Interviu cu scriitoarea Nora IUGA - Singuratatea cred, e un lucru frumos, ca moartea, fiindca nu e materiala si…n-o simti…-

                                                                   motto:

                           “aici la tine e bine si  tu esti un pahar cu ceai cald”

                                                                 Gellu Naum

 

  • “Indiscutabil, eu m-am nascut poet”.
  • “Si acum fac 33 de ore pana la Berlin, dar imi lipseste mirosul locomotivelor cu aburi”…
  • “In familia mea, incepand cu bunicii, toti au fost artisti”….
  • “Nimeni nu ma poate convinge ca sunt o “poeta mediocra”…
  • “Si octogenarii au ceva de spus despre viata asta”
  • “Indragostirea e o sora mai tanara care o sa-mi sterga fruntea de sudoare cand o sa agonizez”…

 

 

A.B.- Doamna Nora Iuga, ne aflam la Satu Mare, tocmai s-au incheiat “Zilele Culturale Poesis” – in acest an revista a implinit 25 de ani, cum vi se pare revista, evolutia ei ?

 

N.I.- Imi ceri sa-ti vorbesc despre Revista “Poesis” si iata, in capul meu, se face imediat conexiunea cu…Eminescu. Marturisesc, ca in anii aceia, cand fetita din mine se primenea in fata si, in loc sa asculte povestile bunicii, citea “Geniu pustiu” si “La aniversara”, intr-o carte veche de prin anii ‘43, se substituia firesc acelei fete, care iubea un “geniu” Pe vremea aceea nu stiam exact ce e un …geniu. Nu stiu nici acum. In cuvantul asta vedeam ceva sumbru si imprevizibil. Ceva de care trebuia sa te aperi, iar Poesis , un vis…cel mai frumos. Cred ca am citit “Geniu pustiu” de vreo zece ori. Il purtam tot timpul cu mine. Poeziile lui Eminescu, in schimb, le citeam asa cum imi faceam temele pentru scoala. Nu-mi placeau decat “Luceafarul” (rade), “Calin” si “Strigoii”. Mai ales “Strigoii”! Poate de asta am vrut sa imi botez baiatul Arald.

Si acum, iata vorbim de “Poesis” care aniverseaza…25 de ani, asadar “La aniversara”! Iti spuneam de o varsta cand am intalnit poezia si de atunci nu cred sa fi existat o singura zi in care sa  nu fi citit, sau sa fi citat un vers…

Ani in sir am visat o revista de poezie si visul meu s-a materializat, exact acum 25 de ani, prin aparitia revistei “Poesis”  - al carei titlu este el insusi cel mai frumos poem. Si acest dar pe care orice poet si l-a dorit il datoram poetului George Vulturescu. Revista creste de la an la an, e o revista deschisa tuturor generatiilor, o revista care aduce poeti din toate colturile tarii si de pe alte meleaguri, o revista care uneste visatorii acestor lumi prea grabite, spunandu-le parca “Opriti-va pentru o clipa, priviti aceasta biserica de lemn, aceasta ie, acest camp cu flori, ascultati acest parau”…

O revista care leaga un tarm indepartat de unul care abia incepe sa se arate…si  nu pot sa  nu amintesc aici de impetuozitatea cu care vine valul acesta mare, puternic, de o tinerete care devanseaza totul cu o rapiditate de TGV – o tinerete pradalnica care scotoceste prin sertarele tuturor poetilor lumii…ne contamineaza. Ma refer la “Poesis International” juna revista pe care i-o datoram poetului Claudiu Komartin.

Azi, “la aniversare”, se cuvine insa, sa-i uram ctitorului George Vulturescu si minunatei sale lucrari “citius, altius, fortius”.

 

A.B.- Au fost  zile pline de evenimente culturale: premii, distinctii, podium poetic, lansari de carte, conferinte, momente cand ne-am revazut cu alti colegi, i-am ascultat citind, povestind…

 

N.I.- Intalnirea sarbatoreasca de aici de la Satu Mare a fost emotionanta, pentru ca poetii au venit de departe manati de dragoste pentru Poezie. Din pacate, in afara de poetii Ion Muresan  si Adam Puslojic, numele “mari” au …cam lipsit. Personalitatile sunt foarte solicitate,  chiar si atunci cand “Poesis” implineste 25 de ani si, ca orice femeie, odata cu trecerea timpului, nu mai e o…trufanda, fiindca prioritatile se mai schimba “dupa moda, dupa port…”

 

A.B.- Multi au observat ca la eveniment au participat putine…poete, ce parere aveti?

 

N.I.- Da, am observat si eu . Se pare ca n-am fost decat cinci – una si una! (rade!) Poate ca femeile se deplaseaza mai greu ca barbatii, sau sunt mai mofturoase, dar cand iti cunosti valoarea de poet nu se poate sa nu te simti minimalizata, ca sa ma exprim eufemistic, daca distinsii moderatori in prezentarea pe care ti-o fac – ma refer la recitalul poetic de la Castelul Karolyi din Carei - nu gasesc alte calificative (decat o “poeta foarte frumoasa”, “vesnic tanara” sau “specialista in vinuri” etc.), de parca am fi “vedete” de revista, sau,  in cel mai bun caz, clientele tabloidelor.

 

A.B.- In multe dintre interviurile mele, discut cu interlocutorii despre inceputurile literare…de unde a venit “gustul” pentru scris?

 

N.I.- Am raspuns in multe interviuri la intrebarea asta. Arta, spre deosebire de orice alta disciplina, nu e ceva ce se poate invata. De aceea, mi se face greata, sau, mai bine zis, frica, atunci cand aud vorbindu-se in Europa actuala cu atata entuziasm de “creative writing”. Unui poet “facut” dupa metoda, ii prefer un robot.

            Asadar, indiscutabil, eu m-am nascut poet. Parintii mei au fost, intr-adevar, artisti. Am crescut inconjurata de mister, poate de frica, de locuri neobisnuite. Am vizitat orase ciudate, intr-o Germanie veche cu catedrale si castele medievale. Da, asa cum ti-am povestit, am invatat la maici.

M-au atras, la varsta de sase ani, muzeele inchizitiei! Cred ca e suficient ca sa iti dai seama ca eu cred ca numai acela e cu adevarat poet care reuseste sa treaca in spatii straine lumii de toate zilele, cu usurinta cu care treci dintr-o camera in alta.

 

A.B.- Vi s-a indeplinit tot ce v-ati dorit in viata?

 

N.I.- Da, mi s-au indeplinit toate dorintele, absolut toate! (zambeste)

            De la varsta de cinci ani am inceput calatoriile cu trenul prin marile orase ale lumii. Si acum fac 33 de ore pana la Berlin, dar imi lipseste mirosul locomotivelor cu aburi…

            Am visat mereu sa locuiesc in hoteluri. Ultimii zece ani de lecturi in tarile lumii mi-au dat si aceasta sansa. Si  tu mi-ai povestit, Angela, ca-ti doresti acest lucru! Asa sa  fie!

            Am aparut pe o scena intai la 20 de ani, cand mi-am interupt facultatea pentru un an, devenind telefonista si  pe urma stenodactilografa la un birou de copiat acte. Nu mai puteam suporta cursurile de Marxism si de Economie Politica. Atunci, m-am dedicat teatrului de amatori. Am jucat pe scenele unor licee: la Sincai, la Cantemir, pe scena de la Caramidari, sub egida Asezamintelor Culturale.

           Acum, la aceasta varsta, am devenit si…actrita de cinema. Uncristian, acest pluritalent, vesnic neobosit, mi-a facut un film documentar de autor: “Aici Nora Iuga”.

 

A.B.- Ce fel de film este?

 

N.I.- Unii spun ca ar fi, de fapt, film artistic. E ca un puzzle. O viata facuta din bucati. Eu zic ca este o reusita. Dar marile reusite au fost: casatoria mea cu poetul George Almosnino si baiatul nostru Tiberiu Almosnino care a devenit prim balerin la Opera Romana. Nimeni nu ma poate convinge ca sunt o “poeta mediocra” si o “impostoare”, nici macar “marele” poet Dan Sociu…Cred in ereditate. El e prea tanar, ar trebui sa mai citeasca. Arta adevarata nu e doar cea care ne seamana!

 

A.B.- Ce nu vi s-a implinit? Ce mai aveti de facut ?

 

N.I.- Vreau sa traiesc, sa termin romanul la care lucrez acum si …sa vad o minima reactie din partea criticii.

         Si octogenarii au ceva de spus despre viata asta. Cata vreme mai vietuiesc, sunt contemporanii nostri. Poate n-ar strica din cand in cand sa vedem ce mai zic, chiar daca…se retrag ca melcii in cochiliile lor.

 

A.B.- V-am auzit deseori afirmand ca nu v-ati indragotit in viata decat de …poeti…

 

N.I.- Da, de fapt, tot ce am spus pana acum, explica, intr-un fel, singura mea “forma de incremenire in proiect”. Pentru ca, in rest, imi place sa vad tot ce misca in lumea asta, raul, ramul, si  ..sa ma las dusa inainte de val. Doar, ai vazut. Probabil ca familia mea a purtat arta ca pe un stigmat…

            Mi-a placut intotdeauna sa vorbesc alta limba, pe care numai poetii o cunosc. Lucrurile astea nu se explica…

 

A.B.- Ce este indragostirea pentru Dumneavoastra, in  toate cartile descrieti aceasta stare…

 

N.I.- Vai, am vorbit de atatea ori despre nebunia asta sublima, as numi-o “boala divina”, cum i se spunea pe vremuri epilepsiei, o boala de care nu mai stii de tine ! E o sora mai tanara care o sa-mi sterga fruntea de sudoare cand o sa agonizez…(zambeste)

 

A.B.- Puteti sa imi spuneti despre ce este vorba in romanul la care lucrati acum? Pare cartea…unei alte varste

 

N.I.- Vai, asta nu se spune. Cum sa-ti marturisesti crima, inainte de a o fi comis. Tot ce iese din carnea si din gandul nostru poarta amprenta unei alte varste. Dar asta nu inseamna ca tineretea e frumoasa si batranetea e urata. Frumusetea ca si morala, sunt conventii ale ratiunii noastre. In realitate, totul e frumos, poate de aceea la unele popoare, doliul e alb, vesel, cum sunt chefurile care insotesc parastasele.

 

A.B.- Am citit intr-un interviu cu cata usurinta discutati despre viata, moarte…va e teama de ceva?

 

N.I.- Daca ma gandesc bine, frica devine un sentiment din ce in ce mai vag. Nu stiu daca mi-e frica de moarte propriu-zis, fiindca ea nici nu exista. Nu exista decat clipa premergatoare.

 

A.B.- Si atunci ce este?

 

N.I.- Atunci e trupul cu…spaima lui animalica de durere. In orice caz, de vesnicia mortii te asigur, Angela, ca nu m-am gandit sa ma cutremur vreodata!

 

A.B.- Suntem la finalul interviului nostru, cat de repede a trecut timpul si mai aveam atatea de spus. Aveti sa transmiteti ceva anume cititorilor Dumneavoastra?

 

N.I.- Cei mai dragi imi sunt cititorii asa-zisi obisnuiti. Cititorii fara ifose de scriitori. Nu suport lumea critica, aia ultra intelectuala care stramba din nas la orice si…barfeste din inertie…Scriitorii au multe trasaturi comune cu jurnalistii care vaneaza in folosul trustului caruia ii apartin. Nu pentru ca nu ar putea fi obiectivi, dar alearga cu limba scoasa dupa…lumea buna.

            Dragii mei cititori, care ma opriti pe strada, in supermarketuri, in autobuze, la chioscul de ziare, voi care veniti la lecturile mele si ma cititi cu puterea voastra simpla, cinstita, de intelegere, in voi cred cu adevarat. Si voua va multumesc mai presus de orice.

 

A.B.- E trecut de miezul noptii, mai avem ceva sa spunem? Sau continuam maine? Am impresia ca acest dialog intre noi nu se va sfarsi niciodata…

 

N.I – Candva, poate o sa-l continui tu singura la 1 noaptea,, in alta cuseta de patru paturi, in alt tren, care o sa te duca spre Bucuresti. Mai vorbim si maine…(zambeste discret)

 

Cand stingem lumina si inchid ochii, sunt iar singura cu mine. Singura. Singuratatea cred, e un lucru foarte frumos, ca moartea, fiindca nu e materiala si…n-o simti…

 

Interviu realizat de Angela Baciu

Mai 2014, Satu Mare / Bucuresti

 

 

 

Vizualizări: 672

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de ANGELA BACIU pe Septembrie 17, 2014 la 10:36am

va multumesc mult, Stimate Domn Gheorghe Apetroae

Comentariu publicat de Gheorghe Apetroae - Sibiu pe Iulie 5, 2014 la 1:42am

 

MARGINALII,  la  “Interviu cu scriitoarea Nora Iuga - .... “ , de Angela Baciu,  postat pe cite-ul Revistei literare, la 25.06.2014... Gheorghe Apetroae , Sibiu

        Trebuie înţeles că singurătatea  este o categorie existenţială universală, filonul serpuitor de  materialitate a cunoaşterii  din matricea Providenţei.  De aceea , să le spunem distinselor doamne Nora Iuga şi Angela Baciu că nu putem fi singuri , mai ales “ in diverbium” când suntem  parte permanentă şi inseparabilă din universalitatea fizică şi cognitivă,  când trecerea crează noi referenţiale ontice şi particularizează permanenţa neînceputurilor.... Şi dacă singurătatea este în copilărie, în adolescenţă şi la maturitate  o valenţă a trăirilor profunde, în sine, mult mai puternică decât cea intermonadică,  senectutea nu poate fi altceva decât principiul biotemporal  al  revărsărilor iubirii fecunde acumulate de existenţa individuală, în speţă, nemuritoare, aici  a creatorilor de cultură, spre contopirea cosmică şi agregarea în spiritul universal al materiei !.. . Este şi acel geniu pustiu, izvorâtor de lumină , trecător angelic, neînfricoşat de moarte, nimic altceva decât o mostră din substanţa cognoscibilă a  Universalului....  Eminescu  s-a născut şi a trăit ca un mergător-zburător visător în solitudine pentru o iubitoare, precum o Maria Magdalena - “ un singur chip, un singur corp frumos, dulce, ideal- Poesis”, pierdută de geniu, pentru magia singuratăţii, precum  Hamlet care o pierduse pe Ofelia!!!!,  el,  un  Arald  al românilor!... Nu este, dar, nevoie de un monument cultural  extraconjugat de un  “ Poesis Internaţional”,  când lumina creaţiei , permanenţa vieţii izvorăşte necontenit, ca o apă vie,  de sub sanctuarele spirituale naţionale, din mistuirea în sine a unor flăcări , fie  Nora Iuga, fie George Vulturescu, sau Angela Baciu, fie şi flăcări văzute , ori inventate, sau mai puţin văzute, intenţionat mocirlite sau niciodată văzute!...

    S-ar fi cuvenit, dar, în dialog, identificarea  în cuprinsul  evenimentului “Poesis”, de la Satu Mare,  nu numai “ numele mari”, care au fost sau care nu au fost la acest eveniment, ci şi alte personalităţi literare sau promitenţe interesate de eveniment...     Să observăm , dar, în primul rând,  calitatea scriitorilor noi  atraşi  în câmpul intelectual al acestei publicaţii literare şi  apoi  să evaluăm utilitatea, valorea literară şi culturală a  publicaţiei!...  Cât despre “ gustul”  pentru scris  acesta poate fi şi subiectiv, ca un contaminat al ludicului  în exerciţii literare banale sau elevate, la îndemâna aventurierilor pe valurile unei literaturi uneori exhibate şi  aride, dar şi , cu siguranţă,  panaceul reflexivităţii sensibile interioare, imaginarului armonizat  în labirintul dedalic  paradisiac al  fiinţelor profunde, structurilor  lirice genomice de lumină, ingenui , şi care nu ar fi putut lipsi din anvergura acestui eveniment...”      

      -“ Cred în ereditate”, spunea .... Nora Iuga!.... -Credem , cu toţii numai în ereditate!...

       Ce mi s-a părut  interesant în acest dialog, şi de reţinut, dar nu de crezut, a fost tocmai aspectul sesizat de Angela Baciu şi înscris în titlul de interviu, încercarea de definiţie dată singurătăţii , din experienţă  personală a doamnei Nora Iuga:

     ” Când sting(em) lumina şi închid ochii, sunt iar singură cu mine. Singură. Singurătatea cred, e un lucru foarte frumos, ca moartea, fiindcă nu e marterială şi ... n-o simţi...”   Este aceasta  o observaţie reală, o percepţie interesantă asupra finitudinii biologice , dar nu şi  asupra permanentei sale substanţiabilităţi , cum şi tot interviul realizat de Angela Baciu la întâlnirea cu scriitoarea octogenară Nora Iuga,  cu ocazia aniversării celor 25 de ani de la înfiinţarea revistei “Poesis”...

       Pentru ambele doamne, consideraţie  şi felicitări!... Gheorghe Apetroae, Sibiu

Comentariu publicat de ANGELA BACIU pe Iulie 1, 2014 la 8:00pm

o, da, asa este, a fost un dialog fascinant si...mai urmeaza si altele; cu Nora pare ca nu se termina niciodata poveste...draga Dominique Iordache

Comentariu publicat de ANGELA BACIU pe Iulie 1, 2014 la 7:59pm

Domnule Dumitru Timermam, i-am trimis Doamnei Nora Iuga scrisoarea Dumneavoastra, va multumesc.

Comentariu publicat de ANGELA BACIU pe Iulie 1, 2014 la 7:58pm

va multumesc mult, Domnule Raul Constantinescu

Comentariu publicat de Dominique Iordache pe Iulie 1, 2014 la 12:13am

Ah, mi-ar fi plăcut să vorbiți mult, mult pentru că tot interviul are o dulceață a narării doamnei Nora Iuga și a conducerii ideilor de către dumneavoastră, de care cu greu te poți dezlipi...Si mai are ceva...un mister acceptat tacit și de către reporter, și de către intervievat... Si până la urmă, a fost un interviu, sau v-au curs, femeiește, cuvintele ?! Felicitări multe! Eu cred că sunteți o fericită, doamna Angela Baciu!

Comentariu publicat de Lilioara Macovei pe Iunie 30, 2014 la 4:28pm

Un interviu extraordinar! Felicitari doamnelor!

Comentariu publicat de DUMITRU TIMERMAN pe Iunie 30, 2014 la 3:09pm

Pentru distinsa doamnă, NORA IUGA...

Despre moarte şi măreţia omului primordial

 

Este interesantă percepţia morţii la unii filosofi. M-am gândit şi eu de nenumărate ori la moarte, dar în acelaşi timp m-am gândit şi la viaţă. Eu încerc să înţeleg moartea prin naşterea mea.  M-am gândit de multe ori la moarte şi pot să spun că nu îmi este frică de ea. O percep ca şi cum ar fi naşterea mea. Naşterea mea nu m-a durut, n-am ştiut nimic despre ea. Moartea cred că este la fel. Omul când moare, nu mai ştie, pe moment, că moare. Despre moarte se spune că noi, oamenii, îi dăm dimensiuni hidoase şi îi permitem să ne macine conştiinţa de la o anumită vârstă. Eu nu mă gândesc la moarte, ca la ceva anormal. Eu cred că după moartea mea voi pătrunde într-o altă dimensiune a existenţei celeste, nepercepută de noi ca fiinţe umane.

            Mă îngrijorează în schimb altceva. Am conştientizat faptul că eu m-am născut pentru a îndeplini o misiune umană. Mă pregătesc pentru trecerea într-o altă dimensiune, din punct de vedere spiritual, dar şi material. Doresc să fie totul în ordine în momentul desprinderii sufletului meu din trup. Această pregătire o fac în fiecare oră, în fiecare zi, în fiecare lună, în fiecare an de viaţă. Mi-e teamă să nu greşesc, să nu încalc regulile morale şi juridice. Doresc să fiu cinstit faţă de mine însumi, dar şi faţă de familie, faţă de semenii mei. Prin creaţiile mele, prin faptele mele doresc să-i fac pe semenii mei mai buni, mai sensibili, mai umani.       

Consider că şlefuirea sufletului şi înălţarea lui pe culmile Luminii este rostul nostru în această lume. Acesta cred eu că este sensul vieţii ! De multe ori prin voinţa noastră complicăm viaţa, dar de fapt ea are nişte reguli precise, pe care le regăsim în morala creştină. Suntem de fapt nişte gladiatori, nişte fii ai Luminii, care au menirea de a lupta împotriva forţelor întunericului. În arena pământeană, printre spini şi iubiri neterminate, ne luptăm cu figurinele de ceară plămădinte din neant. Fără de credinţă-i creierul, cucerit de-atracţii sclipitoare. Ne rugăm la cerul nesfârşitelor iluzii, care bântuie prin noaptea necredinţei noastre. Fără pâinea şi apa  Luminii rătăcim prin deşerturi copleşite de păcate. Ne-amăgim o vreme cu posibile iubiri adevărate, fără de regrete. Sufletele izgonite tremură în frigul durerii coborât din Nicăieri. Forme îmbrăcate-n fracuri, în armuri şi-n promisiuni meschine, ne provoacă la dueluri, cu iudaice săruturi ucigaşe. Din încrâncenarea luptei scapă doar flămânzii, de iubire nespurcată. Cât de trist e câmpul bătăliei din această viaţă efemeră. Peste trupuri cad jalnice lacrimi picurate din vederea plină ochi de apă vie, ca o dăruire fără vamă. Sub povara nemiloasă, cad agale osteniţii. Peste plapuma singurătăţii mai tăiem în carnea vie. Rătăcirile mârşave sunt vechi căinţe la picioarele virtuţii. Pentru a nu ne pierde, prin halucinante zile omorâte    de-ntuneric, ne ridicăm poverile pe umerii zdreliţi de încercările călătoriei prin această viaţă. Gladiatori ai soartei ! Ascuţiţi săbiile Dreptăţii Luminii pe Golgota ruşinii !.

Toate acestea sunt motive, argumente dacă vreţi, pentru ca să nu-mi fie frică de moarte.

Bunicii noştri spuneau că la sfârşitul unei zile, nu trebuie să rămâi neîmpăcat cu fratele tău sau cu semenul tău, dacă   te-ai certat cu el. Ei se gândeau la moarte, în momentul în care apelau la această înţelepciune. Bătrânii presupuneau că în timpul nopţii, omul ar putea să moară, iar iertarea şi împăcarea sunt necesare, ca o lepădare de păcate, ca o spovedanie.

Dacii plângeau atunci când se năştea un copil şi se bucurau când omul pleca din această lume, care este mai mult un teatru de război, atât la propriu cât şi la figurat. Un călugăr spunea, cu ocazia unei manifestaţii, că noi n-am venit în lumea aceasta în vacanţă sau în concediu. Ne-am născut pentru a deveni luptători împotriva Răului. Coşbuc afirma în versurile lui cu nonşalanţă: „O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor”
.

Iisus Hristos spune: " Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Cine va crede în mine se va muta din moarte la viaţă ". Putem înţelege, la figurativ vorbind, că acum suntem morţi şi luptăm pentru adevărata viaţă veşnică. Moartea de fapt nu există. Există doar trecerea, metamorfoza şi faptele noastre săvârşite pe câmpul de luptă al vieţii pământene.

Importantă este ordinea din lumea noastra interioară, care trebuie să strălucească în ochii lumii strâmbe. Stiţi de ce? Printre noi există oameni, ce-i drept puţini la număr, care prin lumina faptelor şi ordinea lor interioară reuşesc să devină modele. Încet, încet omul se va schimba, deja sunt semne, şi nu va mai pune accent pe lumea materială. Omul îşi va canaliza forţele mintale şi fizice pentru a reconstrui măreţia lui spirituală, sufletească, pe care a avut-o imediat după ce a fost creat de bunul Dumnezeu.

Comentariu publicat de Raul Constantinescu pe Iunie 30, 2014 la 9:56am

Percutante și esențiale întrebările și răspunsurile citite cu savoarea surprizei și spontaneității. Mulțumim ambelor distinse Doamne ale cuvântului ! Reverențe !

Comentariu publicat de ANGELA BACIU pe Iunie 30, 2014 la 9:18am

va multumesc din toata inima Domnule Adrian Grauenfels

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor