„CEAUŞESCU A FOST
ULTIMUL
MARE AVANGARDIST!”


Interviu cu pictorul
HORIA BERNEA


• Născut la Bucureşti în 14 septembrie 1938, în familia cunoscutului sociolog şi etnolog Ernest Bernea (1905-1990) • Este respins de două ori, în 1958 şi 1959, la examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, din motive de dosar, tatăl său fiind arestat de Securitate pentru motive politico-ideologice, datorită apartenenţei la Mişcarea Legionară.
• Pentru a evita efectuarea stagiului militar obligatoriu în perioada comunistă îşi prelungeşte studiile la Bucureşti: astfel, între 1957 şi 1959 Horia Bernea a urmat Facultatea de Matematică şi Fizică a Universităţii Bucureşti.
• Între 1959 şi 1962 urmează cursurile Şcolii Tehnice de Arhitectură şi, în paralel, Institutul Pedagogic Bucureşti – Secţia Desen pe care-l absolvă în 1965.
• A debutat într-o expoziţie de grup a Cenaclului Tineretului Uniunii Artiştilor Plastici în 1965 alături de Paul Neagu de care l-a legat o mare prietenie.
• A fost de timpuriu membru al grupului de pictură de la Poiana Mărului şi între 1956 şi 1992 a lucrat în taberele de creaţie de la Văratic şi Tescani, apoi după 1989 la Londra, Paris, în sudul Franţei, în Provence şi apoi la Roma.
• În 1980 a devenit membru al grupului „Prolog”, alături de alţi mari plasticieni cu sensibilitate religioasă printre care Paul Gherasim, Constantin Flondor, Horia Paştină şi Mihai Sârbulescu • Între1978 şi 1983 este desemnat de UAP să se ocupe de Cenaclul Tinerilor Artişti, îndrumându-i spre zona experimentală a libertăţii limbajului nonconformist pentru acea perioadă .
• Mentorul galeriei „Catacomba”, artist de neocolit în jurul căruia a gravitat în România atât experimentalismul anilor ’70 cât şi arta anilor ’90.
Angajare publică:
• În 1990 este ales preşedinte interimar al Uniunii Artiştilor Plastici din România.
• Din 5 februarie 1991 până în 2000, director al Muzeului Ţăranului Român, fondat în timpul mandatului lui Andrei Pleşu ca ministru al Culturii şi Cultelor (1990-1991).
• Membru în Comisia Naţională a Monumentelor şi în Comisia de Urbanistică şi Organizare Teritorială a Ministerului Culturii, membru fondator al Grupului de Dialog Social şi al Grupului de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii.
• Expoziţii personale:
•1967 - Sediul Uniunii Artiştilor Plastici, Bucureşti,
•1968 - Ateneul Tineretului, Bucureşti,
•1969 - Ateneul Român, Bucureşti,
•1970 - Richard Demarco Gallery, Edinburgh,
•1970 - College University, Birmingham,
•1971 - Sigi Krauss Gallery, Londra,
•1971 - Compas Gallery. Glasgow,
•1972 - Deal I, Galeria Simeza, Bucureşti,
•1974 - Deal II, Ateneul Român, Bucureşti,
•1976 - Deal III, Richard Demarco Gallery, Edinburgh şi Generative Art Gallery, Londra,
•1976 - Deal IV, Muzeul de Istorie, Bucureşti, Galeria „Helios” Timişoara şi Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea 1977,
•1978 - Deal V, Galeria Simeza, Bucureşti,
•1980 - Riverside Studios, Londra,
•1980 - Retrospectivă 1975 – 1980 la Academy of Arts, Liverpool şi Polytehnic Art Gallery, Newcastle upon Tyne,
•1985 -Prapor, Muzeul de Artă, Bucureşti,
•1985 - 1987, lucrări din ciclul „Prapor” expuse la Galeria Bastion, Timişoara, Galeria Nouă, Cluj, Galeriile UAP din Oradea şi Tg. Mureş,
•1990 - Retrospectivă cu lucrările din străinătate 1974 -1990, Vaison la Roumanie, Franţa,,
•1992 - Prapor, Palatul Mucsarnak, Budapesta,
•1994 - Stâlp, Galeria „Catacomba” şi Grădini, Galeria Etaj ¾, Bucureşti, prezente şi la Muzeul Banatului şi Galeria First, Timişoara,
•1997 - Concentrări – Coloana, Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti,
•1998 - 1999, Prapori e Colone, Galeria Spicchi dell'Est, Roma,
•1999 - Coloane, Muzeul de Gravură, Bistriţa,
•2000 - Coloane, Memorialul Ipoteşti,
•Expoziţii de grup:
•1968 - Şase tineri pictori români, Galeria Lambert, Paris,
•1969 - Opt artişti români, Panorama Mesdag Galerie, Haga şi Richard Damarco Gallery, Edinburgh,
•1970 - Galerie Europe, Bruxelles,
•1970 - A VII-a Bienală a Tineretului, Paris,
•1974 - Probleme noi ale imaginii, Atelier 35, Bucureşti,
•1980 - a XL-a Bienală Internaţională, Veneţia,
•1980 - Opere contemporane din colecţii naţionale, Centre National d'Art Contemporaine „Georges Pompidou”, Paris,
•1980 - Scrierea, Institutul de Arhictectură „Ion Mincu”, Bucureşti,
•1981 - Galeria Simeze, Bucureşti,
•1983 - Locul – faptă şi metaforă, Muzeul Satului şi de Artă Populară, Bucureşti,
•1984 - Soluri, Centre National d'Art Contemporain „Georges Pompidou”, Paris
•1987 - a XXXIX-a Bienală Internaţională, Veneţia
•1994 - Prolog, Instituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica, Veneţia,
•1994 - Arta Contemporană Românească, Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti,
•1996 - Experiment, Galeria Etaj ¾, Bucureşti.
Premii şi titluri:
• A fost distins cu Premiul pentru pictură al Uniunii Artiştilor Plastici din România (1970),
• Premiul „Stahly” la Bienala Tineretului de la Paris (1971),
• Premiul Revistei „Arta”, Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române (1978),
• Marele Premiu al Uniunii Artiştilor Plastici (1983),
• Premiul Fundaţiei Culturale Române pentru contribuţia adusă la recuperarea tradiţiilor spirituale ale civilizaţiei ţărăneşti, la care se adaugă Marele Premiu „George Apostu”, acordat de Centrul Internaţional de Cultură şi Arte George Apostu, Bacău (1994),
• Premiul GDS (2000),
• Ordinul Naţional Pentru Merit în grad de Mare Cruce, acordat de către Preşedinţia României (2000) • În 1996 Muzeul Ţăranului Român sub directoratul lui Bernea, a primit înalta distincţie „European Museum of the Year”, acordată de UNESCO.
• Horia Bernea s-a stins din viaţă la 62 de ani la Paris, în seara zilei de 4 decembrie 2000, în casa prietenului său, doctorul cardiolog Şerban Mihăileanu, după ce cu o săptămână înainte, suferise o dificilă intervenţie chirurgicală pe cord deschis, la o clinică pariziană, operaţie efectuată de unul dintre cei mai renumiţi chirurgi din Franţa, profesorul Dreyfuss, care îi făcuse o înlocuire de valvă.
• A fost adus în ţară şi înmormântat pe 9 decembrie 2000, la Biserica Mavrogheni, în apropierea Muzeului Ţăranului Român •


NONCONFORMISM ŞI ADEVĂR


Vineri 3 noiembrie 1993, ora 1800. Sibiu. Biblioteca „Astra”. Cunoscutul eseist Andrei Pleşu îşi lansează cartea „Jurnalul de la Tescani”, prima ediţie bibliofilă de după ’89, tipărită, în condiţii grafice deosebite, la editura „Humanitas”. Pleşu s-a născut pe 23 august 1948, a absolvit Artele Plastice şi a predat istoria şi critica artei, dar n-a fost agreat de regimul comunist care, după scandalul „Meditaţia transcendentală”, la exclus din partid şi supus tuturor presiunilor administrative şi politice, surghiunindu-l din Bucureşti într-o obscură localitate din judeţul Bacău, Tescani, unde a lucrat ca bibliotecar la Casa memorială „George Enescu”. După revoluţie, a predat filosofia religiilor şi în 1993 a înfiinţat revista „Dilema”, săptămânal de tranziţie, devenită apoi „Dilema veche”. Timp de doi ani, între ianuarie 1990 - noiembrie 1991, a condus în guvernul Petre Roman, Ministerul Culturii. În acea seară de fast intelectual, alături de autor se aflau filosoful Gabriel Liiceanu, directorul editurii „Humanitas”, un personaj sobru şi intransigent care avea să justifice evenimentul din punctul de vedere al editorului dar şi cel care a ilustrat volumul de faţă, pictorul Horia Bernea, într-un pulover miţos de lână, taciturn şi impunător cu barba căruntă. Ştiam că e un mare pasionat al muzicii de jazz, cercetător neobosit al teoriilor artei, iubitor de patrologie mistică şi de filozofie platonică, pe urmele idealismului-existenţialist al tatălui său, cunoscutul sociolog interbelic dar şi căpetenie legionară, Ernest Bernea. M-a frapat imediat felul lui nonconformist şi aparent ursuz când a prezentat, în cuvinte puţine, „Jurnalul de la Tescani”.
„Această întâlnire este convenţională, în sensul de convenţie sau dacă vreţi de eveniment cultural cu unicitate programată. Pentru acest lucru, există un singur «vinovat»: editura „Humanitas”. De ce? Cele două sute de exemplare bibliofile din „Jurnalul de la Tescani” reabilitează demnitatea ideii de carte iar, din acest punct de vedere, „Humanitas” este succesoarea spirituală a Fundaţiilor Regale într-o Românie fără „spiritul monarhiei” – a remarcat Bernea – amintind câteva genuri de bibliofilie din perioada interbelică. Despre subiectul cărţii? Tescaniul, fără tăgadă, dincolo de aspectul lui fizic, de sat ales de Rosetteşti pentru a ctitori o biserică şi un splendid conac în care George Enescu a scris „Oedip” şi a trăit o mare parte a vieţii, la fel ca şi Mihail Jora, iar Andrei Pleşu a fost trimis aici într-un exil deloc edenic, Tescaniul are „ceva tainic şi impalpabil”, crede pictorul despre acest loc special în geografia „spirituală” a României, ca şi Poiana Mărului, ca şi Păltinişul sau mănăstirea Rohia.
„De câţiva ani văd, în preajma Tescanilor, pictori lucrând în peisaj, «sur le vif». Unii, rapizi, întreprinzători, cu aerul de a exercita fără emoţie un meşteşug bine stăpânit. Alţii, concentraţi, asudaţi, absorbiţi într-o transă ritmică, lacomă să surprindă palpitul unui loc. Toţi din ce în ce mai intelectuală: singurii oameni ai spiritului care mai muncesc, azi, în natură şi care mai au simţul pur al imediatului. Miraculoşi în nevoia lor de a capta aerul unui loc. Aerul. O achiziţie fără corp, un abur, în care să se simtă mirosul lui Dumnzeu”, scria în 1989, iluminat de Tescani, Andrei Pleşu. Conacul de la Tescani aparţinuse Mariucăi Cantacuzino, soţia lui George Enescu. În iarna grea a lui 1947 conacul a fost devastat, mobilele au devenit lemne de foc în casele sătenilor, biblioteca a fost aproape în întregime arsă. Renovat ulterior, conacul a devenit, în era comunistă, casă de odihnă şi creaţie pentru pictori şi muzicieni. În cele nouă luni de exil la Tescani, Andrei Pleşu a locuit într-un fel de anexă, o cămăruţă construită la dorinţa pictorului Horia Bernea care a pictat de multe ori aici.
Mai târziu, la un pahar de vorbă în cabinetul „Oţetea” al bibliotecii, am încercat să-l descos pe Horia Bernea despre cele câteva expoziţii personale din Anglia, comentate interesant de unul din marii critici occidentali Paul Overy sau prezenţa în Franţa, în expoziţii la prestigiosul Centru Pompidou din Paris, lucruri care evocau succesul lui internaţional. Mi-a răspuns, cu o jumătate de gură, că „asta a fost demult”. Dar, despre tehnica fragmentului şi a aforismului utilizate în carte de Pleşu, care constata că „cea mai adecvată expresie scrisă a efortului spiritual este fragmentul”, că mitul marii cărţi s-a sfârşit. Al cărei cărţi? m-a întrebat răguşit. Al cărţii – mit din ultimii patruzeci de ani: „cartea-evaziune, cartea-camuflaj, cartea-scuză, cartea-ornament, cartea-salahorie, cartea-carieră”. La aceste întrebări Bernea mi-a răspuns pieziş. Nu l-am înţeles, atunci.




Peste ani am regăsit această atitudine, lecturând „Declaraţia de iubire” a lui Gabriel Liiceanu care povesteşte prima lui întâlnire cu pictorul Bernea. „Niciun zâmbet, niciun efort de întâmpinare. Şi apoi mai era senzaţia greu suportabilă că, în timp ce vorbea cu celălalt, îl cântărea, că lua mostre din el –în valurile succesive ale privirii– şi că prelucra într-un comentariu intern lipsit de orice complezenţă”. Evident că aceasta era aparenţa. Când ajungeai să-l cunoşti pe Horia Bernea, aerul morocănos dispărea subit. „Când vorbea despre ceva care-i plăcea, se bâlbâia de bucurie. Evocate de el obişnuitul şi umilul deveneau atât de importante încât intrau în raza neobişnuitului” îşi aminteşte Liiceanu. Cu siguranţă că dacă n-ar fi existat, Bernea ar fi trebuit inventat. Nu numai pentru că arta sa aduce un echilibru al tradiţiei într-o lume care a desfigurat-o dar şi pentru că aveam să aflu în acea seară, în conversaţia pe care am purtat-o, talentul său de restaurator al tradiţiilor continuă o operă socială ce era în România pe cale de dispariţie, recuperarea civilizaţiei ţărăneşti în curs de degradare iremediabilă. Când l-am întrebat despre priorităţile pe care le are pentru Muzeul Ţăranului Român (MŢR) o voluptate secretă i-a colorat obrajii şi a adus o scânteie blândă în ochii lui iscoditori.
Un an mai târziu am văzut Muzeul Ţăranului Român, organizat de Horia Bernea după toate exigenţele muzeisticii contemporane, dar şi cu un inefabil har inimitabil, pe care nimeni şi nimic nu-l va putea probabil realiza. Obsedat de degradarea civilizaţiei tradiţionale româneşti, Horia Bernea a încercat să o recupereze în pictură, făcând din ea o armă „ de memorie”, iar faptul că avea o viziune globalizantă mai mult decât ar avea-o un etnograf, un muzeograf, un antropolog sau un sociolog – el fiind puţin din toate – i-a adus la MŢR un succes binemeritat. Poate că, de fapt, „singura calitate pe care într-adevăr o am în această privinţă este o mare informaţie vizuală şi o memorie anormală în domeniul vizualului: a figurilor, a locurilor, a spaţiilor, a obiectelor”, recunoştea directorul MŢR într-un interviu de substanţă acordat revistei „22”. Artistul era indignat de modul catastrofal în care se prezenta arta şi muzica ţărănească, de lucrurile jenante difuzate de radioul şi televiziunea publică acuzate de un „refuz al autenticului pe care l-au avut cel mai mult (nu ştiu de ce) comuniştii români”. Nu putea înţelege de ce ei au fost cei mai „ţoape” dintre toţi esticii şi considera că, din cauză că noi n-am avut într-adevăr comunişti, ci pleavă intrată în partid din oportunism şi arivism. În timp ce bulgarii prezentau la televiziune un ţăran cu o vioară, unul cu o cobză şi altul cu un cimpoi „noi prezentăm 40 de violonişti, cu 17 contrabasişti, cu 8 femei care cântă la fluier, îmbrăcate în stil shopist, ţărani cu pantaloni evazaţi, decoruri din furcă supradimensionate şi muzică şi tot produsul coerent, oribil”.
Noi avem specialişti în toate domeniile artei populare, constata Horia Bernea, dar ei nu sunt folosiţi pentru că există mafii şi interese. „Vrem să facem să circule un anumit tip de imagine despre noi înşine, care să înlocuiască părerea proastă pe care o avem despre noi – nu cu aceea că am fi superbi, ci oameni normali”. Undeva în sufletul românului e o „hibă, o boală”, conchidea amar pictorul. Care ar fi soluţia? Ar trebui să ne ocupăm de ţăranul român aşa cum este acum, pe jumătate sau pe sfert stricat sau nestricat. Civilizaţia rurală poate fi recuperată dar nu reînviată. „Însă, o adevărată civilizaţie nu se poate grefa decât pe acest fond ţărănesc de care suntem sau nu conştienţi, de care vrem sau nu să ţinem cont, dar pe care îl avem în noi. Dacă e ceva mai bun şi mai curat, vine din straturile astea”, anunţa profetic directorul Muzeului Ţăranului Român.


TRAI ÎN TRADIŢIE ŞI VIAŢĂ ÎN NĂLUCIRE


A doua oară l-am întâlnit pe Horia Bernea în februarie ’97 la Bucureşti când, cu ceva treburi pentru autorizarea studioului de televiziune TV AS, am avut răgazul să vizitez retrospectiva de pictură de la Muzeul Naţional de Artă al României, organizată de Departamentul de Artă Contemporană care a pus în scenă creaţia pictorului Bernea de-a lungul a 30 de ani, cu accent mai ales pe primele şi ultimele cicluri de lucrări. Cel mai recent salon al său a stârnit în acea perioadă numeroase controverse. Astfel, Theodor Enescu observa „credinţa că arta este opera omului întreg nu a uneia din facultăţile sale diferenţiate, cea estetică şi că ea se adresează fiinţei integrale” demonstraţie făcută şi de lucrarea de pictor a lui Bernea. Prietenul lui Andrei Pleşu crede că „Bernea este unul dintre puţinii pictori contemporani care ştiu la ce e bună pictura, şi anume că ea nu e bună decât dacă trimite dincolo de propriile ei limite”. Pe de altă parte , Horea Avram critica dedublarea nefericită din ciclul „Prapori” în care artistul „pică într-un decorativism floral calchiat pe însemne vizibil sexualizate care atinge, în acest caz, praguri suburbane”.
Cel care a fost numit de presa culturală „un Mercedes al picturii româneşti”, preciza într-un caiet-program anterior că „nu vreau lucrări frumoase. Prefer lucrări care se «prăbuşesc» dar care conţin «intenţie»”. Din ceea ce am remarcat, Horia Bernea este un artist inegal. Pictor al extremelor, este în egală măsură avangardist şi un tradiţionalist, este deopotrivă abstract şi figurativ, laic şi religios, încălcând graniţe şi clasificări trasate anterior. Acestea sunt semnele unui post-modernism ingenios pe care pictorul îl consumă într-un mod aproape inconştient. Este ceea ce Bernea definea ca „trai în tradiţie şi viaţă în nălucire proprie”. De unde această soluţie? De la tatăl său, Ernest Bernea moştenire. Iată câteva cuvinte despre artă trimise de bătrânul Bernea, fiului, de la Tohan-Braşov, în 1964. „Opera de artă nu este însă numai creaţie în sens de naştere a unei lucrări ci şi în sens de luptă pentru spirit. Opera de artă dezleagă probleme şi înnobilează lumea noastră. De aceea în artă poţi face orice dar nu poţi face oricum; între libertate şi disciplină, jocul e periculos dar poate fi şi creator pentru că aşa e lumea noastră făcută ca să poată exista, fie că-i natură, fie că-i cultură”.
Într-un dialog iniţiatic de o excepţională spiritualitate cu pictorul Mihai Sârbulescu, membru al grupului „Prolog” şi publicat postum în revista „Steaua” de la Cluj, Horia Bernea mărturisea că nu-i place Picasso deoarece e teribilist, dar este de acord cu credo-ul acestuia că „toată problema artei este de a face dintr-o faţă un oval, şi dintr-un oval o faţă”. În pictura universală preferinţele sale se identifică cu „plăcerea lui Corot, felul său de a se simţi bine în pictură, şi prefer un gest zgârcit, întins pe doi centimetri de pânză să zicem, dar care să mişte doi metri pe dinăuntru. Ca la Van Gogh”. Despre obsesia care se cere hrănită? Întâi de toate Crucea. „M-am gândit să proiectez o cruce imensă cu centrul în Piatra Craiului, o intersecţie de drumuri care să rezolve circulaţia şi, totodată să marcheze crucea peste ţară. Mă uitam şi-mi spuneam: ce frumosă s-ar vedea crucea, din lună! Am urcat pe Piatra Craiului, în vârf am făcut diapozitive. Era în iarna lui 1972. Totul în jur se vedea alb, numai alb, până departe. Mergeam prin zăpadă şi mă gândeam la chestia asta. Printr-un act megalomanic, voiam să afirm crucea. Tot crucea! Abia acum pot să-mi dau seama că ea m-a urmărit mereu”, recunoştea artistul. „Ani de zile am avut un fel de tic nervos; când mă loveam, ca să mă descarc de durere, pocneam imediat cu dosul palmei în masă, sau în perete, într-o suprafaţă dură – izbind în formă de cruce! Când vorbeam la telefon, mâzgăleam pe hârtie – şi făceam totdeauna cruci cu un soi de tăpşan, dedesubt”. Simpla obsesie nu spune destul dacă nu-i urmată de o căutare şi, în cele din urmă, de o mărturisire: „se poate să nu cunoşti de la început matricea care îţi guvernează destinul dar, în clipa când o afli, trebuie să i te încredinţezi cu bună ştiinţă”, concluziona pictorul.
Matricea care i-a fixat destinul lui Horia Bernea a fost desigur Muzeul Ţăranului Român. Înfiinţat de artist sub patronajul lui Andrei Pleşu, muzeul este una dintre realizările culturale remarcabile pe care le are România azi. În prealabil, Bernea a fost consultat asupra denumirii muzeului, oprindu-se asupra celei de Muzeu al Ţăranului Român, accentul de abordare muzeală urmând să fie apăsat antropologic „pus prioritar pe omul în sine, nu pe procedeele sale,” cum nota în revista „Rost” Costion Nicolescu. După o serie de expoziţii temporare, în primăvara anului 1993, MŢR a fost deschis cu o expoziţie permanentă, pusă inspirat sub semnul „Crucii”. A urmat deschiderea sălilor cu icoane, un an mai târziu. Muzeul s-a dezvoltat în condiţii materiale precare în primii ani, apoi colecţiile acestuia au continuat să se îmbogăţească prin achiziţionarea a noi piese valoroase sau prin obţinerea de donaţii. În 1994 omului de cultură Horia Bernea i s-a decernat de către Fundaţia Culturală Română, Premiul pentru contribuţia adusă la recuperarea tradiţiilor spirituale ale civilizaţiei ţărăneşti, la care se adaugă Marele Premiu „George Apostu”. În 1995, atunci când s-au aniversat cinci ani de existenţă, s-a editat şi albumul „Villages roumains-les gens et les choses”, prima carte cu imagini din lumea satului românesc. Albumul, coordonat de pictorul Bernea, a apărut cu spijinul Ambasadei Franţei la Bucureşti şi a prilejuit o serie de reacţii ale protipendadei culturale româneşti. Andrei Pleşu remarca la evenimentul lansării albumului „Villages roumains” că faţă de ţăran atitudinea românească a pendulat între dispreţ şi legendă. „Ce e curios e că uneori a fost posibil să fie simultane şi dispreţul şi legenda, adică am trăit cu toţii cincizeci de ani în care un dispreţ fundamental, care evolua către anularea civilizaţiei tradiţionale săteşti din România, era ambalat în termeni triumfali şi vândut ca o modalitate de iubire pentru tradiţiile româneşti”.
În acelaşi context, Alexandru Duţu crede că până acum, lumea ţărănească a fost văzută fie prin „imaginea junei Rodica”, prin excesiva folclorizare a satului românesc, fie prin ţăranul care a fost omul-masă, „o masă care a apărut brusc în scenă în Cântarea României, ca să-l înăbuşe pe cel autentic”. Pe de altă parte, pictorul şi teologul Sorin Dumitrescu afirma că muzeul este în fapt „ o extensie a atelierului lui Horia Bernea”. Ce a reuşit Bernea la MŢR? Să ne ducă spre universul interior, în intimitatea ţăranului român şi, în felul acesta, să pună în valoarea ei adevărata prezenţă a ortodoxiei româneşti în această lume. De altfel, într-un text mai vechi, Horia Bernea se întreba ce oferă, din punctul de vedere al omului modern, creştinismul? Răsplata este minimă, efortul şi privaţiunile sunt enorme şi continue, dăruirea şi încrederea trebuie să fie totale. Judecata de tip apofatic e ceva care contrariază spiritul raţionalist, modern, până la scandal. Să ne referim doar la faimoasa definiţie din Dionisie Areopagitul, nota artistul: „care vrând să definească pe Dumnezeu cel supracategorial, îndemna ca, atunci când te gândeşti la Dumnezeu, să nu cumva să vezi putere sau chiar divinitate pentru a nu-ţi dăuna cu grave închipuiri”. În anul 1996 muzeul a fost răsplătit cu înalta distincţie”European Museum of the Year's Award-EMYA”, premiul pentru cel mai bun muzeu european al anului, pentru prima dată acordat de UNESCO unui muzeu aparţinând unei ţări din Europa de Est, pe care Bernea la primit la Barcelona, din mâna reginei Fabiola a Belgiei. Nominalizarea MŢR a fost posibilă şi datorită faptului că Horia Bernea a fondat un stil aparte în etnomuzeografia europeană, pe care îi plăcea să-l numească „muzeologie născândă, pâlpâitoare”. Acest succes a coincis cu inaugurarea etajului muzeului, sub titlul semnificativ ”Triumf”.
În 1997, Muzeul Naţional de Artă al României a editat un splendid album Horia Bernea, din care este reprodus aici şi textul său: „Avantajele spirituale ale unui artist din Est”, cu această emblematică profesiune de credinţă. „…există un pericol în care suntem sincroni cu Occidentul: pierderea identităţii, uitarea rădăcinilor noastre profunde… În faţa unei lumi ameninţate de descompunere, forţate să renege reperele fundamentale ale existenţei sale, artistul, omul de cultură în genere, trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea. El trebuie «să salveze»”.
Între1998 şi 1999, Bernea se află la Roma unde împreună cu teologul şi diplomatul Teodor Baconsky (pe atunci ambasador al României pe lângă Sf. Scaun) a realizat o amplă mărturie ilustrată despre „Roma bizantină: Roma caput mundi” un ghid subiectiv al Cetăţii Eterne, sprijinit pe dialoguri, note, fotografii, acuarele şi desene, un melanj subtil prin cuminecarea culturală a două sensibilităţi răsăritene deschise, în care pâinea şi vinul romanităţii, dogorite de duhul tradiţiei bizantine se transsubstanţiază în carnea şi sângele Europei Eterne. Albumul a apărut la „Humanitas” ca un omagiu după brusca şi tragica dispariţie a artistului la doar 62 de ani, în decembrie 2000, căpătând semnificaţia unui adevărat testament spiritual. Vestea urcării la Dumnezeu a lui Horia Bernea a căzut ca un trăznet peste lumea culturală românească. Aflat la Paris pentru a fi supus unei operaţii pe cord deschis, ani de zile amânată, cu o sumbră presimţire, inima lui nu a mai rezistat şi, în seara zilei de 4 decembrie 2000 s-a săvârşit din viaţă. Adus în ţară, a fost înmormântat la Biserica Mavrogheni, chiar în coasta Muzeului Ţăranului Român pe 9 decembrie, iar printre purtătorii sicriului s-au aflat prietenii lui: Pleşu şi Patapievici. De altfel, Horia Bernea a crezut toată viaţa în ideea Muzeului misionar fiind conştient că ţăranul va exista dar viaţa tradiţională nu, datorită pierderii respectului pentru spaţiul spiritual care ne-a produs, a autodispreţului românilor şi a smintelii generale.


„FERESTRE” ŞI „TIMP”


În memoria colectivă Horia Bernea va rămâne ca cel care a realizat cel mai important aşezământ de cultură tradiţională din România, alături de o echipă admirabilă formată din Irina Nicolau, Costion Nicolescu şi Marius Caraman. Concepţia generală a MŢR se datorează lui Bernea dar nu trebuie omis rolul esenţial pe care l-a avut şi etnologul Irina Nicolau.
După dispariţia sa prematură, noua putere politică din 2001 de la Bucureşti a încredinţat directoratul MŢR, în mod nefericit, istoricului Dinu C. Giurescu iar pentru muzeu a urmat o perioadă nefastă, de obtuză nevrednicie care a culminat cu „restructurarea” aşezământului. Sălile „Ferestre” şi „Timp”, gândite de Horia Bernea şi Irina Nicolau au fost desfiinţate, în numele muzeologiei convenţionale, iar MŢR a devenit, peste noapte, o filială a Muzeului Satului. Sociologul Vintilă Mihăilescu îşi aminteşte că, în timpul directoratului Bernea, MŢR era „viu, deschis şi alternativ, deşi nici atunci lumea nu gândea la fel”. Exista însă o explozie de idei, de discursuri, de forme. În fiecare lună se inventa altceva: muzeul intinerant, în oglindă, muzeul în casele oamenilor. În timpul directoratului lui Giurescu lucrurile au scăpat din mână, istoricul fiind mai mult timp plecat în străinătate decât acasă. Tensiunile interne au apărut, crede Mihăilescu, datorită faptului că „s-a creat o implozie şi o limitare la patrimoniul existent din muzeu, în contradicţie puternică cu spiritul iniţial al muzeului. Entuziasmul e o floare plăpândă: elanul şi creativitatea colectivului au fost înăbuşite până au murit”. Vârfurile intelectualităţii române au criticat dur „restructurarea” de la Muzeul Ţăranului şi in capacitatea managerială a echipei Giurescu. În prima linie, prietenii regretatului Horia Bernea: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi H-R. Patapievici. Liiceanu a susţinut în cadrul conferinţei „Nu distrugeţi Muzeul Ţăranului Român!” importanţa păstrării discursului muzeal gândit de Bernea şi Nicolau ,fiindcă „acestea două nu erau săli de expoziţie, ci opere de artă, lucruri care nu mai pot fi repetate. Toţi spun că i-au iubit pe Horia Bernea şi Irina Nicolau. Acestea erau urmele lor. De ce n-au vrut să le păstreze memoria? Nu s-au simţit prost să-i omoare încă o dată”. Horia Roman Patapievici a reamintit că, înainte de ’89, istoricul Dinu C. Giurescu s-a remarcat drept unul dintre puţinii oameni care a protestat public faţă de distrugerea trecutului României. „Acum contribuie la distrugerea a ceva asemănător”.
Desfiinţarea sălilor „Ferestre”şi „Timp”, în august 2004, a condus la o criză în MŢR, concretizată în proteste ale intelectualilor şi deschiderea unei acţiuni în instanţă de către Anca Manolescu, Speranţa Rădulescu şi Cosmin Manolache împotriva directorului de atunci, Dinu C. Giurescu şi a Ministerului Culturii şi Cultelor, acuzaţi că ar fi ofensat memoria lui Horia Bernea, cel care a „inventat” conceptul de Muzeu al Ţăranului şi al Irinei Nicolau, cea care i-a conturat identitatea. Scandalul a dus, în cele din urmă, la demisia istoricului Giurescu şi mai târziu ,când social-democraţii au pierdut alegerile, noul ministru al Culturii, Mona Muscă a insistat pe „refacerea” muzeului în forma iniţială. Abia în 2005 cele două săli gândite şi realizate de Bernea împreună cu la fel de regretata Irina Nicolau, au fost reînfiinţate la MŢR şi redate publicului pe 14 septembrie de Ziua Crucii, o sărbătoare marcată cu roşu în calendarul ortodox şi, nu întâmplător, ziua când a venit pe lume pictorul Horia Bernea. Refacerea celor două săli a fost supervizată de un colegiu academic format din Ioana Popescu, Andrei Pleşu, Sorin Ilfoveanu, Mihai Oroveanu, Horia Murgu şi Zoltan Rostaş. La inaugurare, pictorul Mihai Oroveanu a subliniat, într-o declaraţie acordată cotidianului „Ziua”, că „spiritul lui Horia Bernea a revenit în casa lui, creată de o echipă condusă de el şi compusă din nişte oameni extraordinari, care au realizat nu numai un muzeu modern, ci un spaţiu viu, spiritual, care respiră acum din nou în termenii în care a fost iniţiat”.



Acum, vizitatorii muzeului simt din nou bucuria spiritului lui Horia Bernea şi al Irinei Nicolau, cei care au vibrat la fel atunci când, conform amintirii, au încercat să cumpere o fereastră, un fragment dintr-o casă veche care fusese desfăcută şi stivuită într-o latură a curţii unui ţăran.
„- Cât ceri pe ea?l-am întrebat pe stăpânul casei”, nota Bernea.
„- Nu cer nimic. Dacă vă trebuie puteţi să o luaţi. Dar nevasta lui a intervenit şi a zis nu. La toate insistenţele noastre a dat cu încăpăţânare acelaşi răspuns. Nu. Într-un târziu, a adăugat:
- Cum să vă dau fereastra? Toată viaţa am privit lumea prin ea, am privit mănăstirea, fereastra deschisă spre Dumnezeu…”
La sfârşitul lui februarie 2007, s-a organizat în Bucureşti prima postumă Horia Bernea, la galeriile de artă „Cornel Florea”. Curatorul acesteia, Mihai Oroveanu, a reuşit să reunească tablouri din colecţiile particulare, inclusiv din colecţia Marga Bernea. Oroveanu a selectat lucrări din diferite perioade de creaţie ale pictorului: autoportrete, tablouri grupate sub semnul Praporului, inclusiv celebrul „Prapor de Sânpetru”, inconfundabilele dealuri şi coloane, seria de „pavimente” în acuarele şi creion. Unele din lucrările expuse aparţin proprietarului galeriei, Damian Florea, preşedintele Fundaţiei „Jean Louis Calderon”, care a pregătit acest proiect timp de şase luni. „E un eveniment pentru care s-ar bate orice galerie din România”,declara satisfăcut, în „Cotidianul”, Damian Florea. Expoziţia-eveniment a anului 2007 a fost dublată de lansarea albumului Horia Bernea, care include texte scrise de istoricii de artă, dar şi de scriitori care l-au cunoscut pe pictor şi care i-au fost apropiaţi ca Dan Hăulică, Dan Călin, Anca Oroveanu dar şi de Nicolae Steinhardt sau Eugen Ionescu. În albumul, apărut în condiţii grafice excepţionale la editura „Noi Media Print”, sunt incluse fotografii ale pictorului, multe făcute de prietenii care l-au surprins în atelierul din strada Şelari în diferite ipostaze. Apar reproduceri după studii, schiţe preliminare sau exerciţii în peniţă care au definit formula artistică , marca Bernea.
Pe piaţa de artă însă, prezenţa artistului este puţin ciudată; aproape toate ciclurile din pictura sa au fost reprezentate de câte o lucrare şi nimic mai mult. „Deal”, „Grădini”,”Turle”,”Stâlp”. Multă lume, după expoziţiile de la „Catacomba” şi Teatrul Naţional de la mijlocul anilor ’90, îşi dorea acasă un tablou de Bernea. La licitaţii, o primă lucrare semnată Bernea a apărut abia în 2003, un peisaj cu case. Apoi, în 2005, un „Vas cu flori” şi un „Deal”. Nu s-a licitat mai mult de 1700 de euro. În 2006, “Nud”, un studiu desprins din caiete, apoi o lucrare din ciclul “Stâlp”, “În pridvor” şi o “Turlă” i-au dublat cota, astăzi unele picturi ale sale nu se adjudecă sub 5000 de euro. În decembrie 2010 am participat alături de artistul plastic Adrian Matei, soţia sa Carmen, colegul meu de la televiziune Angelo şi acuarelistul Vasile Popescu la licitaţia de iarnă de la hotelul “Hilton” din Sibiu, organizată de Artmark în duplex cu Marriott Grand Hotel din Bucureşti, unde preţul de pornire a unei lucrări, “Peisaj” de Horia Bernea, ulei pe pânză, semnat stânga jos, cu verde, în monogramă, HB, datat centru, jos, cu verde, 01.06.83, a fost de 5.500 euro, cunoscându-se însă că preţul de pornire se situează sub limita minimă a evaluării.
Cu două luni înainte, prima licitaţie Artmark de impresionism şi post impresionism românesc a stabilit noi recorduri în piaţa românească de artă, cca 650 de participanţi şi peste 40 de recorduri de autor din 112 loturi adjudecate, vedeta fiind tabloul “Car cu boi” de Nicolae Grigorescu, o amplă compoziţie reprezentativă pentru perioada “albă” a artistului, adjudecată cu 155.000 euro, detronând locul II anterior deţinut de Ştefan Luchian cu picture “Garoafe” cu 140.000 euro. La Sibiu, joi 16 decembrie 2010 în luxosul salon de conferinţe al hotelului de cinci stele “Hilton”, recordul deţinut de “Carul cu boi” a fost doborât, “Păstoriţa” un alt tablou a lui Grigorescu, ulei pe lemn provenind din colecţia urmaşilor diplomatului român Vasile Stoica cu o valoare estimativă între 60.000-80.000 euro, s-a vândut cu 175.000 euro. Horia Bernea considera că piaţa de artă şi comerţul cu artă sunt cadrul, dar şi condiţia unei vieţi artistice normale, iar banii plătiţi pentru vise sunt “bani pentru gesturi esenţiale” în schimb cheltuim mulţi bani pentru rutină şi compromisuri “amestec impur, frântură de viaţă adevărată”. În 2 octombrie 2007, Biblioteca ASTRA din Sibiu şi Fundaţia Societa Club UNESCO, au organizat în cadrul proiectului Sibiu 2007, Capitală Culturală Europeană, un omagiu adus pictorului Horia Bernea. În caietul program al manifestării, filosoful şi moralistul Andrei Pleşu nota că pictura lui Bernea trimite privitorul la “originalul emoţiei şi al reflexivităţii. Nu poţi divaga teoretic în jurul lui fără o senzaţie de cabotinaj. E suficient să înregistrezi, cuviincios, marile repere ale discursului său: pe de o parte evidenţa lumii, pe de alta misterul ei:grădinile>> şi iconostasul>>. Pictura lui se înscrie, întreagă, în acest interval. Ea circumscrie un fel de paradis terestru, în care vocile Occidentului şi Bizanţului se întrepătrund... Pictura lui Bernea este enunţiativă, evocând uimirea faţă de evidenţa lumii, pe de o parte şi faţă de misterul ei, pe de alta”. Interviul de faţă însumează conversaţiile cu Horia Bernea de la Sibiu din ’93 şi Bucureşti ’97, ca un gest simbolic de recuperare a unei amintiri dragi pentru tot ce a făcut în cultura şi spiritualitatea românească.



„MUZEOGRAFIA MONDIALĂ ESTE ÎN CRIZĂ. MAI PUŢIN MUZEUL ŢĂRANULUI ROMÂN”


Îmi amintesc expoziţia „Deal” prin care aţi demonstrat, la „Dalles” că ideea de peisaj nu este perimată. Acum, când sunteţi la Muzeul Ţăranului Român şi în Comisia Naţională a Monumentelor, mai aveţi timp de pictură?

Am fost în mai multe comisii, decât cea amintită de d-voastră dar, pentru că aveam această blegeală de care vorbea Andrei (Pleşu-n.n.) simţim mereu că suntem prea puţini oameni care să facem ceva, că, practic, oameni care să facă treaba asta penibilă, de a conduce un asemenea muzeu, nu prea există. Cred că acesta este spiritul epocii: avem prea mulţi generali şi nu avem destui soldaţi. Deoarece lumea nu face ceea ce trebuie să facă, nu prea mai am timp de pictură.

Cum rămâne cu ideea de peisaj?

Ideea de peisaj nu cred că este perimată, doar că trebuie revizuită. Perimat e felul în care se face şi este privit peisajul. Fiindcă aminteaţi de „Deal”, acesta nu e o prezenţă în sine, ci locul unei prezenţe. A fost prima mea expoziţie polemică. Am regretat acest lucru, al peisajului centrat în unele lucrări făcute la Tescani. Cred că mi se trage această fantasmă a copacilor solitari, cu crengile nude, arbori cu axialitate de sorginte sacră încă din perioada când pictam la Poiana Mărului.

Nu este această o influenţă din pictura lui Piet Mondrian?

Acolo arborii plutesc cu rădăcinile spre cer. E pură avangardă. Nu are datele sacrului, oricât le-am căuta. E o simplă „fotografie” a unei realităţi specifice locului. Unii apropiaţi ai mei consideră avangarda o veşnică epurare şi cred că în picturile mele apare o anumită cuminţenie care este străină spiritului avangardei. Dincolo de această înţelegere uneori strâmbă, eu susţin că sunt în avangardă chiar dacă unii spun că eu caut pitorescul – cu orice preţ. Am parcurs cam toate etapele imaginii de tip tradiţional, răsturnate-n avangardă, de la natura moartă la autoprotret, nud, emblemă mai puţin portret dar sper să-l fac şi pe acesta într-o bună zi.

Mai putem vorbi azi de moartea artei?

Ideea asta e veche. Prin anii ’60 s-a vorbit în exces despre moartea artei. Mă aflam la Paris, prin ’68, când eram întrebat de ce mai pictez, pentru ce mai există pictura? Răspunsul pe care l-am dat atunci cred că este valabil şi pentru timpurile noastre. „Pentru că se face!”. Se face pictură, pentru a răspunde unei nevoi fundamentale ce ţine de desăvârşirea noastră. În anii ’90 pictura a revenit în forţă, au reapărut pensula şi pânza iar arta cinetică şi toate artele legate de tehnologie, spre uimirea multora nu mai contează acum.

Nu mai are valoare arta alternativă?

„Instalaţiile”, cum se numesc în limbajul nostru,sunt doar un pretext de joacă sau, în cel mai bun caz, de critică socială. Avantajul lor este că pot fi create din orice, iar rădăcinile lor stau în experimentele dadaiste, făcute de un neamţ în anii ’30, la Hanovra. E o artă de atitudine, cu mesaje politice, sociale şi onirice dar ceea ce contează nu este tehnica ci dispunerea obiectelor în raporturi care pot spune o poveste. Din păcate, desacralizarea simbolurilor a transformat azi arta cinetică doar într-o acţiune ritualică, şi care nici măcar nu este la modă.

Revenind la muzeografia românească, nu este ea în criză?

Muzeografia mondială este în criză. Mai puţin Muzeul Ţăranului Român.

De ce?

Mai puţin pentru că am luat totul de la zero. Am avut avantajul că totul a fost distrus şi atunci reluând, am avut avantajul renaşterii. În Occident muzeografia se află într-o criză post-structuralistă, dacă vreţi. Occidentul este în regres cultural datorită unui nivel prea mare de formalizare, care a dus la distrugerea nu numai a informaţiei, ci chiar a bucuriei de a fi informat. M-am convins de acest lucru în Franţa unde această criză instituţională este vizibilă.

La Paris aţi reuşit cu MŢR o adevărată lovitură . Cum aşa?

Acest lucru l-am demonstrat în iunie, la Louvru, unde expoziţia muzeului nostru a avut un mare succes. De ce? Datorită unei prezentări originale, ingenioase, a noutăţii integratoare în care a contat mai puţin punctul de vedere al muzeografului şi mai mult viziunea de pictor. Am aflat că modelul nostru ,al viziunii globalizatoare, a fost preluat mai apoi şi de Muzeul de Artă Modernă din Nîmes.

Vorbiţi-ne despre refuzul autenticului românesc în emisiunile Televiziunii Române şi în mass-media în general.

Kitsch-ul artelor vizuale şi poluarea muzicii vor dispărea cu niţică educaţie. Dar, mai întâi, trebuie să dispară kitsch-ul uman de la Televiziune, pentru a se începe o educaţie cât de cât serioasă. Ori, mi-e greu să cred că rebuturile astea vor dispărea aşa dintr-o dată. Din păcate, timp de decenii, s-a făcut până acum aculturaţie. Au distrus satul pentru că era duşmanul, aşa cum erau tradiţia şi civilizaţia satului românesc.

Cine le-a distrus?

Cei care sunt şi acum în fruntea bucatelor, în ministere. Ignoranţii şi stricaţii.

Nu este cumva o boală mai veche a societăţii româneşti?

S-ar putea spune şi aşa. Din păcate românii au ajuns în nefericita stare de a se dispreţui pe ei înşişi. E tragic. Putem blama comunismul pentru multe rele, dar în special pentru că a strivit şi distrus tot ce a fost valoare autentică, iar propaganda şi minciuna oficilă au funcţionat perfect, iar mulţi dintre români, mai ales tinerii au ajuns să nu creadă în viitorul acestei ţări, au dobândit o perspectivă cu totul falsă despre România şi istoria ei. Au influenţat sufletul omului aproape matematic, în rău.


„UN ÎNDREPTAR PENTRU GENERAŢIILE VIITOARE”


Ghetoizarea urbană în contra civilizaţiei satului, e doar efectul acestei maladii?

Exact. L-am întrebat odată pe părintele Cleopa dacă se poate linişti cu adevărat sufletul omului, în oraş. „Nu” mi-a răspuns. Oraşul îţi oferă doar absenţa unei idei dătătoare de viaţă, ca cea a credinţei în Dumnezeu, iar comunismul a încercat să o desăvârşească odată cu distrugerea programatică a lumii ţărăneşti. Degradarea treptată a civilizaţiei româneşti a condus la pierderea încredrii în oameni şi la admiraţia fără limită pentru impostură. A rezultat ceea ce vedem astăzi cu ochiul liber, ca urmări cu adâncă gravitate gen: îndepărtarea de Dumnezeu, de tradiţie, coruperea iremediabilă a sufletului, instalarea tristeţii şi a disperării, singurătatea şi nebunia. Ar trebui să înţelegem că după cincizeci de ani nu am ajuns întâmplător cam ultimii din Europa, alături de extraterestra Albanie.

Mai poate fi recuperată civilizaţia rurală românească?

A fi ţăran nu e o ocupaţie, ci un mod de viaţă. Nu poţi tranzacţiona negustoreşte aşa ceva. Sunt unii care cred că eşti ţăran doar într-o anumită societate; că, în rest, eşti agricultor iar societatea ţărănească s-a dus cu totul. Eu cred că este nedrept. Ţăranul adevărat e cel vechi, pe care mulţi dintre noi l-au cunoscut în copilărie. Îmi aduc aminte cu drag, de verile de la Poiana Mărului de lângă Braşov unde tata se refugiase pentru a scăpa de prigoana comunistă. Acolo am întâlnit oameni dintr-o bucată, ţărani vechi, care pentru oameni de astăzi sunt dificil de înţeles, aşa cum greu de înţeles sunt noţiunile de om de treabă, cinste, curaj, rânduiala,ascultare, credinţă, cuvânt dat. Sunt lucruri care pentru lumea strâmbă de azi par inactuale. Atât timp cât mai sunt locuri şi obiceiuri bătrâneşti, ţăranul român n-a murit! România profundă există, doar trebuie repusă în drepturi, chiar cu vehemenţă!Pentru aceste chestiuni merită să te baţi!

Este ţăranul român un bun cultural?

Muzeul îşi propune treaba aceasta, un discurs despre universul spiritual al ţăranului român. De pildă o bârnă de biserică este un lucru foarte valoros, nu se pune pe foc. In acest scop am cumpărat câteva biserici din lemn, vechi de două sute de ani, din zona Hunedoarei. Pe cea din Mintia aflată în ultimul hal, în mare parte putrezită am expus-o în chip de mostră într-una din săli.Este una din piesele cele mai emoţionante. Pe cealaltă din Bejani am expus-o în curtea muzeului. Poate constitui un reper pentru oamenii viitorului, pentru cei care vor avea capacitatea să înţeleagă lucrarea noastră. Va fi un reper de maximă imporatanţă pentru omul viiitor care-şi va fi pierdut complet rădăcinile şi care va vrea să vadă la un moment, dat cine a fost. Va fi imposibil să-şi recupereze această dimensiune, dacă nu va exista un astfel de muzeu. Alte patru bisericuţe sunt păstrate şi restaurate în situ, cea din Lunca Moţilor, tot în Hunedoara, iar celelalte la Groşii Noi, Juliţa şi Troaş. Cred că aceasta e calea ca să nu transform muzeul într-un depozit de biserici. Ele trebuie conservate, acolo unde sunt. În recuperarea a ceea ce este vechi şi românesc ar trebui să se implice şi alte instituţii ale statului. Pe de altă parte cred că în momentele de derută şi cumpănă, această civilizaţie tradiţională românească, pe care noi, ne străduim cât de cât să o salvăm, modelele ei vii care încă mai palpită, pot constitui un îndreptar pentru generaţiile viitoare.

Ce ne facem cu cei care încă cred la nivel grosier că un muzeu, e un fel de cimitir?

Doar ignoranţii consideră că un muzeu este mort. E cimitir când atâtea sunt în stare să-l facă unii oameni, pentru că atâtea le-a vorbit lor obiectele. În colecţia Muzeului Ţăranului avem cam o sută de mii de obiecte ale vechii civilizaţii a lemnului, româneşti. Cred că numai văzându-le poţi să ai o mulţime de idei şi de moduri de prezentare.

Cum aşa?

Pentru mine contează în principal încărcătura lor simbolică. Muzeul nostru, chiar asta este, un studiu de moduri de prezentare nu o vitrină convenţională sau un mod de etalare seacă, fără emoţie, cu care s-au obişnuit foarte mult muzeele, în spiritul clişeului tradiţei. Avem săli care au atins esenţa discursului muzeal despre ţăranul român, cum ar fi „Fast”, „Moaşte” sau „Icoane”, altele aşteaptă desavârşirea pe parcurs. Toată viaţa am încercat să văd ce e viu şi ce e mort în istoria artei. Prin pictură am aflat că aproape nimic nu e mort, ci mort este cel care lucrează sau priveşte. De aceea, aici în Muzeul Ţăranului spaţiul trebuie să fie viu şi să provoace obiectul la un fel de răspuns.

De ce avem nevoie acum în artă? De avangardişti sau de restauratori?

Eu care am fost un avangardist atât de convins, nu pot să spun că nu avem nevoie de avangardă. În ’70 am realizat că adevărata avangardă şi un adevărat act de curaj este să fi normal într-o lume smintită.

De ce?

Avangarda aşa cum o ştiţi, a pornit de la pictură care a căutat tot timpul nevoia de a tinge cea de a treia dimensiune. De aici s-a ajuns apoi la obiect, la montaj, la happening. Ori astăzi avangarda este un mod de a nu mai fi în avangardă, care s-a banalizat, s-a degradat, s-a deşuchiat. Trebuie să fi invers decât avangarda, să cauţi normalitatea într-o lume care refuză firescul plăcându-i absurdul şi grotescul.

Şi-a epuizat avangarda sensul?

În acest context al anormalităţii normale, vorba lui Andrei (Pleşu-n.n.), cred că da. Recuperarea a devenit un lucru normal fiindcă nu prea mai aveai, ce să demolezi. Ba da. Ceauşescu a fost ultimul mare avangardist, şi credea că mai avea ce. A terminat ceea ce începuse: a vânturat tot molozul! Din nefericire pentru noi a fost un demolator fără har.

Ce va urma?

Deci, sensul acesta recuperator, restaurarea şi capacitatea de a retrăi anumite forme, considerate obosite, sunt şi astăzi teme actuale ale culturii române. În fond nu era obosit nici ochiul, nici imaginea, pentru că iată, nici moartea picturii decretată în anii ’60 nu s-a îndeplinit. Este cred vorba, de lipsă de încredere, de un „fin d’siecle”, de un amurg al civilizaţiei. Constanta şi credinţa mea este că avangarda înseamnă în definitiv, normalitate.

Prezentare, note si interviu ION MIHAI IONESCU

Vizualizări: 1109

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Prof. Petru Gold pe Martie 21, 2011 la 10:49am

in adevar, o rara aducere aminte ca intelectualii sunt cei ce au alaturat Romania  Europei si nu politicienii si milionarii care petrec seri inspirate de manele si tinere dubioase.

Comentariu publicat de Chidu Ileana Adriana pe Martie 21, 2011 la 9:51am
multumesc
Comentariu publicat de Laura Vadeanu pe Martie 20, 2011 la 6:21pm
Multumiri!
Comentariu publicat de VOICAN MARIN pe Martie 20, 2011 la 6:06pm
Comentariu publicat de VOICAN MARIN chiar acum
 Iar trebuie să spun: amintiri, amintiri!... despre prietenii noştri dargi pe care posteritatea lasă cortina uitării prea devreme, iar generaţiile de tineri nici nu gândesc, nu au măcar ideie că am avut adevăraţi giganţi în literatură, muzică, pictură, etc. Noroc dumnezeiesc, (şi n-o spun numai din dorul de-a mă afla în vorbă), că mai există români cu suflet, cum este d-ul ION Mihai Ionescu, un adevărat om de înaltă omenie... care ni-l prezintă pe regretatul pictor HORIA BERNEA, (odihnească-l bunul Dumnezeu!), ocazie fericită de-ai mulţumi stimatului confrate, rugându-l să ne mai aducă în rubrica "OAMENI DE SEAMĂ" şi pe alţi fii ai României, pe care vremea şi ignoranţa celor sus puşi i-a învelit în stratul de tină (nemeritat) al uitării, al unei epoci ce va fi trecută în istorie la capitolul cultură, DE TRISTĂ AMINTIRE.
Comentariu publicat de caterina scarlet pe Martie 20, 2011 la 5:56pm
mulțumim, domnule IONESCU!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor