„MI-AM DAT DEMISIA DIN GENERAŢIA 80!”

 

IN MEMORIAM

Interviu cu poetul şi editorul 

ALEXANDRU MUŞINA

 

 • Născut la 1 iulie 1954 în Sibiu. Absolvent al Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov (1973)

 • 1978 – Absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti .

 • 1978 – 1988 - Profesor de limba franceză la Liceul Industrial Întorsura Buzăului.

 • 1989 – 1990 - Cultivator şi vânzător de flori.

 • 1990 – 1992 - Redactor şef al revistei Interval.

 • 1992 – 2013 - Lector, conferenţiar, apoi profesor universitar de Creative Writing, literatură comparată şi folclor la Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania” din Braşov.

 • 1995 - Doctor în filologie al Universităţii Bucureşti.

 • 1998 - Director al editurii „Aula” din Braşov.

 • 1981 - Debut literar cu poezie în Caietul debutanţilor, Editura Albatros.

OPERA: Poezie

Debut colectiv:

 • 1982 - Cinci, versuri, (împreună cu Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter şi Mariana Marin), Editura Litera, Bucureşti.

Debut individual:

 • 1984 - Strada Castelului 104, versuri, Editura Cartea Românească, Bucureşti.

 Volume publicate:

 • 1992 - Lucrurile pe care le-am văzut, versuri, (1979 - 1986), Editura Cartea Românească, Bucureşti.

 • 1993 - Aleea Mimozei nr.3, versuri, Editura Pontica, Constanţa.

 • 1994 - Budila-Expres, versuri, Les cahiers de Royaumont Créapis, Paris. 

 • 1994 - Tomografia şi alte explorări, versuri, Editura Marineasa, Timişoara.

 • 1996 - Ţinte în mişcare, versuri, Editura Arhipelag, Tg.- Mureş.

 • 1997 - Tea, versuri, Editura Axa, Botoşani.

 • 2001 - Personae, versuri, Editura Aula, Braşov.

 • 2002 - Şi animalele sunt oameni! poezie pentru copii, Colecţia „Juventus”, Editura Aula, Braşov.

 • 2002 - Ananasul domnului Hipopotam, carte de colorat, Colecţia „Juventus”, Editura Aula, Braşov.

 • 2003 - Hinterland, Colecţia „Frontiera poeziei”, Editura Aula, Braşov.

 • 2003 - Poeme alese 1975 - 2000, Editura Aula, Braşov.

 • 2008 - Album duminical, Editura Aula, Braşov.

 • 2008 - Poeta, poetae (poeme), Editura Aula, Braşov.

 • 2009 - Regele dimineţii, Editura Tracus Arte, Bucureşti.

 • 2011 – Cinci, versuri, (împreună cu Bogdan Ghiu, Romulus Bucur, Mariana Marin, Ioan Bogdan Lefter), reeditare, Editura Tracus Arte, Bucureşti.

 • 2012 – Cordilio, Bibina et Comp, versuri, Editura Tracus Arte, Bucureşti.

 • 2013 – Lucrurile pe care le-am văzut (1979 – 1986), reeditare, Editura Tracus Arte, Bucureşti.

 • 2013 – Dactăr Nicu and his Skyzoid Band, poeme, volum postum, Editura Tracus Arte, Bucureşti.

 Eseuri:

 • 1996 - Unde se află poezia?,eseuri, Editura Arhipelag, Tg.- Mureş.

 • 1996 - Paradigma poeziei moderne, eseuri, Editura Leka Brâncuş, Bucureşti, reeditare 2004, Editura Aula. 

 • 1997 - Antropologie culturală şi folclor, eseuri, Editura Leka Brâncuş, Bucureşti.

 • 1997 - Eseu asupra poeziei moderne, Editura Cartier, Chişinău.

 • 2001 - Sinapse, eseuri, Editura Aula, Braşov.

 • 2005 - Supravieţuirea prin ficţiune, eseuri, Colecţia „Frontiera”, Editura Aula, Braşov.

 • 2006 - Amintirile unui fazan, (Epistolarul de la Olăneşti),  Editura Cartier, Chişinău.

 • 2007 - Scrisorile unui geniu balnear, Colecţia „Frontiera”, Editura Aula, Braşov.

 • 2009 - Poezia. Teze, ipoteze, explorări, studii, Editura Aula, Braşov.

 • 2012 – Teoria şi practica literară, beletristică şi critică, Editura Aula, Braşov.

 Roman:

 • 2012 – Nepotul lui Dracula, Editura Aula, Braşov.

 Antologii

 • 1981 - Antologia poeţilor tineri de George Alboiu, Editura Cartea Românească Bucureşti.

 • 1993 - Antologia poeziei Generaţiei '80, Editura Vlasie, Piteşti, reeditare, 2000, Editura Aula, Braşov.

 • 1997 – Antologie de poezie modernă. Poeţi despre poezie, în colaborare cu Romulus Bucur, Editura Leka Brâncuş, Bucureşti.

 • 2007 - Junii 007, o antologie de Alexandru Muşina, Colecţia „Frontiera”, Editura Aula, Braşov.

 Premii literare:

 • 1985 - Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor.

 • 1992 - Premiul „Poesis”. 

 • 1992 - Premiul de poezie „Paula Suman”.

 • 2009 – Premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor.

 • 2010 – Laureat al Premiilor Observatorul cultural, categoria Poezie pentru volumul Regele dimineţii, Editura Tracus Arte.

 • Membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO) şi al Uniunii Scriitorilor din România.

 • 19 iunie 2013 – Miercuri 19 iunie, a decedat la Spitalul Judeţean Braşov, la vârsta de 59 de ani în urma unei suferinţe îndelungate, hepatita C, în pofida a numeroase tratamente medicale, naturiste şi homeopate pe care le-a urmat. Alexandru Muşina a fost înmormântat vineri 21 iulie 2013, la ora 15.00 în cimitirul Bisericii Sfânta Treime (pe Tocile) din Braşov.

 

„99% DINTRE BUCUREŞTENI GÂNDESC PROVINCIAL”

 

Am în faţă volumul „Sinapse”, care m-a tulburat şi nu este un exerciţiu steril în ceea ce spun. Ai încercat, pe undeva, să fii profet în ţara asta, scriind că „tranziţia literară postrevoluţionară se apropie de sfârşit. Vom avea răsturnări radicale de ierarhii, establishmentul literar actual va exploda, iar toate criteriile vor fi puse în discuţie”. Ce va rămâne Alexandru Muşina, din literatura română peste câţiva ani?

 

Care literatură română? Cea scrisă până-n în '89 sau literatura de după '89?

 

Aceea dinainte de '89 e îmbălsămată şi moartă.

 

Nu cred. Eu cred că şi acolo, în receptarea ei, vor fi răsturnări foarte mari. Manolescu pregăteşte o surpriză, relectura pe care o va face, în „Istoria critică a literaturii române”, va bulversa felul în care receptăm epoca respectivă. Din perioada de după '89, din ce s-a publicat până acum, vor rămâne, după părerea mea, câteva cărţi, trei sau patru romane, două sau trei volume de poezie; dar, lucrul cel mai important este în curs de desfăşurare: la doi ani după ce scrisesem că va urma o răsturnare, a început manifestarea sau vizibilizarea manifestării tinerilor scriitori, romancieri, critici literari, poeţi...

 

E vorba de douămiişti?

 

Eu nu pot să-i numesc aşa, pentru că nu mai cred, după 1989, în discuţie pe promoţii sau pe generaţii; ele erau specifice unui regim comunist, în care oamenii erau puşi laolaltă. Aşa şi se rezista, cumva, în grup. Nu! Acuma cred că sunt mai multe direcţii, există o efervescenţă extraordinară şi există foarte mulţi tineri promiţători care, deja, anunţă un nou moment fertil al literaturii române. Eu cred că acest lucru era previzibil, pentru că, pe de o parte, s-a produs o răsturnare majoră în 1989; pe de altă parte, oamenii, obişnuiţi să trăiască într-o altă lume, comunistă, s-au trezit în capitalism; şi, în al treilea rând, această lume nu este paradisul.

Este o lume care pune doar alt fel de probleme existenţiale, iar literatura este un mod de a încerca să răspunzi la provocările realităţii şi să le rezolvi într-un mod specific. Inclusiv să descoperi cum este structurată această realitate. Noi avem senzaţia că ştim în ce lume trăim. De fapt, nu ştim în ce lume trăim. Nu ştim nici măcar care sunt relaţiile reale, actuale, dintre oameni, nici măcar nu ştim ce se întâmplă în sufletele oamenilor; poeţii şi prozatorii (şi dramaturgii, desigur) încearcă să exprime şi să aproximeze aceste lucruri şi, într-un fel, ei structurează realitatea şi sensibilitatea noastră. Înainte de „Doamna Bovary”, exista bovarism, dar nu şi conceptul, „cristalizarea” acestuia. Acum, toţi vorbim despre bovarism, dar, mai întâi, a trebuit să existe „Doamna Bovary”, romanul.

 

Te contrazic. Nu crezi în ideea de generaţie, Sandu Muşina, dar, totuşi, Generaţia '80, pe care o reprezinţi, a creat „uneltele” competiţiei, chiar în lagărul comunist. Ce mai rămâne din vechea solidaritate? Este epuizată Generaţia '80, pentru că eraţi într-un conflict cu Marius Ianuş şi Direcţia 2000 (mă gândesc la „Epistolarul de la Olăneşti”,  care a apărut acum doi ani, în VATRA)?

 

Generaţia '80 s-a terminat odată cu sfârşitul regimului comunist. Ea este un produs, un precipitat socio-cultural esenţial, cred, pentru ultimii cincisprezece ani ai regimului comunist. Toate ideile şi soluţiile noastre, discursul nostru, solidaritatea noastră erau în acea lume. În momentul în care lumea s-a schimbat radical, au rămas câţiva scriitori importanţi, care scriu, fiecare pe cont propriu, în continuare lucruri de calitate.

Există o prietenie în continuare, dar nu mai există o solidaritate literară şi, dacă vrei, de opoziţie la ceva. Fiecare îşi are drumul său, dar, repet, prietenia dintre noi a rămas, valorile în care credem au rămas, uneltele pe care le-am creat atunci sunt valabile şi acum, pentru că – să zicem - un motor de maşină merge tot aşa ca şi înainte de căderea lui Ceauşescu. Ceea ce a făcut poezia Generaţiei '80 rămâne, marea schimbare în poezia postbelică s-a produs acolo, atunci; este începutul unui alfel de poezie.

Nouăzeciştii sunt în prelungirea voastră? Sunt o coadă a cometei opteciste?

 

Evident. Dan Silviu Boerescu şi Laurenţiu Ulici au încercat să „creeze” dintr-un grup, care era de fapt relativ marginal în Generaţia '80, o nouă generaţie. Majoritatea celor pe care mizează ei sunt de vârsta mea: Daniel Bănulescu şi compania. Cristian Popescu este mai mic cu 5-6 ani ca mine, el face parte din Generaţia '80, eu l-am şi introdus ca pe un poet important în „Antologie”. Noi putem discuta, fabrica promoţii, generaţii, dar realitatea poetică rămâne. Cred că nu putem distinge între o generaţie de la 1848 şi o generaţie de la 1856. Nu mai facem astfel de distincţii actualmente şi asta va fi şi în viitor.

Problema literaturii române este însă alta: în ce măsură, după 1990, literatura română şi-a pierdut publicul românesc? Pentru că l-a cam pierdut. Provocarea actuală este să recucerim piaţa internă, nu neapărat să avem succes în străinătate; toţi sunt obsedaţi să producă pentru export, în timp ce piaţa noastră este ocupată de traduceri, foarte bune, iar noi ne-am pierdut cititorii. Obsesia mea este să ne recâştigăm cititorii români (că alţii nici n-am prea avut niciodată) pentru că avem, potenţial, 15 milioane de cititori.

 

Sunt mulţi autori spuneai tu în relaţie cu „idolii tribului”. Nu crezi că o cauză a lipsei accesului, chiar la piaţa internă, este provincialismul în gândire, în expresie, în sistemul de referinţă, care este mereu actual?

 

Provincialismul ţine de o anumită mentalitate şi nu are legătură cu faptul că trăieşti la Mediaş sau la Bucureşti. Şi cu atât mai puţin se datorează faptului că nu ai un public aici, în România. Cred că 99% dintre bucureşteni gândesc provincial, doar că sunt provinciali de Bucureşti, când se definesc pe sine şi se raportează la New York, sau la Paris, sau la Berlin, când se visează „mari” acolo. Eu cred că în lumea post-modernă avem un mare avantaj: fiecare dintre noi, dacă avem anvergura intelectuală necesară şi deschiderea culturală aferentă, acum, când sursele de informare sunt accesibile, putem să propunem un discurs care să fie central. Asta este esenţa post-modernităţii. Există un centru economic, politic decizional, dar, din punct de vedere cultural, lucrurile sunt dispersate; totul este să vii cu un discurs suficient de inteligent şi de interesant pentru cei din jurul tău; pentru că eu nu scriu pentru cei din New York, eu scriu pentru cei din Braşov, sau din Bucureşti sau din Mediaş!

 

Dar totuşi, „centralismul democratic” în literatură, al Bucureştiului, nu poate fi negat.

 

Centralismul este în mintea provincialului, atâta timp cât el se valorizează doar în măsura în care este luat în seamă la Bucureşti. Este clar că Bucureştiul va fi tot timpul centrul în raport cu el. Deci, centrul este în mintea celor din provincie, poate mai mult decât în mintea celor din Bucureşti.

Eu am optat să stau la Braşov şi nu am niciun fel de complex. Cred că, pentru mine, asta este soluţia; iar dacă este să am un sistem de referinţă, el nu se află în interiorul culturii sau literaturii româneşti – deşi sunt scriitor şi poet român, n-am cum să nu fiu – ci se află în toată cultura actuală a lumii, la care încerc să am acces. Asta este miza, noua provocare pentru un scriitor de azi; dar, noi am rămas cu ideea că totul vine de la Bucureşti. Este o inerţie a comunismului şi a mentalităţii unei societăţi hipercentralizate.

 

Deci, nu crezi în reprovincializarea culturală a provinciei?

 

Nu cred, pentru că această reprovincializare – vizibilă, chiar stridentă - de fapt traduce o inerţie a provincializării. Problema este că tu eşti supărat pe ăia din Bucureşti că nu te iau în seamă, în loc să te iei tu însuţi în seamă! Noi uităm că venim dintr-o lume (comunistă, în vorbe) în care aveam statut de cetăţeni de rangul doi. Adică, la mine în oraş - în toate oraşele mari - era un magazin în care nu aveam voie să intru, shop-ul; mai rău ca negrii din Africa de Sud; shop-ul era doar pentru străini şi nici activiştii partidului nu aveau voie să intre în el. Dacă scap de această mentalitate transferată în planul cultural, am şanse să produc lucruri extraordinare. Din cauza acestei mentalităţi, noi ignorăm problemele reale ale celor din jur, dramele, existenţa teribilă pe care am trăit-o; toată lumea uită perioada comunistă, nu vrea să vorbească despre ea şi – inclusiv din această cauză - ne raportăm la realitatea imediată doar strict jurnalistic. Ce mi se pare mie şocant este că singurul scriitor care a vorbit despre drama a milioane de femei obligate să facă avorturi, să trăiască într-un fel de promiscuitate şi cu teamă atâţia ani, este o scriitoare germană: Herta Müller.

Şi ne mirăm că Herta Müller este în Occident un mare scriitor! Păi, scrieţi şi voi scriitorilor români despre problemele din România, că ea scrie în Germania despre drama femeii din România din anii '70-'80, femeie obligată la avorturi clandestine, cu o rată imensă de decese! Nu am văzut nici o scriitoare să scrie despre asta, nu am văzut nici un scriitor român-român să scrie despre asta! Nu trebuie să „inventăm” subiecte fabuloase - şi pentru poezie şi pentru proză – ele există în jurul nostru, au existat.

 

NU POŢI SĂ FII ŞI ÎN INTERIORUL JOCULUI ŞI ÎN AFARA LUI”

 

Nu contează atât ce ai scris, cât ce vei scrie? Posteritatea nu poate fi influenţată dacă ai succes în contemporaneitate?

 

Cred că da (prima întrebare). Cred că nu (a doua întrebare). Nu este un mod de a-mi face curaj, dar este importantă calitatea a ceea ce produci. Peste treizeci de ani nimeni nu va mai şti dacă eu, acum, sunt simpatic sau antipatic, dacă am succes la femei (la public) sau nu. Cititorul va lua din raft o carte, care este alături de cărţile scrise de la Homer încoace, şi va gândi: cartea asta îmi spune ceva! Pe mine mă interesează, în primul rând, să produc lucruri tot mai bune! Din cauza asta, ceea ce am scris deja nu mai este problema mea, este problema cititorilor şi a criticilor. Pot să fac un fel de marketing al propriei mele opere, dar nu mă interesează!

 

De ce?

 

Pentru că asta înseamnă un consum de energie în plus pentru a mă promova, pentru a avea ceea ce nu este neapărat important: succes în contemporaneitate. Poate că exagerez puţin, pentru că am avut suficient succes! Consider că am avut mult succes ,decât speram să am şi, dacă mai posed ceva energie, în afară de scris, o consum pentru editură, ca să câştig bani!

 

Când scriem, trebuie să devenim „obiectivi” sau „impersonali”? Asta nu înseamnă că trebuie să renunţi la propria  personalitate?

 

   

 

În momentul în care eu execut un obiect artistic, nu am voie să-mi tremure mâna! Bineînţeles că scriu despre obsesiile şi fantasmele mele, încerc să propun o anume viziune, dar eu nu mă exprim, pur şi simplu (asta-i pentru viaţa privată), eu exprim ceva printr-un obiect artistic; când produci, creezi un obiect artistic, trebuie să ieşi din subiectivitatea ta imediată pentru a propune ceva de dincolo de ea, lucru pe care-l numim „obiectivitate”.

Acesta este paradoxul creaţiei artistice.Nu poţi să fii un bun producător de obiecte artistice dacă-ţi tremură mâna! Nu poţi să fi şi în interiorul jocului şi în afara lui! Trebuie să ieşi puţin în afara jocului, ca jocul poetic să iasă bine. Dacă vrei. Acesta este un lucru pe care l-am învăţat relativ târziu de la maeştrii mei, între care Eliot sau Rimbaud, care spunea „Je suis un autre”, ceea ce înseamnă „Eu sunt altul”, în momentul în care scriu. El spunea: „Fac experienţe pe mine însumi”. Păi, când faci experienţe pe tine însuţi, eşti deja în afară! Asta am învăţat de la ei, că, dacă nu „ieşi” puţin din tine, dacă nu eşti „un altul” şi te exprimi aşa cum te dă sentimentul pe din afară, vorbeşti în clişee.

Poezia ta este o reproducere a clişeelor din jurul tău. Nu poţi să spui, când ai emoţii extraordinare şi în faţa ta este o femeie cu care vrei să fii, banalul „te iubesc”. Păi, toată lumea poate să spună „te iubesc”. De fapt, şi tu spui, în viaţa de zi cu zi, tot „te iubesc”. Dar, nu poţi face acelaşi lucru şi când scrii poezie, pornind de la acele trăiri, acele momente, acea femeie. Când scrii o poezie de dragoste (inclusiv despre orice alt sentiment, pentru că – iarăşi – dragostea nu-i „pură” niciodată, ci amestecată cu tot felul de alte sentimente), trebuie să ieşi puţin în afara ta ca, să-ţi reuşească ceea ce vrei să spui, dincolo de clişee.

 

Ai recomandat în „Breviarul începătorului,” celor care scriu că este obligatoriu să citească volumul – scandal „NU” al lui Eugen Ionescu. De ce acesta trebuie să devină pentru orice autor tânăr o „carte de căpătâi”? Chiar stabileşte „NU” limitele şi limitările celui care scrie în literatura română? Şi, dacă da, cum?

 

„NU” este o carte de dezinhibare. Noi suntem revoltaţi, vrem să fim mari scriitori, ne luptăm cu toată lumea, dar, când vine vorba de Blaga sau de Arghezi, afirmăm, la unison, că sunt mari scriitori! Problema e simplă: poţi să spui, ca Eugen Ionescu la tinereţe: eu pot să-l „demontez” pe Arghezi şi să demonstrez că o dată  scrie prost şi că altă dată scrie bine? Eu pot să am o libertate în raport cu cei dinaintea mea. Pot să spun „NU” marilor staruri contemporane, pentru că aşa simt şi cred eu.

Eugen Ionescu nu demola pur şi simplu, ci, pentru că lui nu-i plăcea ceva sau se plictisea, afirma în scris ce credea, ce simţea. Cu argumente. Unele paradoxale, aparent trăsnite, dar argumentate. În al doilea rând, el are acolo o idee, extraordinară, care s-a dovedit corectă, când spune: „Dacă eram francez, poate că eram genial!” S-a dovedit că este genial! Trebuie să avem încredere în noi. Nu? „Dacă era francez, era poate genial”, suna, la 1934, ca o obrăznicie puştească. Numai că Eugen Ionescu a demonstrat că avea dreptate. Iar Eugen Ionescu cel din '54 sau '74, este acelaşi cu Eugen Ionescu din '34, este doar o dezvoltare a celui din '34. În plus, el umanizează cumva literatura contemporană, zicând: „Vianu e gras” sau „Vulcănescu mănâncă şase prăjituri deodată”; ne pune într-o alt fel de relaţie cu literatura; lectura lui „NU” poate că i-ar aduce pe tineri, care sunt dresaţi de şcoală, într-o relaţie de participare umană şi existenţială cu literatura. El induce o relaţie existenţială cu literatura şi asta este fundamental!

 

Poate fac o comparaţie forţată. Marius Ianuş, într-un manifest literar intitulat „Un prezervativ pe capul Generaţiei '80”,  a imitat, pe undeva, modelul ionescian, în sensul de a demola generaţia voastră?

 

Deosebirea este următoarea: în primul rând că Eugen Ionescu era un tip fin, în timp ce Marius Ianuş este un lumpen, este un derbedeu! Dar, nu asta este deosebirea esenţială! Ci faptul că Ionescu nu era preocupat să dărâme o generaţie de scriitori de dinaintea lui, doar ca să le ia locul. (Banala politichie literară.) El scria că anumiţi scriitori îi plac, alţii nu-i plac. (Şi argumenta –paradoxal, subiectiv adeseori, dar argumenta.) Pentru el, Rebreanu era un mare scriitor; şi o afirma, deşi, acesta era din generaţia precedentă lui. Deci, nu avea acest discurs ideologic exterminator.

Când pui toţi poeţii la grămadă şi zici „dom'le gata cu generaţia asta”, ai un discurs ideologic, pentru că există poeţi şi poeţi! Marius Ianuş este un imitator. El, tot timpul, l-a imitat pe Ginsberg, l-a imitat pe Eugen Ionescu – e clar că a preluat modelul lui Ionescu – dar nu asta este neapărat important, să-i conteşti pe ceilalţi în grup, ca să propui grupul tău, asta este deja un discurs politic şi nu literar. Eugen Ionescu, că de acolo am pornit, introduce o dimensiune existenţială şi o dimensiune de libertate în raport cu literatura, dar şi de responsabilitate, aici este paradoxul lui „NU”. Eu constat, numai, că este o carte prea puţin citită; şi că este vital pentru tineri s-o citească, fiindcă este cartea unui om care are anvergură fără să se pretindă mare!

            

ÎN POST-MODERNITATE EXISTĂ O MISTICĂ A DIFERENŢEI

 

Neînţelegera celor din jur poate fi un semn că ai produs ceva original? Chiar aşa în modernitate, noul, diferitul sunt valori constitutive întotdeauna? Tot ceea ce mă deosebeşte de tot ceea ce este vechi înseamnă neapărat acces la valoare?

 

Asta este problema post-modernităţii! Până în modernitate era foarte greu - şi psihologic şi ca reacţie umană de afirmare de sine - să fii diferit de ceilalţi, pentru că toată cultura până-n modernitate a fost construită pe identificarea cu un model din trecut (creştin, după secolul IV, în Europa), cu normele clasei tale sociale, sau cu valorile general umane (în Iluminism). Creaţia era, esenţial, imitaţie. Modernitatea a construit un discurs în care valoarea este dată de diferenţă; ori, asta aduce imediat neînţelegerea celor din jurul tău. Problema în post-modernitate este următoarea: a fi diferit a devenit o regulă! Dar, este tot mai greu să fii diferit. Dacă eu sunt diferit de bunicii mei, sau de părinţii mei, dar mă îmbrac ca încă zece milioane din lume, pe modelul trandy de la MTV, prin ce mă deosebesc eu?

Există o mistică a diferenţei în post-modernitate, dar una paradoxală, în grup, în primul rând pe vârste; cum reuşeşti să fii tu însuţi, când simţi că eşti diferit, inclusiv faţă de cei de o vârstă cu tine. Asta este cel mai greu! Or, din păcate, valoarea în arta modernă, de multe ori, este condiţionată de diferenţă. Ce este diferit intră în Muzeu; după ce a intrat în Muzeu nu mai ai voie să produci acelaşi obiect! Nu mai ai voie să fii la fel cu tine însuţi, cel de acum 10-20-30 de ani. Mai mult, dacă toţi “joacă” pe diferenţă, nu pe imitare, identificare, cum să mai fii diferit? Poate, de aceea, Derrida vorbea de diferenţă.

 

Pentru cei care urmează această cale a scrisului şi nu vreau să fiu ţuţărul ţuţărilor tăi, dar, de ce crezi că admiraţia în literatură trebuie să fie neapărat critică?

 

Dacă-mi place poetul X, nu trebuie să-l transform într-o statuie. Nu respecţi un tip valoros dacă devii yes-men. Poetul X este un om de la care învăţ, este un om pe care-l admir, dar nu tot ce a făcut el este bun. La noi, în general, când ne raportăm la cineva, fie-l demolăm, fie-l adulăm. Nu asta înseamnă gândire independentă, critică. Mie, de exemplu, îmi place foarte mult Ezra Pound şi am învăţat extraordinar de mult de la el, dar sunt anumite tipuri de discurs ale lui care mi se par ridicole, cum ar fi discursul lui economic sau cel politic, dacă vrei. Nu trebuie să-l iau în braţe cu totul. Noi am fost crescuţi în identificare totală sau în dezicere totală! Suntem, inconştient, marcaţi de ceea ce se numea “educaţie politică”.

 

 Manolescu, Pleşu, Liiceanu nu sunt modele pentru cei tineri, că tot există polemica asta cu „boierii minţii”?

 

Nu ştiu. E treaba lor. Oricum, pentru mine, nu. Mie, de exemplu, ca discurs cultural, Liiceanu mi se pare mai degrabă găunos. Manolescu are merite evidente, dar are şi zone în care este mai slab. Eu învăţ de la oamenii pe care-i admir; din păcate, numai pe Manolescu îl apreciez – ca acţiune intelectuală - din ce mi-ai spus aici.

Dar, Andrei Pleşu?

 

Pleşu mi se pare un personaj absolut fermecător, un causeur extraordinar. Întrebarea, când vine vorba de Pleşu, este următoarea: este el filosof sau nu? Eu zic că nu este. Este o prezenţă de marcă şi un om care creează mediu şi, într-un fel, prin Colegiul Noua Europă, este un constructor în cultură… Dar nouă ne place să mitizăm pe câte cineva, să zicem, Pleşu ... Nu e cazul. Eu n-am trăit aşa şi nu vreau să trăiesc aşa, pentru că asta este încă o formă a provincialismului în gândire, dependenţa de „idolii tribului”. „Dom'le dacă ăla apare tot timpul la televizor, trebuie să fie grozav! Eu, care n-am apărut la televizor, nu pot să-mi dau cu părerea, nu pot gândi diferit, n-am voie să fiu critic!”. Am înlocuit primul secretar cu vedeta mediatică, nu?

 

„Sculptura nu e pentru cei tineri”, afirma Brâncuşi. Cum să rezişti, totuşi, miilor de ore de lectură, acestui efort intelectual de a te impune?

 

Ca să dea exemplu poeţilor, Ezra Pound îl citează pe Brâncuşi. Şi eu cred că energia este absolut necesară în poezie, enegie pur şi simplu fizică (or, normal, la tinereţe ai maximum de energie); şi, evident, talentul. Dar, nu ne putem rezuma doar la efort şi talent ,când ne exprimăm; nu se poate fără să învăţăm „alfabetul” scrisului, meseria scrisului. Poezia este o artă, ca şi pictura sau ca şi muzica. „Ars longa, vita brevis”, ziceau latinii. Nu cred că cineva poate să ajungă un mare pianist, până n-a făcut opt ani, zece ani de exerciţii, digitaţii, până când îi merge mâna de la sine, ca să zic aşa; sau să ajungi compozitor fără să ştii să cânţi foarte bine.

Trebuie, mai întâi, să înveţi să scrii, - asta se învaţă în timp, durează, nu se învaţă dintr-o dată - ca să poţi să produci mai mult decât o scânteie, ca să poţi scrie o poezie extraordinară, zece poeme, dacă vrei, să poţi să realizezi o operă poetică. Nu există excepţii. Rimbaud vedea poetul ca pe Supremul Savant. Toată lumea se cramponează, de exemplu Rimbaud - care la 16-17 ani, a scris „Un anotimp în infern” - dar acesta făcuse un liceu extraordinar, cu clase de retorică iar, la cincisprezece ani, a câştigat un concurs naţional cu un sonet scris în limba latină. Să văd, mai întâi, un tânăr poet că scrie un sonet în latină, pe urmă îi dau voie să vorbească orice şi să spună că nu are nevoie de formaţie şi de meserie. Rimbaud a fost şi un om cu metabolism accelerat, cu o biografie accelerată, ca să zic aşa, a şi murit tânăr (la fel Eminescu, alt precoce).

 

Cum a început aventura ta literară, Sandu Muşina?

 

La nouă ani, când m-am crezut poet. Am început şi eu, ca mulţi alţii, să scriu poezie. Dar, până să ajung să scriu poezie bine, au mai trecut doisprezece, treisprezece ani. Încet, încet. Mi-am dorit foarte mult să fiu poet, am renunţat la fizică, eram pasionat de fizică şi chiar într-o clasă specială de fizică. La un moment dat, la douăzeci de ani, îl imitam pe Blaga, poezie populară şi aşa mai departe. M-am lăsat, mă plictiseam îngrozitor de ceea ce scriam; pe la 20 de ani am renunţat la poezie; dar, după aia mi-am dat seama că există ceva ce pot să aduc nou, ceva important: ceea ce mi se întâmplă mie, în jurul meu; mi-am dat seama că poezia nu este despre ceea ce le pasă celorlalţi, ci despre lucrurile care mă privesc pe mine. Chiar am scris un eseu, sper să-l finalizez „Poezia lucrurilor de care ne pasă”. Eu cred că poezia adevărată este despre lucrurile de care realmente ne pasă, nu despre cele care ni se par nouă că sunt prestigioase. Prima, în timp, “rezistă” mai bine, paradoxal. Am progresat greu.

Cred că am început să scriu bine pe la douăzeci şi doi de ani şi de-abia pe la douăzeci şi opt am reuşit să fac poezie de care să fiu cât de cât mulţumit. Noi acţionăm prin poezie, dar şi ca să acţionez, ca să reuşesc, nu ştiu cum să-ţi spun… şi la fotbal, ca să dai golul ăla în poartă, trebuie mai întâi să te antrenezi, să ştii să driblezi, să şutezi, nu? Eu nu pot să acţionez eficient, ca poet, dacă nu am tehnica necesară. Am ajuns foarte greu acolo. Am scris cam douăzeci de caiete, de sute de pagini fiecare, pe care le-am aruncat, am scris mii de poeme proaste până să ajung să scriu cât de cât bine.

 

Poezia e legată în timp de limba maternă. Am discutat recent la Sibiu cu poetul Andrei Codrescu despre acest lucru şi ce crezi despre varianta emigrării, este o falsă soluţie? Pentru că anvergura literară o ai sau nu o ai. Soluţia Matei Vişniec, care scrie în franceză, spuneai în „Sinapse” că e falsă. Cum a reuşit, totuşi, Codrescu în America?

 

Fac o precizare: Matei Vişniec nu a reuşit ca poet în limba franceză, el scrie teatru în franceză. Andrei Codrescu a plecat relativ tânar şi a găsit un mediu deschis, în care face un anumit tip de poezie. Senzaţia mea este că el are o situaţie deosebită, în sensul în care era bilingv la cinci ani: când vorbeşti de foarte mic, două limbi, mai târziu, a treia limbă poate să devină ca şi maternă, lucru pentru mine  imposibil. Problema este alta: faptul că eu mă mut din limba română şi scriu în limba franceză nu mă face un poet mai bun, în franceză. Deci, anvergura este dată. Observaţia mea şi lucrul în care cred este că doar trăind într-un anume mediu lingvistic poţi să scrii poezie foarte bună; deci ca poet, eşti legat de limba maternă şi de mediul lingvistic originar, pentru că eu nu cred că poţi să inventezi foarte mult nici măcar în propria limbă şi, cu atât mai puţin într-o altă limbă. Îţi dau exemplul lui Ştefan Baciu, poet braşovean, care a ajuns să trăiască în Hawaii. Poeziile lui, scrise în anii '60-'70, sunt mai vetuste decât poemele scrise în anii '30 care erau foarte moderne; cele de după război sunt şi rarefiate, nu mai au “substanţă”, “snagă”, pentru că el nu mai avea convorbitori de limba română, poate doar soţia lui.

Pentru mine este esenţial să trăiesc aici; ca să scrii poezie, trebuie şi să trăieşti în mediul lingvistic originar, să faci acea baie de limbă! Ca să scrii roman, te poţi duce oriunde, poţi să schimbi şi limba, eventual, dar soluţia emigrării e valabilă numai pentru prozatori, dramaturgi şi eseişti, ca Cioran, cu condiţia să aibă tăria de a trece printr-un purgatoriu de zeci de ani. În legătură cu succesul lui Andrei Codrescu: el nu mai scrie în româneşte, s-a dus în America, a stat acolo zeci de ani şi scrie în engleză că nu are încotro.

În sensul acesta, zic că limba maternă (şi limba în mijlocul căreia trăieşti) este limba poeziei. În plus, limba maternă – şi a poeziei - este mult mai bogată decât o limbă pe care poţi să o înveţi la şcoală, din cărţi sau după o anumită vârstă. Potenţialitatea de expresie în limba ta maternă este de cinci - zece ori mai mare decât potenţialitatea de expresie într-o limbă pe care ai învăţat-o mai târziu. Noi avem grade diferite de competenţă sau de performanţă lingvistică: potenţial, putem utiliza zece mii de cuvinte în limba noastră maternă, în timp ce într-o limbă străină învăţată mai târziu, dacă stăpâneşti o mie-două mii de cuvinte, vorbeşti excepţional. Ca străin.

 

Maiakovski, în „Cum se fac versurile?”, scria că poetul trebuie să lucreze douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Pe stradă, în restaurant, acasă se gândea numai la noi imagini, noi structuri şi ritmuri, dar asta nu se vede. Mai exact, se vede în textul rezultat. Unde şi cum ai scris megapoemul „Budila Express”, care te-a consacrat?

 

La Braşov. La Întorsura Buzăului, pe navetă… Am scris „Budila Express” în decurs de şase luni, în care mă gândeam numai la poem, la versuri, la construcţie, la ritmul interior, la rime… în timp ce mă duceam spre şcoală, cu trenul, pe stradă sau în timp ce mâncam. Nu mai ţin minte nimic altceva din cele şase luni, ca şi când n-aş fi trăit nimic altceva, decât ceea ce / când am scris în / la poem, poemul. Despre asta vorbea şi Maiakovski: adică lucrezi în gând, în timp ce mergi pe stradă te gândeşti la un vers, la o imagine, la o comparaţie sau la o metaforă… E o concentrare extraordinară şi, cumva, în rest, în viaţa propriu-zisă, eşti pe pilot automat, ca să poată să-ţi iasă un poem ca lumea. Iar poemele mari, el de fapt la asta se gândea – a scris câteva poeme mari, extraordinare ca „Norul în pantalon” sau „Flautul vertebrelor” – ei, poemele mari presupun o concentrare maximă şi pe o perioadă de timp destul de lungă, de aia nu poţi să stai numai la masă sau în pat (eu scriu culcat în pat); de aceea, în timp ce mergi sau mănânci, trebuie să te gândeşti la el, la poem.

 

  

 

Avem mulţi optzecişti, ca să folosesc o formulă a lui Gabriel Liiceanu, „încremeniţi în proiect”? Mă gândesc la cei care au găsit formula şi au scris o carte foarte bună, apoi le-au ratat pe celelalte. Câţi explorează mai departe, şi mă gândesc la Ion Mureşan, care spunea, într-o discuţie, că ar trebui să rămână după un poet valoros nu mai mult de cinci sau zece poeme? Zgârcenia în scriitură nu este totuşi, un semn benefic faţă de cei care masturbează hârtia?

 

Nu ştiu. Fiecare poet cu destinul lui. După părerea mea, există două tipuri de poeţi: unii care scriu foarte mult şi rămâne, din ceea ce au scris, puţin şi alţii care scriu de zece ori acelaşi poem, deci, cam tot atâta scriu şi unii şi alţii. E drept că unii, prieteni buni de ai mei, după ce au găsit o formulă şi au avut succes, au mers în inerţie pe acel succes. Totdeauna poeziile lor sunt interesante, dar nu mai vin cu ceva nou! Eu, cumva, sunt la mijloc: am scris foarte mult şi am selectat din ce am scris între 1975 - 2000 ceea ce era mai bun; dar am publicat, oricum, mult, în raport cu Ion Mureşan, să zicem. Puţin însă, în comparaţie cu Traian T. Coşovei sau Ion Stratan. Până la urmă, dacă, dintr-un poet, peste treizeci de ani, rămân zece poezii - din mine sau din altul - e mare lucru. Eu cred că, dacă peste douăzeci sau treizeci de ani, mai poţi să fii băgat într-o antologie de poezie românească, ai realizat maximul. Aşa, într-un secol.... Noi, practic, nu ne prea raportăm la tot secolul XX, ci ne oprim la 1960-1970. Din secolul XX sunt şase sau şapte poeţi români „mari”, pe care poţi să-i citeşti şi astăzi, in extenso, restul sunt poeţi de antologie. Nu este nicio ruşine să fii poet de antologie, dimpotrivă, e mare lucru; vezi şi ce scrie Kavafis în poemul „Prima treaptă”.

 

Orice operă adevărată afirmă ceva. Are ideologie opera lui Alexandru Muşina?

 

Da. Dar nu o ideologie, în sens curent, legat de politică, pe care-l dăm cuvântului; eu pun ghilimelele când spun „ideologie” în artă. Cred că poezia mea este o reacţie de afirmare a două sau trei lucruri. În primul rând: sunt viu ca spirit, deci ceea ce simt şi gândesc eu este esenţial; doi: nu pot fi controlat sau determinat de lucruri din afară, de ideologii şi altele. Încerc să afirm un fel de libertate a omului. Faptul că exişti şi trebuie să dovedeşti că exişti prin ceea ce faci, gândeşti, exprimi, era valabil şi în lumea comunistă, dar şi astăzi, când s-a înlocuit dictatura ideologică ... cu dictatura consumului. Asta este! Eu încerc să-mi afirm, în felul meu, această valoare nouă, care este invenţia modernităţii, şi anume individualitatea, epistema-om de care vorbea Foucault.

 

„UNIUNEA SCRIITORILOR ESTE O RELICVĂ !”

 

Ce te nemulţumeşte, totuşi, la viaţa literară românească?

 

Sincer să fiu, ca scriitor, nu mă nemulţumeşte nimic. Ce observ, pe de altă parte, ca editor, este că s-a rupt contactul cu publicul, iar autorii parcă scriu pentru ei, între ei şi poate pentru critici. Oamenii au senzaţia că poeţii sunt foarte departe sau, şi mai rău, că nici nu există poeţi contemporani! Şi încă: scriitorul (excepţiile confirmă regula; de fapt, sunt staruri mediatice care şi scriu, sau au scris literatură) nu mai este o vedetă; inclusiv din această cauză nu se prea citeşte beletristica, pentru că apar la televiziuni tot felul de indivizi stupizi, dar care sunt vedete. Şi, în al treilea rând, mă deranjează că scriitorii, când apar la TV, sunt mult mai plicticoşi decât în realitate şi se creează această senzaţie că poezia (literatura) este ceva arid, plicticos şi fără haz, că nu e „trendy” (îmi place mult cuvântul acesta);  când, de fapt, literatura este o chestie fundamentală şi este la fel de vie şi de interesantă ca orice, ca moda sau ca fotbalul, dar nu ştim, poate, noi s-o facem să fie percepută aşa.

 

Dacă există o patologie a subculturii, în parte normală, pe undeva în aceşti 15 ani şi, totuşi, cine va accede la adevărata cultură?

 

Formele subculturii nu pot fi evitate. Important este ca un tânăr sau un om căruia nu-i sunt suficiente manelele să găsească şi lucruri de calitate şi să aibă şi canalele prin care să afle că lucrurile astea există. Cred că asta e problema în societatea românească: nu se văd şi alte tipuri de vedete, care au mai multă substanţă. Cultura de vârf nu e suficient de vizibilă.

 

Care să fie motivele?

 

Unul din motive este că lipsesc intermediarii culturali de calitate. Îmi pare rău, dar oameni de televiziune ca lumea, ca să facă emisiuni culturale cum trebuie, sunt maximum trei-patru, şi nu sunt la televiziunile centrale. Cel mai bun e Robert Şerban, după părerea mea, dar el e la Timişoara. Chiar în emisiunea lui Manolescu „Profesiunea mea cultura”, de la PRO TV, foarte mulţi dintre invitaţi erau îngrozitor de plicticoşi în discurs, ţineau cursuri sau spuneau numai banalităţi, se crispau. Probabil că scriitorii vor învăţa să comunice altfel cu cititorii, inclusiv să comunice altfel, când sunt la televizor. Un al doilea motiv, instituţiile scriitorilor care sunt nereformate.

 

Apropo, ce mai reprezintă Uniunea Scriitorilor, după acuzele fabuloase aduse preşedintelui Eugen Uricariu care este identificat ca informator al fostei Securităţi? Cât afectează acest scandal credibilitatea Uniunii Scriitorilor? Dacă da, cât? Este o lovitură greu de digerat de breasla scriitorilor?

 

Nu ştiu. Eu sunt într-o situaţie ambiguă, nici nu mai ştiu dacă sunt membru al Uniunii Scriitorilor. Mi-am dat demisia, din Generaţia ’80. De vreo cinci ani, la fel şi din ASPRO, că nu a funcţionat. A fost un proiect al nostru care n-a ieşit. Tot sunt ameninţat de vreo cinci ani că sunt dat afară din Uniunea Scriitorilor din România; oficial n-am fost dat afară, dar nu sunt primit la adunările Filialei Braşov a U. S. R. şi la alegeri. Cred că Uniunea a pornit prost după '90 şi a continuat foarte prost. Este una din vechile structuri de tip comunist care putea fi reformată; n-a fost reformată şi acum este pe pragul prăbuşirii. Să-l luăm pe Uricariu: faptul că a fost informator (sau nu? să fi fost persoană de sprijin?) este mai puţin grav, decât faptul că scria articole în care-l lăuda pe Ceauşescu, în „Scânteia”; şi, după aceea, a ajuns  reprezentantul nostru, al scriitorilor. A turna sau a lăuda sistemul comunist, criminal, este, până la urmă, cam acelaşi lucru. Relaţiile mele au fost proaste cu el dinainte de '89, din cauză că scria despre Ceauşescu. După mine, oamenii ăştia (gen Uricaru, oamenii sistemului comunist) nu se vor schimba. Iar Uniunea Scriitorilor este o struţo-cămilă! Ar trebui să devină un sindicat al scriitorilor, care să apere interesele scriitorilor. Nu se întâmplă aşa ceva.

 

Este o formă anchilozată?

 

E foarte anchilozată. La ultimele adunări ale Asociaţiei Scriitorilor din Braşov (dar şi la Uniunea Scriitorilor), cea mai măreaţă realizare cu care s-au tot lăudat a fost ce înmormântări fac ei scriitorilor. E ca-n bancul acela: “Care-i cea mai bună nevastă? Românca, deoarece face nişte pomeni…” C-am asta e Uniunea. Cu asta se laudă: că-ngroapă scriitorii, dar, în rest, nu se vede nimic sau prea puţin!

 

Există „baroni locali” şi-ntre scriitori?

 

Uniunea Scriitorilor a adoptat modelul societăţii. Deci, sunt “feude”, care sunt asociaţiile de scriitori, filialele U.S.R., conduse de obicei de mediocri, care sunt legaţi într-o constelaţie de interese cu conducerea USR. Atrag atenţia asupra faptului că toţi şefii de filiale ale Uniunii Scriitorilor au fost în vizită în China cu Uricaru şi după Uricaru. Ăsta e un criteriu (aparent comic, dar este) de judecată pentru mine, pentru că, cine a fost în vizitele din China l-a votat pe Uricaru. Când a fost să se aleagă între Manolescu şi Uricaru, în 2001, a fost ales Uricaru, pentru că „baronii”, care fuseseră în China, aveau, la rândul lor, cohorte de susţinători; dar asta e deja comedie!

Uniunea Scriitorilor este o relicvă care e ţinută în viaţă pentru că există un patrimoniu şi, pe lângă asta, există o instituţie, necontrolată de nimeni, urmaşă a Fondului Literar al Uniunii, COPYRO. Banii, foarte mulţi, ajung acolo şi nu se ştie ce se întâmplă cu ei. Eu cred că e momentul să se vadă ce este acolo, deşi, din punct de vedere strict legal lucrurile sunt făcute la milimetru. E ca-n bancul cu bunica moartă scoasă la fereastră, că venea poştaşul cu pensia. Dar pe mine nu mă interesează asta, că-i pierdere de timp. Scriitorul român nu are vocaţie de participare la organizaţii, instituţii, nici cultură organizaţională. Şi nici nu-i obligatoriu, probabil, să aibă scriitorul aşa ceva!

 

Ce contează mai mult într-o generaţie, statutul pe care-l respectă sau solidaritatea care odată trăită, devine, pe undeva, un simbol?

 

Nici, nici. Important e ce aduce nou o generaţie. Cel puţin în poezie, la noi, marea schimbare de modernism şi avangardă este realizată de Generaţia '80. Importantă în anii ’70 -’80 a fost această competiţie loială dintre noi, care se baza şi pe dorinţa de a fi cât mai bun şi pe respectul faţă de celălalt. Asta a fost Generaţia '80. După 1990, lucrul acesta a dispărut de la sine. Cred că solidaritatea în competiţie a Generaţiei ’80 este o lecţie extraordinară, pentru că nu poţi să te dezvolţi singur, pe cont propriu. De obicei, te formezi şi te dezvolţi în grup. Singura mea critică, observaţie, când vine vorba de cei foarte tineri este că deja, la douăzeci sau douăzeci şi patru de ani, se detestă, se fitilesc, se „rad” între ei, în reviste.

Este jenant, perdant modul acesta de luptă pentru putere în interiorul grupului, având senzaţia că puterea asta, din interiorul grupului, va fi şi o putere în câmpul literaturii. Ei, bine, nu! Important este să produci lucrurile cât mai bune şi împreună cu alţii, să înveţi să faci lucruri cât mai bune. Pentru mine este important, repet, ceea ce scrie omul şi nu neapărat cum e omul; chiar dacă mă enervează cineva, ca persoană, trec peste asta. Eu am selectat, în antologia poeziei Generaţiei '80, oameni absolut enervanţi, care m-au călcat pe bătături, şi-am lăsat deoparte oameni foarte simpatici. Dar, n-am avut ce să fac! 

 

                                                                

 PREZENTAREA ŞI INTERVIU REALIZAT DE ION MIHAI IONESCU CU OCAZIA"ZILELOR REVISTELOR CULTURALE DIN TRANSILVANIA"

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vizualizări: 512

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Adrian Scrimint pe August 31, 2014 la 3:45pm

Impresionant portofoliu... Sunt sigur că mai aveţi încă foarte multe de spus!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor