Interviu cu scriitorul VASILE BAGHIU

Interviu realizat de Angela Baciu

                           POEZIA MI-A SCHIMBAT VIATA...

A.B.- Suntem la începutul unui nou an, în faţa unei cafele imaginare într-un ianuarie destul de călduros pentru această perioadă, permiteţi-mi să va urez “La multi ani!” sa aveti un an plin si reusit.

 

V.B.- Vă mulţumesc pentru urări! Asemenea, vă doresc şi eu să aveţi parte de un an cât mai bun. La mulţi ani! Cafeaua aş fi preferat-o reală, pentru că îmi place comunicarea „live” cu oamenii, însă cum noi scriitorii suntem învăţaţi cu imaginaţia, să facem şi acest exerciţiu.  

 

A.B.- Ce v-ati propus pentru 2014 ? Stiu ca ati predat recent un nou manuscris, despre ce este vorba?

 

V.B.- Am predat editurii un alt roman. Până nu primesc răspunsul nu voi dezvălui titlul, dar este vorba despre un fel de “Munte vrăjit” al României sfârşitului de secol douăzeci şi începutului de secol douăzeci şi unu, cu atmosfera unui sanatoriu, cu personaje care sunt învinse într-o bătălie cu viaţa şi cu neprevăzutul, cu incursiuni în realităţile româneşti de azi.

 

A.B.- Sunteti cunoscut in mediile literare ca poet, eseist, prozator, unii v-ar incadra in Generatia “nouazecista” ; pentru cei ce nu va cunosc inca biografia, cand ati debutat literar?

 

V.B.- Am publicat primele poeme în 1983, la 17 ani, aproape simultan în revista şcolii (Liceul Sanitar din Bacău pe atunci, astăzi Colegiul “Mihai Eminescu”) şi în revista “Ateneu”.

       Tot un fel de debut au fost şi vreo două-trei apariţii în revista “Amfiteatru” al cărei department de poezie era în răspunderea Constanţei Buzea, dar şi aceea din “Familia” cu o prezentare foarte elogioasă a Anei Blandiana.

       Sunt “nouăzecist” pentru că începututrile mele literare au legătură şi cu cenaclul Universitas al lui Mircea Martin şi cu întâlnirile literare organizate prin ţară de Laurenţiu Ulici. Sunt însă şi elemente care mă despart de nouăecism.

       Oricum, aşa am debutat în presă, iar povestea e mai complicată un pic.

 

A.B.- Dar editorial?

 

V.B.- Deşi aveam pregătit încă din acei ani de sfârşit de dictatură ceauşistă un volum care se numea “Pustiuri suverane”, volum pe care îl şi predasem la “Cartea Românească”, lucrurile au fost amânate în stilul cunoscut al epocii, am fost practic dus cu vorba, iar cartea de debut a trebuit să apară a doua în ordinea scrierii şi mult mai târziu, în 1994. “Pustiuri suverane” a apărut până la urmă ca a doua carte, doi ani mai târziu, sub titlul “Rătăcirile doamnei Bovarz”, după debutul cu “Gustul înstrăinării”, la Editura Timpul, în urma Concursului Aurel Dumitraşcu.

        Din păcate, şi acea carte a fost editată neglijent, cu multe erori şi în condiţii grafice foarte proaste, din indiferenţă, dar şi din răutatea unor confraţi, ceea ce a transformat bucuria unui debut în dezamăgire.

 

A.B.- Mai sunteţi cunoscut şi pentru faptul că sunteţi inventator al “himerismului”. Concret, ce înseamna acest lucru?

 

V.B.- Este, cum ştiu deja cei interesaţi de mişcările literare de azi de la noi, un concept care promovează în poezie un amestec de călătorie real-imaginară, boală, transfigurare şi ştiinţă, concept lămurit în mai multe manifeste care au propus, pentru prima dată la noi, ieşirea din paradigma postmodernistă. Himerismul, în substanţa lui iniţială, adică exprimată numai în poeme, aşadar până la teoretizarea din primul manifest publicat în 1998, este o modalitate de a fi liber ca poet în condiţii de dictatură sau de alte tipuri de restrângere a libertății.

       Eram izolat la un sanatoriu (unde locuiam şi îngrijeam bolnavi de tuberculoză) şi izolat în România ceauşistă, iar lucrul care m-a salvat în parte sufleteşte a fost să descopăr că pot scrie din perpectiva unui cetăţean liber, care călătoreşte peste tot prin lume şi care trăieşte o viaţă cosmopolită, ceea ce m-a dus la himerism.

        Iar această manieră poetică m-a dus la călătorii reale, ceea ce îmi permite să spun că poezia mi-a schimbat viața.

 

A.B. - De curând a fost publicat romanul “Planuri de viață” la Editura “Polirom” – un titlu deschis, incitant ce te indeamnă la lectură. Care e “povestea” si “drumul” acestui roman?

 

V.B. - Am scris romanul “Planuri de viaţă” în 2011 în Elveţia, într-o rezidenţă literară în oraşul Winterthur, în numai şase luni, după ce mă gândisem la el mai mulți ani. Am simţit că trebuie să iau cu mine în spate, dacă pot spune așa, în acest roman, istoria familiei, cu prizonieratul sovietic al tatălui meu, cu manuscrisul său incredibil din anii cincizeci despre acea perioadă a tinereţii sale, găsit de mine după moartea sa când aveam opt ani, cu viaţa dinainte de 1989, dar şi cu viaţa de azi, cu incursiunile mele în Occident, cu dezamăgirile, cu ratările.

       Este un roman al ratării, dacă privim succesul în înţelesul de azi al achizițiilor materiale și al banului, pentru că personajul principal nu prea reușește în planurile sale, dar este și un roman al izbânzii, dacă vedem în această poveste, care are și fațetele ei ficționale, supraviețuirea unei familii în pofida unui regim communist care a încercat (și în parte a reușit, din păcate) anihilarea omului.

 

A.B.- Aveti o carte preferată?

 

V.B.- Dacă vă referiţi la o carte de-a mea, atunci pot spune că volumul “Gustul înstrăinării” îmi este mai aproape, pentru că include poemele mele de impact Străinul, Gustul înstrăinării, Fantoma sanatoriului. Poate și pentru că s-a topit în el o parte din tinereţea mea.

       Dacă vă referiţi la o carte aşa în general, atunci Mărturisirile unui Clown de Heinrich Böll ar fi o astfel de carte dragă. Dar sunt mult mai multe.

 

A.B.- Cum arată o zi din viața Dumneavoastră? Atunci cand scrieți, aveți nevoie de anumite  lucruri? Știu eu, o parte anume a zilei sau nopții, anumite obiecte preferate…

 

V.B.- În ultimul timp scriu roman, așa că urmez un program autoimpus. Mă trezesc pe la 4,30 și scriu câteva pagini până pe la 7,30 când plec la serviciu, unde lucrez ca psiholog.

       Nu mai scriu cu stiloul, ci direct pe computer. Îmi beau cafeaua la acea oră când încă nu e lumină afară, în bucătărie, în timp ce scriu. Și îmi permit și o țigară, care e singura, de altfel, pentru toată ziua.

        Când scriu poezie, se schimbă situația, nu mai am de a face cu disciplina, ci cu încercarea de a observa ceea ce se întâmplă cu propriile emoții. După-amiaza este a familiei, iar seara a lecturilor.

 

A.B. - Interviul nostru va fi publicat intr-un volum publicistic avand ca tema “prietenia literara” pe care il voi publica in acest an. Ce prietenii vă leagă, amintiri, oameni/modele…de ieri, de azi …

 

V.B.- Ioan Neacșu, Constanța Buzea, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Aurel Dumitrașcu, Marin Mincu, Nicolae Coande, Mircea A. Diaconu, Paul Goma, Constantin Acosmei, Flori Bălănescu, Liviu Ioan Stoiciu, Ovidiu Nimigean, Nora Iuga, Constantin Abăluță, Dorin Ploscaru, Emil Nicolae, Daniel Bănulescu, Angela Marinescu sunt scriitori care au însemnat și înseamnă ceva pentru mine în această viață.

          Ei și alții, pe care sunt sigur că i-am uitat și care mă vor ierta pentru asta, sunt niște repere de care mă agăț în aventura mea pe drumul scrisului.

          Cum să spun? Cunosc lumea literară cât de cât și îi prețuiesc pe scriitori pentru că știu bine cât de grea e munca scrisului și cât de prost plătită este ea în general în epoca noastră.

          Știu, de asemenea, că nimeni nu e perfect și încerc să recunosc mereu când greșesc. Totodată, am învățat să nu pun niciodată în ramă, ca să zic așa, niciun scriitor. Încerc să trăiesc firesc aceste legături de prietenie și aceste amintiri din lumea literară pe care mi le-a îngăduit Dumnezeu, fără patetisme falsificatoare și fără exaltări nepotrivite. De altfel, am și mulți prieteni care nu sunt scriitori, pe care îi prețuiesc mult și care îmi îmbogățesc viața.

 

A.B.- La ce lucrati in prezent?

 

V.B.- După ce în ianuarie am predat editurii romanul despre sanatoriu la care am lucrat doi ani, acum mă documentez pentru un alt roman. În același timp, când inspirația e prietenoasă cu mine, scriu și poeme.

 

A.B.- Pentru cititorii noștri vă rog să transmiteți un gand …

 

V.B.- Un gând? Să fie sănătoși și să intre cât se poate de des în librării și biblioteci, să nu uite că există și scriitori români în viață care merită citiți, să cumpere cărți, totul ca să-și poată crește copiii în spiritul unor valori cu care nu vor ieși niciodată în pierdere.

           Cultura este singurul lucru pe care nu ți-l poate lua nimeni. Eu oricum scriu pentru ei, pentru cititorii de azi.

 

A.B.- Domnule Vasile Baghiu, va multumesc.

 

Ianuarie 2014

 

 

Vizualizări: 149

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor