IOAN SLAVICI GAZETAR (II)

 

                     Motto: „După câte am trecut eu, am ajuns ca prin minune, acum, la vârsta de 40 de ani, să am nevasta ca mine şi copii ca mine... Şi-n loc de a mă bucura, eu, ani de zile de-a rândul, am stat câte 10 – 14 ceasuri cârcit la masă şi m-am bălăbănit cu toţi rătăciţii...”

                     Dintr-o scrisoare trimisă de Ioan Slavici din închisoarea de la Vaţ (Vác), în 1889.

 

O DELIMITARE A TEMEI

 

Management şi răspundere juridică

Ioan Slavici este poate cel mai important jurnalist cu activitate în spaţiul românesc. În acelaşi timp, este şi gazetarul care a folosit la maxim ziaristica pentru a-şi susţine ideile.  A folosit-o, aproape în mod cotidian, ca o armă. Tot publicistul ardelean este omul de presă capabil să sufere cel mai mult pentru ceea ce a scris. Nu l-a descurajat nimic. A mers înainte decis, chiar dacă mereu drumul îi trecea prin celule de închisoare, iar popasurile erau făcute în aresturi de ale poliţiei şi jandarmeriei. Nu au lipsit încarcerările sau doar consemnările la domiciliu ori în clădiri speciale, la hotelurile Luvru sau Modern, spre exemplu. S-au exercitat asupra lui presiuni enorme, dar nu s-a învăţat minte! A ajuns la puşcărie şi matur, şi la bătrâneţe. L-au închis şi ungurii, şi românii. Această înaintare a autorului romanului Mara poate surprinde, căci îl ştiam suferind, ba chiar era suspectat de ipohondrie.

Ioan Slavici este una din personalităţile polivalente ale Europei Centrale şi de Est. A afirma că scriitorul este o personalitate de marcă a culturii române ar însemna, dincolo de formularea obosită, să ignorăm două aspecte importante: a) afirmarea autorului în culturi diferite; b) diversitatea exprimării, nu doar ca om de cultură (scriitor), ci şi rolul lui fundamental ca jurnalist, istoric, pedagog sau editor. Exprimarea în mai multe culturi (română, germană şi maghiară) s-a făcut nu doar prin propriile poziţionări pe harta activităţii sale, ci şi prin reacţiile, prin atitudinile altora. Există momente (unele destul de lungi) când Slavici este pus în lumină (când este expus, de fapt!) ca om, scriitor, istoric sau jurist şi de români, şi de maghiari, şi de austrieci. Ungurii îl condamnă, iar Curtea de la Viena nu-l graţiază. Apoi românii îl condamnă pentru că a lucrat ca ziarist sub regimul de ocupaţie german de la Bucureşti. Românii îl graţiază, dar după un an de tracasare prin închisori. Oare ce avea Slavici de îi enerva pe toţi? Nu e o întrebare academică, dar îşi are rostul ei în context. În general, gazetarul ardelean era un om aşezat şi diplomat. Uneori devenea dârz, greu de convins chiar cu argumente. Doar pentru că uneori era încăpăţânat sau doar ferm, principial, merita să stea în temniţă? E o scuză că aşa erau vremurile?

În mod cert Slavici era iritant şi prin faptul că ştia multe, lucra temeinic, se băga în toate. Des discutată a fost literatura lui (cu preponderenţă proza, poveştile, memorialistica). Alte domenii domenii au rămas multă vreme teren înţelenit. Ansamblul creaţiei şi activităţii îşi are rostul său, ordonator: „Oricât de greu ar cântări producţia literară în ansamblul operei lui Slavici şi oricât de mare ar fi rolul său în cultura română, o imagine care se vrea cât mai apropiată de adevăratul Slavici trebuie să ţină seama de activitatea lui de publicist, autor de lucrări de etică, estetică şi filosofie ori de militant pe tărâm politic şi cultural”[1].

A fi „cârcit la masă”, după cum spune gazetarul în scrisoarea trimisă din puşcărie lui Septimiu Albini, la Sibiu, în primăvara lui 1889, înseamnă muncă de jurnalist. Mai mult, este activitatea specifică unui publicist cu responsabilităţi, deoarece referirile sunt clare la munca de editor. În vremurile acelea, editorul se numea redactor responsabil, secretar responsabil sau director. Era omul care organiza gazeta, coordona munca ziariştilor, deci făcea totul, de la obţinerea de informaţii, procurarea de fonduri şi abonamente până la relaţiile cu tipografia şi cu autorităţile. Căci „responsabil” din titulaturile de mai sus, adică ceea ce înseamnă astăzi redactor şef (adjunct) sau secretar (general) de redacţie, înseamnă nu doar responsabilitatea pentru organizarea (managementul, cum s-ar spune astăzi) organizaţiei de presă, ci chiar răspunderea juridică, în faţa reprezentanţilor legii. Slavici evocă în acea scrisoare munca ziaristului complex, cel care şi scrie, dar care şi administrează munca de editare a publicaţiei. Stă la masă atâtea ore pentru a-şi scrie articolele şi studiile, mai mult însă pentru a răspunde imperativelor momentului. Sunt sâcâielile de zi cu zi de care are parte un şef de redacţie, obligat uneori la eforturi supraomeneşti pentru a vedea foaia tipărită şi distribuită. Suntem în vremuri când publiciştii puteau fi traşi repede la răspundere, iar publicaţiile puteau fi uşor suspendate, ba chiar interzise definitiv. Lucrurile erau chiar mai grave în Ardeal, căci sub stăpânire austro-ungară publicaţiile editate în româneşte păreau mereu suspecte. De aceea, Slavici era mereu la datorie. Îşi neglija familia, aşa cum li s-a întâmplat şi altor jurnalişti de mare talent (ba chiar şi unora de mai puţin talent şi nu prea tari de virtute!). Cuvintele lui, din scrisoarea pomenită mai sus, sunt revelatoare: „Iar acum de atâta timp stau despărţit de surghiunita mea familie, n-am mâncat la o masă cu familia mea şi n-am văzut pe copiii mei dormind”.

 

Încurajat ca ziarist de Eminescu

Există în perioada de început a lui Slavici momente când acesta are îndoieli că ar putea scrie şi publica. Geografia sa publicistică îl plasează la Viena, în primul an de facultate aici, în 1870. Este în tovărăşia lui Eminescu. Îndoielile sunt mari, deşi viitorul gazetar era implicat în proiecte importante. Scrie studii, comedii, basme. Spritul său critic exagerat îi pune bariere, îl face să ezite. Eminescu descrie admirabil o astfel de cumpănă: „Bietul om s-a cam decurajat când a cetit studiile lui Xenopol, pentru că simţia că n-o să poată scrie niciodată astfel; dar ăsta a fost totodată impulsul de căpetenie, care-l va face să vă dea nişte articole într-adevăr bine scrise şi corect cugetate. Pentru asta şi-a destinat un timp până la Crăciun”[2]. Neîndoios, poetul a avut şi el un rol stimulativ. Din această scrisoare reiese însă atât temerile lui Slavici, cât şi capacitatea lui de a se mobiliza. Se poate vedea că lucra cu program şi cu termene. Era o perioadă dificilă (cum vor fi multe în activitatea şi viaţa sa!), căci era încazarmat şi ajungea greu la universitate şi la masa de scris. Făcea însă lucrurile „corect cugetate”, după cum afirmă Eminescu.

Un moment de bucurie este consemnat la sfârşitul anului 1871. Desprindem aici pasajul din scrisoarea poetului către Iacob Negruzzi care arată sensibilităţile jurnalistului ardelean la critică şi la... încurajări. Era o perioadă cu muncă multă: „Am primit epistola d[umnea]voastră cu multă bucurie; pentru Slavici a fost şi mai mult un eveniment fericit. Închipuiţi-vă că din câte a scris bietul om, Familia din Pesta nu i-a primit nimica, sub cuvânt că nu sunt destul de uşor scrise, nu sunt pentru aşa-numitele spirite frumoase, c-un cuvânt pentru d[om]nul redactor nu sunt destul de... fade. Şi deşi are multe scrieri, din care unele pline cu idei frumoase, totuşi începuse a se-ndoi despre talentul lui. Acum însă a-nceput a avea mai multă încredere în el însuşi”[3].

Ziaristul ardelean ţine însă pasul ferm pe calea futilei gazetării, iar atunci când se retrage, observăm mereu o repliere strategică. Pleacă de la Gura satului, dând Aradul pe Iaşi. De la Iaşi ajunge la Bucureşti, la Timpul, dar cu numeroase corespondenţe către Telegraful român. De la Bucureşti se întoarce în Ardeal, la Sibiu de data aceasta, pentru a pune în practică proiectul jurnalistic al vieţii sale, publicaţia Tribuna, în 1884. Părăseşte Sibiul, forţat, căci ajunge la închisoare! Apoi îl regăsim la multe publicaţii din Regat. Colaborează însă intens la cele din Transilvania. Este o geografie publicistică bogată, parcursă în şase decenii de activitate.

Cu toate acestea, este evident că publicistica sa se menţine în umbră, fiind puţin cunoscută. Dese referiri s-au făcut şi se fac la memorialistica autorului. Este una bogată, plină de date şi evenimente, precum şi de figuri importante ale vremurilor şi lumii prin care, aşa cum el însuşi mărturiseşte în titlul uneia dintre lucrările sale, a trecut. Povestea vieţii e una uimitoare, ba chiar captivantă şi incitantă la lectură. Dar atât Închisorile mele, cât şi Lumea prin care am trecut, ca să le cităm pe cele mai cunoscute, chiar dacă uneori au fost editate şi reeditate sub alte titluri, gen Amintiri sau Opere, şi în volume destul de cuprinzătoare, vorbesc mai puţin, la modul concis şi doar în treacăt, despre creaţia sa literară. Foarte dese sunt însă referirile la intensa activitate jurnalistică dusă de Slavici. Şi totuşi, totuşi... scrierile sale din domeniul jurnalistic sunt puţin cunoscute, cu puţine excepţii, chiar şi specialiştilor. Mai mult, ziaristica sa nu este decât puţin adunată în volume, ca să nu mai vorbim de faptul că nu există reeditări. Volumele din Opere, cele cuprinzând publicistica, realizate prin eforturile lui Dimitrie Vatamaniuc, au fost gata de tipar prin 2004. Dar deşi au fost pregătite de mai mulţi ani, nu au fost găsite fonduri pentru tipărirea efectivă.

Cunoaşterea articolelor redactate de Ioan Slavici ca om de presă aduce un echilibru necesar în înţelegerea întregii sale opere, mai ales cu referire proză. Cel puţin în ceea ce priveşte acele uşoare tuşe teziste sau într-o prea evidentă tendinţă de a moraliza. Evident, este vorba doar de sugestii, căci lucrările literare îşi au o soartă proprie. Însă una marcată de ziarist şi de făcătorul de gazete. Sunt publicaţii importante, din care Tribuna din Sibiu reprezintă unul dintre capitolele exemplare din istoria presei româneşti.

Mai multe par a fi motivele pentru care autorul nuvelei Moara cu noroc nu a fost analizat, pus sub lupă ca jurnalist. Primul este dat de contextul general: niciunul dintre marii noştri gazetari nu a beneficiat de o atenţie amănunţită. Imediat ne vedem obligaţi la a adăuga faptul că există, totuşi, studii consistente despre autori importanţi şi despre activitatea lor de publicişti. Iar aici exemplul cel mai bun este cel al lui Eminescu, deşi nici Heliade Rădulescu, Bariţiu, Kogălniceanu sau Macedoski, ca să cităm doar câteva nume, nu sunt evitaţi. Sunt mari editori, oameni care au făcut publicaţii importante, unele capabile să macheze vremurile. A primat însă aspectul literar, gazetăria din sfera culturală. Pubicistica generalistă a fost adesea dată de o parte. Uneori, dacă nu au fost subsumate activităţii de scriitor, produsele de gazetărie au fost încadrate unor curente politice sau unor evenimente istorice importante (de exemplu, Revoluţia din 1848, Unirea din 1859, Războiul de Independenţă, Unirea din 1 Decembrie 1918 sau victoria din cel de Al doilea Război Mondial). Slavici pare vulnerabil, ca om, din acest punct de vedere. Este considerat un caracter versatil (chiar un trădător de ţară, după cum susţin unele voci!). Într-o anumită măsură, jurnalistica sa este valorizată atunci când discuţia se poartă asupra perioadei de la Sibiu, de la Tribuna. Perioada de la  Ziua şi Gazeta Bucureştilor, din perioada ocupaţiei germane a Capitalei, în Primul Război Mondial, este însă pusă în umbră.

Un alt motiv este dat de caracterul perisabil al ziaristicii. Puţine teme dăinuie un timp mai lung în presă. Poate o săptămână, poate o lună. Dar acestea sunt excepţii. În general, ştirile dintr-o gazetă mor a doua zi, atunci când sunt date publicităţii. Este o diferenţă enormă faţă de operă, faţă de lucrările literare. Acestea au ca scop perenitatea, vor să rămână în panteonul artistic al poporului, ba chiar în cel universal. Jurnalistul ştie că articolul  său este destinat actualităţii şi că dispare odată cu evenimentul care l-a creat. Scriitorul este întodeauna tentat să dilate clipa, să imagineze o lume în prelungirea celei reale, nu să o eludeze, ci să o transfigureze. Rolul lui este să imagineze, nu să relateze despre obiectiv despre ce se întâmplă în viaţa reală. Opera influenţează actualitatea destul de puţin, articolul de ziar o poate face mult mai aplicat.

Rezultă de aici, din perisabilitatea gazetăriei, un al treilea motiv de neglijare. Este cel al privirii ziaristicii ca pe o rudă săracă. O rudă săracă a ce? Răspunsul este mai greu de dat. În primul rând a literaturii, pare să fie răspunsul. Dar o rudă săracă... Una privită cu un aer de superioritate ori doar nebăgată în seamă. Ceva la limita dintre servitoare în casă şi verişoară bătrână şi cu hachiţe. Pentru că nu are viitor, nu merită atenţie...  Apoi, presa este mereu grăbită, făcută cu febrilitate, iar acuitatea în a aduce în faţa cititorului, a opiniei publice, a informaţiilor factuale poate duce la neglijenţe, atât în tratarea subiectului, cât şi în redactarea lui. Acurateţea din presă nu este cea dintr-o operă literară...

Mai este şi problema aceasta a presupusei agresivităţi a presei. Unii (ziariştii) ar putea spune că este vorba de incisivitate, de tenacitate în a urmări interesul public. Alţii ar putea crede (şi argumenta!) că este doar un mod ca oamenii de presă să-şi vâre nasul în treburile altora. Dar nu doar senzaţionalul de diferite culori este adesea folosit ca probă împotriva jurnalismului cotidian, ci şi militantismul său. Căci, indeferent de mult clamata încercare de obiectivizare, gazetele generaliste (în prezent şi radiourile sau televiziunile) capătă o anumită culoare, adesea politică. În trecut, lucrurile erau destul de clare. Timpul avea să fie oficios conservator, înfiinţat fiind chiar de partid. Aici Slavici îşi consolidează profesionalismul ca ziarist. Aici învată să facă o publicaţie. Iar în 1884, atunci când traversează munţii înapoi în Ardeal, la Sibiu, pune bazele Tribunei. Era nu doar un jurnalist cu experienţă, ci şi un editor puternic, un om capabil să administreze o publicaţie. Una cu un scop clar: uniunea culturală a românilor de pretutindeni...

 

Gazetăria – câmp deschis

Lăsarea de o parte a publicisticii lui Ioan Slavici are repercursiuni şi asupra înţelegii operei marelui scriitor ardelean. O subliniază eficient Dimitrie Vatamaniuc: „Critica literară oscilează, vreme de un secol, până se decide să recunoască însemnătatea creaţiei lui Slavici şi nu este de mirare că ea nu vede în scriitor nici până astăzi şi un cunoscător atât al filosofiei şi economiei politice, cât şi al pedagogiei, filologiei şi istoriei. Explicaţia stă în exploatarea insuficientă – să nu spunem altfel – a publicisticii sale, mult mai vastă decât opera literară şi care mai este risipită în sute de periodice. Stăm însă şi în faţa unei deprecieri a orizontului său intelectual, pe care cercetătorii mai caută să-l întrevadă numai din memorialistică”[4].

Se poate discuta mult (şi s-a discutat deja peste o sută de ani!) despre erorile de poziţionare politică şi ideologică ale lui Slavici. Nu putem însă să nu reţinem robusteţea unui caracter ce-şi asumă faptele şi suferă cu demnitate. Publicistul demonstrează prin atitudinea sa că ziaristica este ceva pentru care merită să-ţi asumi toate riscurile. Desigur, acest lucru este valabil pentru orice publicaţie în parte, deci şi pentru cărţi. Ideile pot fi suţinute şi oral. Gazeta însă are avantajele ei. Ajunge la multă lume şi este aproape de evenimente. Omul Slavici poate fi urmărit, judecat, condamnat, dar jurnalistul din el, spiritul care are ceva de spus, va rămâne mereu liber şi va depune mărturie. Pe niciun alt om de presă nu l-a înnobilat puşcăria atât de mult! Deşi, sesizăm în România şi Europa de astăzi, poate nedumeriţi, poate scandalizaţi, în acele vremuri, toţi (da, toţi!) jurnaliştii români din Ardeal aveau probleme cu instituţiile oficiale, ajungând des şi în arest. Cunoscut e şi faptul că mulţi oameni de presă au avut de suferit şi în Regat...

Activitatea jurnalistică tumultoasă a lui Slavici pare a fi în contradicţie cu ceea ce se ştie despre el, om cumpănit şi greoi chiar, aşa cum este caracterizat de unii contemporani. Şi memorialistica sa, acele articole de evocare a unor figuri, cum ar fi ale prietenilor Eminescu şi Caragiale, sunt legate atât de viaţa şi istoria literară, cât şi de istoria şi factualitatea jurnalistică. Portretele sunt făcute unor scriitori-ziarişti şi în legătură cu activitatea lor de presă. Este adevărat că, adesea, jurnalistica sa „pierde caracterul de scriere ocazională”, cum remarcă Iulian Negrilă[5]. Este o poziţionare a lui Slavici faţă de jurnalistul Caragiale, unul cunoscut pentru indiosicraziile sale: „Caragiale este văzut ca o minte scrutătoare şi iscoditoare, cu dispreţ faţă de conservatori, care formau «publicul», ce citea «gazeta»”[6]. Situaţia se datorează şi faptului că Slavici nu doar informează şi caracterizează succint, cum face presa îndeobşte, ci dă şi informanţii ample, de referinţă. Pe de altă parte, studiile sale sunt unele ce se vor temeinice, mai adecvate spre publicare în volum sau în reviste specializate.

Critic aprig al vieţii politice, dar şi al personajelor care o compuneau, Slavici a ţinut să-şi precizeze punctul de vedere cu privire la propria sa relaţie cu această lume. Este neîndoielnic că, tenace cum îl ştim, ar fi putut ajunge ministru sau într-o altă funcţie înaltă. A preferat însă ziaristica şi literatura. Nu a putut trăi din ele. Atunci a acceptat să ocupe unele posturi. După întoarcerea de la Sibiu la Bucureşti, în 1889, revenire importantă în geografia sa publicistică (revenire care se făcea, de fapt, din puşcăria de la Vaţ, din Ungaria!), avea să petreacă ani frumoşi ca director de studii şcoala-internat de la Măgurele, de lângă Bucureşti. Jurnalismul rămâne însă preocuparea sa de bază, iar tentaţiile slujbelor politice sunt respinse. Iată şi o motivare, dată pe când avea 28 de ani: „Eu nu sunt om care face politică în sensul comun al cuvântului. Şi dacă aş fi ministru, toată lucrarea mea ar consista în a nu face însumi nimic, ci a lăsa ca lumea să facă precum o duce firea şi năravul. Nefiind însă ministru, cu atât mai mult mă feresc de acel fel de comedie ocazională, care se numeşte acţiune politică”[7]. Îşi păstrează astfel dreptul de a lua poziţie, de a supune lucrurile unei analize riguroase, de a oferi soluţii. Este distanţa menţinută de un spirit liber, neangajat. Mai era ceva: credinţa că va putea să-şi facă relaţii, să intermedieze alianţe pentru cauza naţională, să pună împreună forţele luminate şi creatoare ale poporului. Or, un partid te confiscă...

Şi, totuşi, au fost câteva zile în care Slavici a fost aproape ministru. Cel puţin în imaginaţia lui George Coşbuc şi în speranţele prietenilor săi sibieni. Suntem în martie 1888, când se fac jocurile pentru un nou guvern la Bucureşti. După aproape 12 ani, liberalii sunt urniţi de la conducerea ţării şi se pregătea un cabinet conservator. Gazetarul ardelean nu intră în atenţie pentru postul de ministru la culte şi instrucţiune publică, cum se zvonea, ci pentru cel de director la Azilul Elena Doamna. Sunt derulate diferite strategii (geo)politice, cerându-se dislocarea sa de la Sibiu. Noul guvern dorea strângerea legătirilor cu Austro-Ungaria, iar campania de afirmare a identităţii româneşti în Ardeal dusă de publicist deranja şi la Viena, şi la Budapesta, şi la Bucureşti. Atunci, chiar în această perioadă de frământări, directorul Tribunei merge în audienţă la regele Carol I. La Sibiu se răspândeşte vestea că va intra în guvern[8]. Deşi nici nu se punea problema ca publicistului să i se ofere şi el să accepte o aşa înaltă demnitate publică, George Coşbuc e foarte încrezător. Îşi pregăteşte bagajele, gata de a merge pe urmele mentorului său, convins că se va găsi şi pentru el un loc călduţ în umbra lui Slavici. Chiar le scrie părinţilor săi, acasă la Hordou: „După combinaţiile nouă la regimul din România ar fi adus şi Slavici în combinare de a fi ministru de culte. Dacă el trece dincolo ca ministru, trec şi eu imediat cu el”.

Atunci când discutăm liniile generale ale activităţii lui Ioan Slavici observăm lesne că sunt domenii aflate mult mai pregnant în atenţia criticilor, a istricilor literari, precum şi a publicului, iar altele sunt lăsate fie în umbră, fie pentru o analiză ulterioară. În spiritul conceptului de geografie literară, impus în cercetare de Cornel Ungureanu[9] putem alcătui chiar o hartă a activităţii depuse de autorul ardelean. Am folosit în mod deliberat termenul de „autor”, pentru a-l desemna atât pe scriitor, cât şi pe ziarist. Ca scriitor, acesta apare pe hartă ca prozator (povestitor, nuvelist, romancier şi autor de poveşti pornind de la motive populare), ca dramaturg, critic şi istoric literar. O altă calitate a lui Slavici este cea de pedagog, urmată de cea de autor de studii ştiinţifice. Multe dintre acestea din urmă i-au fost prilejuite de munca la editarea documentelor adunate de Eudoxiu Hurmuzachi, însă şi înainte, şi după încheierea muncii la comisie a avut astfel de preocupări.

 



[1] Eugen S. Cucerzan, Idei filosofice la I. Slavici, în Slavici, repere critice, Ed. Facla, Timişoara, 1977, p. 215.

[2] I.E. Torouţiu, Th. Cardaş, Studii şi documnete literare, vol I, Bucureşti, 1932, p. 314.

[3] Idem, p. P. 315.

[4] Dimitrie Vatamaniuc, Ioan Slavici, Opera literară, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970, p. 17.

[5] Iulian Negrilă, Ioan Slavici jurnalist, în Studii de ştiinţă şi cultură, anul IV, nr. 4  (15), Arad, dec. 2008, p. 60.

[6] Ibidem.

[7] Scrisoare în Vasile Mangra, Corespondenţă, II, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2007, p. 283.

[8] A se vedea şi Lucian Valea, Pe urmele lui George Coşbuc, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1985, pp. 104-105.

[9] Cornel Ungureanu, Geografia literară, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2002. Ulterior, autorul a dedicat cât un volum fiecărei provincii literare...

Vizualizări: 655

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de TIMARIU FELICIA pe August 12, 2011 la 1:01am
Opera lui IOAN SLAVICI este  remarcabilà. Cu perceptia  justà cànd se aplicà  la  viata tàràneascà, el  nu idealizeazà si nu trateazà cazuri de izolare.Oamenii sài  sunt dàrzi, intreprinzàtori ,  intriganti  .Eroii principali alcàtuiesc un tablou  etnografic al satului ardelenesc , cu pàrti bune si pàrti rele, ca orice  lume comunà. Pppa Tanda  e un fel de Robinson Crusoie,cu o intentie de economie politicà absorbità in fictiune.Romanul  MARA _ ea infàtiseazà tipul comun al  femeii de peste munti si in genere al vàduvei, intreprinzàtoare si aprige.
Comentariu publicat de caterina scarlet pe August 3, 2011 la 3:02pm
mulțumesc și pentru promptitudinea de are ați dat dovadă și pentru valoarea informației.am citit Slavici atât cât am găsit pe piață.filmul MOARA CU NOROC este o mare realizare cinematografică,PĂDUREANCA la fel...MARA!!!și sunt atâtea povestiri pe are o să le reiau și vă mulțumesc că m-ați inspirat.repetați rețeta!
Comentariu publicat de Lucian-Vasile Szabo pe August 3, 2011 la 2:55pm

Eu nu am gasit date sigure despre faptul ca Szoke Magyarosy Catherine, prima sotie a lui Slavici, ar fi dosit intentionat manuscrise. Intr-adevar, cand Eminescu a avut una din crize, ea i-a cerut lui Maiorescu sa vina sa-l ia. Slavici nu era acasa. E o perioada tulbure, caci prozatorul nu se intelegea mai deloc cu ea. De altfel, la scurt timp s-au despartit definitiv. El a plecat de acasa. Un timp a fost la Viena, la un control medical. Apoi, din aprilie 1884, a ramas la Sibiu pentru a edita Tribuna. Urma a vina si Eminescu aici, dar boala nu i-a permis... La Sibiu se afla viitoarea sotie a lui Slavici si fosta sa eleva Eleonora Tanasescu.

Cert e ca prima sotie era inculta si dificila. E posibil sa fi distrus unele manuscrise, nu doar ale lui Eminescu, ci si ale lui Slavici, din nestiinta, in operatiunile de curatenie in locuinta... Cele mai multe manuscrise, documente si ale hartii au fost ridicate, dupa cum se stie, de oamenii trimisi de Maiorescu...

 

Comentariu publicat de caterina scarlet pe August 3, 2011 la 12:43pm
poate ne puteți ajuta cu câteva amănunte despre manuscrisele lui EMINESCU, chipurile sustrase de soția lui SLAVICI din camera poetului cât acesta era internat  și dispariția acestora ulterioară.
Comentariu publicat de Lucian-Vasile Szabo pe August 3, 2011 la 10:52am

Va multumesc tuturor pentru aprecieri.

M-as bucura daca interventiile mele ar mai lumina ceva din intamplarile acelor timpuri, unele destul de putin cunoscute. De fapt, activitatea jurnalistica a marilor scriitori romani (dar si a unora din alte colturi ale lumii!) este putin cunoscuta, desi a avut o contributie esentiala la conturarea profilului lor artistic. Si acum cateva raspunsuri.

Pentru dl Marin Toma: Sunt de acord, cu mare placere.

Pentru dl Petru Jipa: Slavici a avut o influenta covarsitoare asupra lui Eminescu in perioada bucuresteana. Poate chiar mai mare ca a lui Maiorescu. In 1877, in plin razboi, a tras de Eminescu sa vina in Capitala si sa lucreze impreuna la Timpul. Timp de sase ani, gospodarul si asezatul Slavici l-a "monitorizat" si i-a organizat viata, caci mult timp a locuit chiar la el acasa. De aici va fi luat si dus la sanatoriu... Slavici i-a asigurat conditii de viata si de scris, desi si acesta avea destule probleme cu prima nevasta, o persoana destul de dubioasa.

 Cu Eminescu a fost mai mult decat o prietenie. Perioada amintita a fost cea a marilor intalniri. In redactie venise si "giovinele" Caragiale, cum il numeste Slavici intr-un roman. Venea des la Bucuresti si Creanga, caci era intr-o comisie la minister. Au fost zile si nopti extraordinare. S-au sustinut si s-au influentat reciproc. Creanga chiar a scris Amintirile din copilarie ca replica la Budulea Taichii, pe care il gasea prea "spelcuit". Cu Caragiale au existat insa dispute, dramaturgul fiind un spirit extrem de liber si cam profitor, dupa cum rezulta din documentele vremii. După episodul editarii revistei Vatra relatiile dintre ei se vor raci. De remarcat insa ca Slavici si Caragiale sunt foarte apropiati in unele conceptii. Ambii au sustinut ca Bucurestiul e in Balcani, ca e inapoiat si plin de mizerie. Dar au sustinut si faptul ca salvarea poate veni doar din Vest, de la germani... Sunt multe de spus si aici.

Pentru dna Ana Dobre: Da, este o lucrare mai mare. Am sa mai public unele fragmente aici. Am inceput mai domol, cu partea mai "cuminte", urmand ca pe parcurs sa introduc si elemente mai putin comode. Mentionez ca am ramas mereu la text, la dovezile palpabile. Am lasat la o parte tentatiile "dezvaluirilor" senzationaliste "mondene" despre Slavici si ceilalti, precum si teoriile conspiratiste despre viata si activitatea lui Eminescu, Slavici sau Caragiale. Nu am ocolit insa nimic din ceea ce se poate proba, mai ales ca gazetarul Slavici a avut polemici infocate cu multu oameni de cultura sau oameni politici...

Multumesc foarte mult

Comentariu publicat de Simona-Grazia Dima pe August 3, 2011 la 6:51am
Felicitari pentru acest studiu serios, documentat, care pledeaza cu patos pentru o reconsiderare a laturii publicistice a operei lui Slavici, ca si pentru o apreciere calificata a jurnalismului dintotdeauna.
Comentariu publicat de Lucretia Berzintu pe August 2, 2011 la 11:25pm

Excelent material! Mulțumiri autorului cu felicitari!

 

 

Comentariu publicat de ANA DOBRE pe August 2, 2011 la 10:05pm
Felicitări pentru acest studiu! Este, într-adevăr, o temă interesantă şi de actualitate. Face parte dintr-o lucrare mai amplă?
Comentariu publicat de Petru Jipa pe August 2, 2011 la 8:20pm

Cei trei prieteni: Slavici, Eminescu, Caragiale.

Acum peste ani si ani, credeti ca a fost adevarat?

Un material excelent.

Comentariu publicat de IUGA NICOLAE pe August 2, 2011 la 8:18pm
Felicitari pentru documentare si eruditie. Multumiri pentru lumina indreptata asupra unor figuri de referinta in cultura romana veniti din Transilvania.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor