiraţie scriitorului sibian Radu Vancu: „Se vede treaba că, pe lângă dinastia Văcăreştilor, poezia română are şansa unei alte spiţe poetice exemplare, aceea a Moldovenilor!” .

Întreaga producţie poetică a primului Moldovan, Ioan, din anii de început şi de după '90, a fost asociată de critică cu aceea a poeţilor de tip confesiv, a căror operă este intens personală şi autorevelatoare prin perspective sofisticate, luciditate acidă şi joc neştiutor, fiind considerat unul dintre cei mai proeminenţi „poet-persona” al generaţiei optzeciste. Mare iubitor de Cehov, la maşina sa de scris Erika, Ioan Moldovan s-a închis în bibliotecă şi a „asurzit hârtia”, cum ar spune colegul său de generaţie literară, poetul Florin Iaru, asumându-şi şi dezvoltând ironic-evaziv sau sceptic-nostalgic o serie de măşti, aşa cum ilustrative mi se par ciclurile „Cu tandreţe din malaxor” sau „Lentila”, pornind din „Viaţa  fără nume” la „Vizionarea unui poem” din „Exerciţii de transparenţă” şi ajungând, prin „Amintirile letale”, la cartea „Interioarelor nebune”. Ioan Moldovan îngreunează eforturile de descoperire a realei sale personalităţi, aşa cum mărturisea într-un poem: „pentru că vieţuiesc năruindu-mă şi pentru că / transmisă muzical cunoaşterea alterează vocea umană”, deoarece „Sigur / oamenii sunt o specie admirabilă / dar nu trebuie să generalizăm / acest idilic citat din purgatoriu”. Din păcate, discreţia, blândeţea şi bunul-simţ - remarca Andrei Bodiu în „Observatorul cultural” -  l-au ţinut într-un „spaţiu secund, departe de turnirurile aducătoare de o efermeră glorie”. Poetul Ioan Moldovan nu are,  astăzi, cota pe care o merită în poezia românească, de pildă criticul Nicolae Manolescu nu a scris niciun rând despre cărţile lui, deşi Bodiu consideră că „Moldovan este un poet de primă mărime, insuficient cunoscut şi insuficient, încă, valorizat”. În opinia sa, una dintre cele mai bune culegeri de poeme scrise rămâne „Tratatul de oboseală” şi ,aşa cum mărturisea cu oarecare decepţie, într-un interviu în „România literară”, acordat în anul 2002, lui Mihai Vakulovski, viaţa literară i se pare „un vacarm, un fel de tablou brueghelian cu sărbători şi confruntări împrăştiate pe toată pânza, peste ale cărei ape nu se vede a pluti vreun duh sfânt”. Pe de altă parte, poetul este convins că, dacă Generaţia’80 mai are ceva de spus în literatură, nu „o poate face în bloc, precum o armată romană aici la porţile Orientului, ci prin fapte de eroism (literar) individual”. L-am cunoscut în cadrul manifestărilor „Zilelor Revistelor de Cultură din Transilvania”, când trebuia să modereze dezbaterea despre neoxpresionismul din poezia contemporană din România. Aşa cum a precizat la începutul întâlnirii dintre poeţi şi cititori, în cadrul formula de neoexpresionism a colocviului e puţin „preţioasă”, că e „neo”, sau e „post” sau e alfel de expresionism, urmează să se clarifice poate la un congres al scriitorilor, de referate şi comunicări ştiinţifice.

În opinia sa, varianta actuală a expresionismului este o „replică spontană sau instinctuală a poetului” la acest alexandrism al jocului verbal, la ceea ce exprimă foarte bine cuvântul „a copleşi”, fie că este suportat ca subiect, fie că este transmis ca text. Moldovan crede că intensificarea de tip expresionist, prezentă în poezia românească de azi, este de fapt o „dorinţă de a copleşi” şi, totodată, o reacţie închisă între pereţii ocrotitori ai ludicului, a textualismului, în sensul foarte larg al cuvântului, amintind de ceea ce spunea Lucian Blaga despre expresionism, că este „tot ceea ce are atingere cu absolutul”, adică tot ceea ce te depăşeşte şi, în acelaşi timp, te striveşte, te copleşeşte. Exemplul oferit a fost dublat de un gând profund al filosofului intuiţionist, care spunea că „inima poetului bate tot timpul în afară”, cu referire –cum explica Ioan Moldovan - la faptul că un poet care se consideră ca atare, are această certitudine interioară, va avea întotdeauna această nelinişte, că ritmul poemelor sale, vitalitatea poeziei sale, nu este „mica lui ogradă de obsesii şi de temeri şi de cuvinte ci, undeva în afară”. L-am reîntâlnit pe redactorul şef al revistei „Familia” anul următor la seminarul „Literatură şi politică” atunci când ne amintea că ziarele din România care se respectă vor să aibă o tabletă de scriitor, o fereastră cu atitudinea unor scriitori, pe rând şi pe zile.

 

 

 

 

Poetul considera că scriitorii în general, gândesc realitatea, „o fotografiază, o scanează, o exprimă” şi au o capacitate de expresivitate mai mare decât a jurnaliştilor, amintind cazul autorilor care au rubrică permanentă la ziar, ca Nicolae Manolescu, Al. Cistelecan, Ion Mureşan, Traian Ştef, Gheorghe Grigurcu. În opinia sa, tocmai acea tabletă dă relief şi valoare unui ziar, atitudine morală şi etică, deoarece majoritatea presei scrise de la noi oferă aceeaşi „masă uniformă de informaţii”. Pe de altă parte, Moldovan crede că, dacă scriitorul optează pentru acţiunea politică, devenind deputat sau senator, el nu mai contează ca scriitor, deoarece cititorul de editoriale, ascultătorul de radio sau o bună parte dintre telespectatori, vor de la scriitor: „să spună lucrurilor pe nume, astfel încât cititorul să zică: da, domnule, aşa e!”, ori, ca politician, el nu poate să realizeze acest demers, este obligat să mintă, să falsifice, ideologia îi imprimă o limitare, el nu mai este liber. Exemplul concludent pe care poetul orădean l-a adus în cadrul dezbaterii a fost cazul Boulliere, când acesta s-a angajat în timpul războiului civil din Spania, de partea republicii, fiind de stânga. Citindu-i memoriile, Moldovan a amintit că acesta voia să scrie, să facă ceva pentru republică. A fost la o singură şedinţă de partid, unde i s-a dat sarcina să scrie despre economia satelor şi comunelor, deşi el nu avea nicio pregătire în acest domeniu. În momentul în care un scriitor intră în partid, într-o disciplină de cazarmă „gata ... s-a terminat cu vocaţia, cu libertatea”, observa poetul, afirmând că adevăraţii scriitori, cei puternici, nu se vor înregimenta niciodată unei organizaţii politice. Politica poate constitui un izvor de creaţie pentru scriitor, îl incită, îl enervează, „dar numai în felul în care el îşi păstrează libertatea, să-şi exprime aceste enervări fără partizanat”, pentru că aşa au făcut marii autori, de la Homer, la satirele latine, Dante, Beckett, Joyce şi ceilalţi până azi.

Opiniile sale tranşante s-au făcut remarcate şi în 2007, la simpozionul „Încotro merge literatura română după 1990?”, moderat de Horea Poenar, când a încercat să descifreze o soluţie pentru ruptura în agora literară dintre tineri şi vechile generaţii. Dacă tinerii scriu pe internet, club literar şi mizează pe diverse site-uri specializate, de la Liternet, Respiro, Electra, Tiuk! Asalt, EgoPHobia, Reţeaua literară ş.a., „bătrânii” fac reviste în continuare, crezând că asta este rezolvarea. ”Eu nu cred că Ion Mureşan sau Traian Ştef imediat intră pe astea şi pot comunica”, se lamenta poetul, care recunoştea că mai rău stăm cu cititorii de reviste culturale. ”Acum, parcă, nimeni nu mai vrea sau nu mai are timp să citească, ci numai să editeze reviste, să scrie la revistă, să publice”. Moldovan crede că, astfel, s-a produs o criză de comunicare „prost conducătoare de fenomen literar pozitiv”, deoarece generaţia douămiistă rămâne obstinată în această opţiune a spaţiului virtual, pe când generaţia optzecistă continuă cu revistele literare de tip canonic. „Mai ţineţi voi, de pildă, să apăreţi în revistele clasice, tipărite? Sau credeţi că voi puteţi oricând fi la dispoziţia unui cititor virtual, care ştie cum să acceseze clubul literar sau nu ştiu ce site de pe internet?”, s-a întrebat retoric redactorul şef al „Familiei”, amintind că aceasta este o problemă care „ne frământă şi pe bătrâni, că ne interesează existenţacum putem exista în continuare?” Tema conceptul de generaţie în literatura română a prilejuit intervenţiile imediate la întrebarea–provocare lansată de Moldovan, ale lui Andrei Doboş, Iuliei Popovici, Vlad Roman, Aurel Pantea şi Carmen Muşat. Când Doboş a afirmat că unui scriitor de pe internet i-ar plăcea să publice şi într-o revistă literară, Iulia Popovici a reacţionat, afirmând că, dacă ţi-ai ales ca program să scrii pe net, să-ţi doreşti să fi publicat într-o revistă literară i se pare „cel puţin penibil” şi arată că nu ştii ce vrei de la tine, ca artist.

Întrebată de Vlad Roman dacă i se pare că internetul e un mediu mai puţin serios decât hârtia, cronicarul de artă a răspuns: „Nu, mi se pare un mediu diferit, mi se pare că această diferenţă trebuie folosită într-un mod creativ şi într-un mod artistic, nu cred că am schimbat doar papirusul cu hârtia”, dând ca exemplu proiectul poetic de hiper-text „agora online” al doctorului în informatică şi editor a PC Magazin, Dan Iancu care publică şi pe Liternet. O poezie care e publicată pe o pagină de internet şi are link-uri la mai multe cuvinte din poezie care, dacă le accesezi, te duc la alte poezii, „e un întreg volum” în care navighezi, nu trecând de la o pagină la alta, ci trecând prin mai multe şiruri posibile date de aceste legături –a precizat Iulia Popovici. În discuţie a intervenit poetul Ion Mureşan care a observat mucalit că cei de pe internet aşteaptă „validarea celor pe hârtie, cei de pe hârtie vor să fie şi ei pe internet”, deci sunt două lumi: „fiecare încearcă să o valideze pe cealaltă” ,la care Aurel Pantea a replicat că doar autoritatea de pe hârtie este cunoscută ca autoritate, iar autoritatea virtuală „nu e cunoscută ca autoritate critică, asta e diferenţa”. Tânărul Alex Cistelecan, l-a contrazis, dând cazul Franţei, unde comunităţile de pe internet infirmă lobby-ul oficial, afirmând că există site-uri de literatură, de poezie, dar şi multe site-uri în care „tinerii se adună şi există conturare ideologică”, ceea ce, ca direcţie, nu e în general vehiculată în presa scrisă de la noi. Născut în ultima zi a zodiei Peştilor, după un refugiu de zece de ani în „fortăreaţa de carbon a melancoliei”, Ioan Moldovan a revenit în forţă pe scena poeziei româneşti cu volumele „Celălalt peşte” (2005), „Însemnări primitive”(2006) şi „Mainimicul”(2010). Cum mărturisea, în prefaţa primei cărţi de poeme „Celălat peşte”, este „tocmai celălalt, nu este nici el de mâncat, fiind şi el, probabil, dogmatic, precum „Oul barbian” iar „Mainimicul” nu este „nimicul, nici plenitudinea absolută, el fiind mai degrabă celălalt al vieţii ce ni s-a dat – clipa cea repede, cum bine a spus Poetul”. La prezentarea ultimei sale cărţi, „Mainimicul”, însoţită de CD, pe care poemele pot fi ascultate în lectura autorului, criticul literar şi universitarul clujean Ion Pop a remarcat că „insignifiantul, precarul, derizoriul devin dominante pentru prima oară în scrisul poetului, expresie a radicalizării viziunii sale, a refuzului iluzionării”. După ce a făcut infiltraţii cu novocaină în măduva realului, Ioan Moldovan, acest „Iov al poeziei”, cum îl caracteriza plastic Dana Sala, este receptiv la mai multe modalităţi poetice, fiind interesat în mijlocul derutei, excentricităţii, exceselor şi abandonurilor tragice ale altor poeţi contemporani post-moderni, de o prezenţă solidă, meditativă, relaxantă şi coerentă în miezul literelor româneşti, aşa cum ni se va destăinui în conversaţia ce urmează.

 

 

 

DIN VECHEA GENERAŢIE '80 A RĂMAS MELANCOLIA!

 

 

Sunteţi unul din spiritele cele mai discrete ale Generaţiei '80, o generaţie de scriitori cu o mare disponibilitate culturală, putere de sinteză şi o luciditate remarcabilă. Generaţia '80 a scris, în opinia criticii, cea mai avansată poezie după cel de al doilea război mondial. Mai este ea, astăzi, un sistem de referinţă?

 

     Sigur, discuţia pe ideea sau pe conceptul de generaţie poate continua mult şi bine, dar pentru poeţii aparţinând acestei generaţii a venit timpul şi n-a venit tocmai acum – a venit de mai multă vreme şi a şi trecut cumva – timpul de a renunţa la această generoasă cupolă numită Generaţia '80. Generaţia este bună pentru un tânăr creator, fie el poet ori prozator, în momentul intrării în arenă, atunci se simte apărat, se simte ocrotit, dar, după o vreme, a sta sub această cupolă devine un act de lejeritate, un act de superficialitate şi atunci cred că pentru poeţii acestei generaţii este important să figureze, să facă figură individuală şi sunt poeţi în acestă generaţie care sunt deja poeţi în sine şi care nu mai au nevoie decât pentru studiu, pentru încadrarea istorică în generaţie. Sunt poeţi de mare valoare, de mare profunzime şi sunt folositori sufletului nostru, în măsura în care poezia lor nu mai este o ilustrare a unei poetici generaţioniste, ci a unei viziuni personale. De aceea, cred că generaţia optzeci rămâne, în literatura română un sistem de referinţă.

 

 

Ce a mai rămas din vechea Generaţie '80?

 

     A rămas melancolia. Şi cred că a mai rămas şi o anume solidaritate, asta fiind un lucru extrem de important, pentru că, în momentul în care te întâlneşti cu fratele tău de generaţie, în Mediaş, la Oradea, la Cluj sau la Bucureşti, este o mare bucurie, e ca şi cum nu te-ai fi despărţit de el niciodată. În acelaşi timp, vorbeam de melancolie pentru că timpul, oricum, îşi face opera lui, şi atunci devine important pentru fenomenul cultural care poate fi perceput de ceilalţi, această solidaritate şi această prietenie care e vie oriunde ne-am întâlni, la orice festival, la orice zile importante, ei sunt noi, noi suntem proaspeţi ca şi cum ne-am întâlni în zilele tinereţii noastre. Asta este un lucru extrem de rar şi de întremător pentru că vedeţi dumneavoastră, viaţa cu ale ei înstrăinează şi îngreunează existenţa umană.

 

Ceea ce aţi trăit în anii '80 nu este o altă existenţă?

 

     Este. O utopie pe care, iată, că am reuşit să o salvăm, sub acest aspect al reîntâlnirilor, nu formale ci reale, cum să zic, concrete.

 

Pentru că tot aminteam de Generaţia '80, să vorbim şi de poeţii ei. Cum aţi comenta declaraţia lui Nicolae Manolescu că „Mircea Cărtărescu, liderul Generaţiei '80 e cel mai bun poet beat din lume”. Nu este, cumva, o grozăvie textuală?

 

     N-am citit această declaraţie dar vă cred pe citat. Nu. Mircea Cărtărescu este un poet adevărat, un poet important, dar nu cred că este „cel mai bun poet beat al lumii”. Aici este o chestie de afirmare, de „promotion”.

 

Există, totuşi, un clivaj între poeţii optzecişti din Sud şi cei din Ardeal?

 

     Există, şi câştigul este de partea poeţilor ardeleni, din punct de vedere al generozităţii. Marii poeţi ardeleni cunosc foarte bine poezia marilor poeţi sudişti. Nu acelaşi lucru se poate spune despre cei din Sud, care sunt siguri că ei sunt cei mai importanţi, fără să cunoască, la modul substanţial creaţia confraţilor lor. În ceea ce mă priveşte, ca să mă întorc la lucrurile mici, îl cunosc foarte bine pe Mircea Cărtărescu, ştiu că este un poet important, îl admir, dar sunt sigur că el cunoaşte foarte puţin din poezia lui Aurel Pantea, Ion Mureşan şi cu atât mai puţin a lui Ioan Moldovan. Există şi aici o balanţă a participării la judecată: ei sunt foarte importanţi pentru că se cred foarte importanţi, noi suntem importanţi pentru că, sigur, fiecare ne considerăm importanţi dar timpul şi judecata acestuia va dovedi că lucrurile nu stau aşa, cum sunt acreditate punctual, într-o secvenţă sau alta a istoriei literare.

 

Vă nemulţumesc ierarhiile pe care critica literară le construieşte pe baza principiului „centralismului democratic”, prin care totul se face şi se desface pe piaţa literară a Bucureştilor?

 

     În cultură nu funcţionează niciun „centralism” şi nici o „democraţie”. Sigur, centrul este foarte important, deoarece jocurile pe piaţa de valori, ca să folosesc un limbaj de comerţ, se fac acolo unde există o bursă, unde există instituţiile şi asta este capitala. Dar, ne putem detaşa de această instanţă – dacă ne putem, sau dacă vrem – şi, în ciuda acestor ierarhii care sunt vehiculate, avansate, sau reconfirmate şi repropuse, există această linişte care este melancolică şi poate uşor tristă, a poetului sau a cititorului de poezie care ştie că nu topul, clasamentul acela este în absolut revelator pentru valoare, ci o judecată a timpului. Şi eu, în acest sens, sunt absolut liniştit. N-avem noi, provincialii, acuma acţiuni care să fie cotate la vârf, în top, dar sunt sigur că marii poeţi nu sunt obligatoriu din capitală. Sunt mari poeţi pretutindeni şi am această linişte, am avut-o întotdeauna, dar acum la această vârstă, o am cu atât mai mult, că poetul adevărat poate să stea oriunde, cum stă, de pildă, Viorel Mureşan undeva într-un sat din Sălaj, dar care este un mare poet.

 

Ce credeţi de eternele controverse despre postmodernismul românesc? Este o modă în proză, în poezie, pentru că el, pe undeva, era „original”, „nou” în anii '50-'60?

 

     Postmodernismul românesc e o plictiseală enormă, cu atât mai mult, cum bine aţi spus, e un câştig tardiv al dezbaterilor literare la noi, cu atât mai plictisitoare cu cât se prelungeşte şi astăzi. Cei care au lansat-o, illo tempore, nici măcar nu o mai socotesc eficientă din punct de vedere creator. La noi mai există această inerţie, care ţine de defazarea noastră calendaristică, dar sunt şi spirite care realizează că nu poţi judeca metabolismul şi mecanismele literarului în fireasca lor prezenţă, cu aceste concepte fanate, cum este astăzi postmodernismul. Suntem defazaţi şi suntem cumva caraghioşi prin preluări tardive!

 

 

„POEZIA, ÎN MĂSURA ÎN CARE EXISTĂ ŞI SE AUTENTIFICĂ ESTE  DEOPOTRIVĂ EXISTENŢĂ ŞI SUPRAEXISTENŢĂ

 

 

Credeţi că suntem o cultură minoră?

 

     Nu cred. Suntem o cultură reală dar, pentru a fi o cultură care să conexeze cu celelalte culturi, sunt multe de făcut şi tocmai aici este fragilitatea şi precaritatea culturii noastre. Nu ştim cum să comunicăm, nu ştim cum să ne livrăm cultura sau, poate, ştim dar n-avem mijloace, n-avem posibilităţi. Eu unul nu cred că suntem o cultură minoră. Cred că suntem o cultură adevărată, numai că, până a fi percepuţi ca atare, sunt nişte paşi obligatorii, sunt nişte acqui-uri pe care trebuie să le parcurgi, să le bifezi: traduceri de calitate, promovări ale fenomenului cultural, indiferent de natura lui, constanţă în această promovare, deci, un efort continuu. La noi, firea românului este mai impulsivă, în salturi. Face un salt, pe urmă se odihneşte şi contemplă ceea ce a făcut. Entuziasmele ţin două-trei zile şi lentoarea bizantină ne cuprinde.

 

Îmi aduc aminte de anii de şcoală în care trăiam un clişeu din acesta: cei mai mari poeţi români erau Marin Sorescu şi Nichita Stănescu, tipi supertraduşi. Cât rezistă aceste succese la judecata de apoi a literaturii?

 

     Părerea mea este că Sorescu a fost un om foarte harnic cu propria lui promovare, a lucrat bine la imagine, în timp ce Nichita, dimpotrivă, boierimea lui balcanică l-a făcut să-l lase într-o dulce lene a promovării. Dar, acum, dincolo de aceste proceduri şi considerente, eu cred că Nichita Stănescu este un mare poet şi nici acum n-ar trebui să obosim, sau să reinventăm un mod în a promova poezia lui Nichita pentru că el, într-adevăr, poate şi acum când nu mai există ca om ci doar ca operă, poate să reprezinte o paradigmă a lirismului românesc şi cred că este poetul modernităţii româneşti. Pe de altă parte, Marin Sorescu nu are nicio şansă în receptarea critică, receptarea avizată a valorii poeziei. Nichita Stănescu are şansă.

 

 

Dă, oare, poezia un sens în plus existenţei noastre sau este doar o obsesie care se cere hrănită?

 

 

     Poezia nu este un salon fast în care poţi să intri şi să te simţi înnobilat doar pentru faptul că ai nişte drepturi pe care pregătirea ţi le acordă în ceea ce priveşte limbajul. Poezia, în măsura în care există şi se autentifică, este deopotrivă existenţă şi supraexistenţă, infraexistenţă, este un alt tărâm pentru că rămânând în existenţă, ai pierit. Cu arta în general şi cu poezia în special – pentru că este slăbiciunea noastră – ai o şansă, în măsura în care ţi s-a dăruit un har, nişte puteri, să diminuezi precaritatea existenţei eului uman. Şi asta este poemul, este construcţia, este facerea unui act cultural. Şi nu este lucru uşor această construcţie şi nici prilej de mândrie nu e, dar în el se angajează şi existenţa şi dorul de supraexistenţă.

 

Vă trăiţi viaţa în limitele literaturii sau literatura în limitele vieţii?

 

     Ah, nu...De la un timp destul de lung încoace, adică de atunci de când am devenit cât de cât matur, sunt trăit de propria mea existenţă. Nu mai pot să am superbia tinereţii, când credeam că eu sunt stăpânul tuturor facerilor. Eu constat acum zi de zi, seară de seară, că ăsta e timpul constatărilor esenţiale pentru mine, seara sau noaptea, că sunt trăit, sunt locuit, sunt consumat. Tot ce pot face este să mă străduiesc cât pot ca din acest consum, această pradă, acest aliment primitiv care sunt eu, să salvez ceva dincolo de trăirile imediate ale zilei. În sensul ăsta se naşte poezia.

 

Orice operă adevărată afirmă ceva?

 

     Orice creaţie are o ideologie, dar nu este una explicită, nu este una pe care autorul, decât în rare cazuri, să o afirme deschis. Numai Dostoievski, spunea cineva, a făcut din ideologie artă. În rest, ideologia este substratul acestei realităţi artistice, care se numeşte operă literară. Nu poţi merge cu o ideologie, tu creator cu puteri mari, cât ar fi de mari, sub Dostoievski. Nu. Ideologia, cât există, emană din opera literară.

 

 Discutam, înaint,e cu Marius Tupan şi-mi spunea că cei din Moldova au un fel de „Caritas poetic”, deoarece se premiază între ei, iar aici în Ardeal a observat destule orgolii locale, ca să nu mai amintesc acuzaţiile din presă care i se aduc recent demisionarului preşedinte Uricariu. Ce mai reprezintă astăzi Uniunea Scriitorilor, în urma acestor scandaluri?

 

     Eu ca simplu cetăţean scriitor, nu prea sunt interesat de Uniunea Scriitorilor, ca structură organizatorică, ca şefime. Într-adevăr sunt grupuri de interese care mizează pe alegerile la preşedinţia Uniunii. Totdeauna m-a uimit chestia asta şi totdeauna am privit-o cu umorul necesar: Uniunea este o structură şi o făcătură.

 

Birocratică?

 

     Da. Şi o prelungire. Până la urmă cei care sunt mândri că sunt membri ai Uniunii Scriitorilor au în mintea şi în psihicul lor, dom'ne, o emblemă de nobleţe şi un „cec” care mi-aduce şi avantaje, nu ştiu ce avantaje pentru că sunt şi eu membru, anche io, dar n-am niciun avantaj din treaba asta şi nici nu aştept, dar foarte mulţi, cunosc eu în imediata apropiere inşi scriitori care sunt mândri că sunt membri ai Uniunii Scriitorilor. Mai important e să fii poet, să fii prozator, să fii scriitor decât membru.

 

Mulţi râvnesc, însă, după premiile Uniunii?

 

     Premiile Uniunii Scriitorilor sunt nişte certificate care cad bine în CV-urile unora sau altora care le primesc. Oricum rămâne opera. Sunt scriitori care nu au luat niciodată premiul USR, nici măcar al unei filiale. Eu am luat, din păcate sau din fericire. Dar sunt scriitori mari care nu au luat premii şi sunt mai importanţi decât mulţi care au luat premii după premii.

 

În finalul interviului nostru ne întoarcem la cel mai frumos război care este acela cu poezia...

.

     N-aş vrea să închei dialogul nostru fără să adaug acest poem din „Interioarele nebune”, o carte apărută acum trei ani, pentru că acum ar fi trebuit să apară o carte nouă „Celălalt peşte”, n-a apărut, dar o să apară. Deci, „O cheie albă”:

 

Ador să mă plimb pe malul întunecat / ţinând între dinţi feriga bolnavă /

răcoarea mă încântă ca un menuet / pe care l-am mai auzit de mult /

privind praful nerăbdător căzând dintre sânii tăi / E foarte frumos, foarte bine, mă simt / minunat /

Deseori ajung în luminile clare şi surâd cu îngăduinţă /

E minunat, pe cuvânt / Vino şi tu să aruncăm o cheie albă în râu.

 

 

                                                                         Prezentare, notele şi interviu realizate de

                                                                    ION MIHAI IONESCU

 

 

 

Vizualizări: 558

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor