”Ioane, Ioane”. Povestea unui cântec

            Trăia la Chișinău în perioada interbelică familia Ciobanu, prima familie întemeiată după unirea Basarabiei cu România. Ion era inginer la căile ferate, iar Ana era profesoară de muzică. Și împreună aveau o fată pe care o chema Maria, ce moștenise talentul muzical al mamei și care de mică era chemată să cânte la pian la diverse evenimente culturale organizate de oficialitățile orașului. Când regele României a vizitat Chișinăul, Maria – ce tocmai împlinise 18 ani – a  fost invitată să susțină un spectacol în fața lui și a celor care-l însoțeau. Un tânăr avocat al casei regale a fost fermecat de ea și a vrut să o cunoască mai bine. Ferdinand Panfil era născut în Germania, fusese botezat de regele Ferdinand și făcea parte dintr-una din cele mai apropiate familii de casa regală. Era nu doar un om puternic și influent, ci și plăcut, manierat și cu o înțelegere a multor lumi și culturi, iar Mariei îi plăcea să-i povestească despre țările și orașele prin care a trecut, despre oamenii pe care i-a cunoscut și despre planurile lui de viitor. A fost fericită când el a cerut-o în căsătorie la scurt timp după ce s-au cunoscut. Dar această cerere nu a fost deloc pe placul mamei sale.

– Ție îți trebuie un bărbat de la noi, care să stea aici, nu unul care să te rupă de locurile natale. Nu s-a mai pomenit în neamurile noastre ca fata să plece așa de departe de casa părintească.

– Las-o Anișoară să-și trăiască povestea de iubire – îi lua Ion apărarea fetei în fața nevestei. Ferdinand e un băiat bun și o va face fericită. Măriuca va susține spectacole în toată lumea, va cunoaște oameni mari și va avea o viață mai bună decât noi.

– Ce viață bună va fi asta Ioane, ca noi să n-o mai vedem cu anii, să nu-i dăm o mână de ajutor, să nu-i vedem copiii crescând la noi în curte? Cine va fi lângă ea când va da de greu printre străini? Viața nu e numai lapte și miere tot timpul, ci și suferință și durere și cine i le poate alina mai bine decât mama care a născut-o, care o cunoaște, o iubește necondiționat și știe ce e mai bine pentru ea?

Discuțiile contradictorii dintre cei doi părinți erau tot mai aprinse și fiecare găsea noi argumente pentru a-l convinge pe celălalt de dreptatea lui.

– Tu nu vezi Ioane că năvălesc rușii peste noi? N-ai văzut că i-au ucis pe toți din familia regală de la Moscova și pe apropiații ei? Dac-or să ne cotropească și pe noi, ce se va alege de fetița noastră? Îi vor ucide sau aresta bărbatul imediat și dacă n-o vor omorî și pe ea, ce soartă nefericită va avea? Cum vom putea noi s-o ajutăm de la sute de kilometri depărtare?

– Ți-o voi aduce eu acasă de unde va fi, dacă o fi să fie așa cum zici.

– Și pe tine te vor ucide imediat ce vor cuceri Basarabia, căci ești intelectual și ai văzut cum i-au ucis bolșevicii pe intelectuali peste tot. Și în plus, vei fi socru de monarhist Ioane, iar asta îți va pecetlui soarta. Eu voi rămâne aici văduvă, singură, plângându-mi nu doar suferința mea, ci și pe a Măriucăi. Și cine o va aduce lângă mine atunci?

– Și mort de-oi fi ți-o voi aduce acasă Anișoară, dar las-o să se mărite cu omul care-i place, că altfel nefericirea va veni peste ea mai devreme. Că n-am văzut băiat care să-i placă așa de mult și care să-i dea aripi. Ferdinand o s-o aducă des la noi acasă în concedii, în vizite și cu alte ocazii și o să-ți alini dorul de ea.

Greu a acceptat Ana să-și dea acordul pentru căsătoria fetei cu tânărul avocat și deși vedea că viața Mariei se așeza frumos, așa cum spusese Ion, inima îi era strânsă și înspăimântată de ceva rău ce urma să se întâmple. Maria venea des la casa părintească și-și petrecea 2-3 luni pe an la Chișinău, iar când era departe le trimitea părinților vederi din orașele prin care trecea, le trimitea poze cu casa ei din Cotroceni, cu copiii care creșteau și le scria despre oamenii pe care i-a cunoscut și despre evenimentele la care lua parte.

Dar previziunile Mariei s-au împlinit întocmai după câțiva ani. Armata roșie a ocupat Chișinăul, Basarabia a fost ruptă de România și a devenit parte a Uniunii Sovietice, iar Prutul s-a transformat într-o graniță tot mai greu de trecut de către români. Ion a fost ridicat într-o noapte de acasă și împușcat în curtea garnizoanei, împreună cu mai mulți intelectuali ai orașului. După abdicarea regelui, Ferdinand Panfil a fost arestat, iar Maria nu a mai avut nici o informație despre el, dacă mai trăia sau nu, în ce închisoare era ținut și pentru cât timp. Corespondența cu mama ei a fost blocată de noile autorități, iar vizitarea Chișinăului exclusă, deoarece i se refuza eliberarea pașaportului și a vizei de intrare în URSS.

Ana mergea des la mormântul soțului ei și-și plângea soarta, la fel cum zeci de mii de femei făceau atunci jelindu-și soții și copiii morți în cumplitul război și în timpul ocupației. Cimitirele erau pline de femei în straie negre, iar bocetele lor se auzeau până târziu în noapte. Într-o zi Ana a început să cânte o doină compusă de ea în lungile-i zile de amărăciune și durere:

– ”Ioane, Ioane / Toată lumea doarme / Numai eu nu pot să dorm // Dacă dorm mai mult de-un ceas / Mă trezesc cu mult necaz / Îl văd pe Ion în vis / Cu dorul pe față stins // Ai promis Ioane / Fata să-mi aduci / Nu te las Ioane / Somnul să ți-l culci // Scoală-te îndată / Adu-mi-o pe fată / Să-mi aline dorul / Să-ți priască somnul.”

În acea noapte colonelului Dmitri - șeful garnizoanei rusești din Chișinău – i-a apărut Ion în somn.

– Scoală-te Mitea și ajută-mă, că am promis soției mele că-i aduc fata acasă viu sau mort. Dacă mi-ai luat viața, tu trebuie să îndeplinești această promisiune, că eu nu pot dormi somnul de veci dacă nu o îndeplinesc și nici pe tine nu o să te las să dormi. Du-te în cimitir și ai s-o vezi pe Ana a mea cum îmi cere să mă țin de cuvânt.

Mirat de visul avut, colonelul rus a mers a doua zi în cimitir și a auzit-o pe Ana cântând:

– ”Ioane, Ioane / Toată lumea doarme / Numai eu nu pot să dorm // Scoală-te Ioane / Du-te-n București / Când te-ntorci cu fata / Aici mă găsești.”  

Dmitri nu era un om credincios. Crescut într-un regim comunist ateu, văzând de mic multe vieți distruse, ordonând el însuși uciderea unor oameni fără ca cineva din ceruri să-l oprească ori să-i ceară socoteală, Mitea și-a construit o filosofie de viață în care important era să trăiască, să se descurce și să nu-și pună probleme de natură religioasă căci ele reprezentau o piedică în calea vieții, o înșelare sau o rătăcire a minții. Și nu și-a pus întrebări de acest gen nici când a văzut-o pe Ana în cimitir. Dar curios să vadă cum vor evolua lucrurile dacă o va aduce pe Maria în Chișinău, s-a hotărât să plece după ea la București. Pe drum se gândea ce poveste grozavă va putea spune prietenilor și rudelor, iar ideea că putea să strivească sau să ridice destine după bunul lui plac îl făcea să se simtă și mai puternic decât era datorită funcției deținute.

Maria Panfil n-a fost ușor de găsit în București, așa cum spera colonelul. Casa ei din Cotroceni fusese naționalizată, iar în ea se mutase un important nomenclaturist comunist. În actele miliției ea nu figura nicăieri, dar căutând-o după numele de fată Maria Ciobanu – un nume întâlnit la multe femei – a găsit-o într-un târziu într-o garsonieră la demisolul unui bloc dintr-un cartier mărginaș al capitalei, unde locuia împreună cu cei doi copii. Cunoscuta pianistă ce concerta în fața elitei Regatului României devenise vânzătoare de pâine în Republica Populară Română și nimic din felul ei de trai nu mai amintea de trecutul de la curtea regală. Își schimbase numele pentru a-i scăpa pe copii de hărțuirea profesorilor și a colegilor îndoctrinați cu ura împotriva monarhiei și a burgheziei.

– Tovarășa Ciobanu, am venit să vă iau la Chișinău. Vă așteaptă mama dumneavoastră acasă.

Maria și-a luat copiii și a plecat împreună cu colonelul rus, convinsă că nimic nu o mai lega de București, căci toate autoritățile pe care le întreba despre soțul ei îi spuneau că Ferdinand Panfil a murit.

Colonelul Dmitri și-a pregătit atent întoarcerea la Chișinău chiar în prima săptămână după Paști, când oamenii ieșeau de la slujba din Duminica Tomii și se îndreptau spre cimitir pentru a-și cinsti morții de Paștele Blajinilor și a petrece mai mult timp pentru pomenirea rudelor îndepărtate și a  celor neștiute și uitate din neamurile lor.

– Tovarășa Ciobanu, ți-am adus fata acasă, așa cum m-a rugat soțul tău Ion – i-a spus Anei cu o voce puternică, să fie auzit de ceilalți oameni din jur.

Ana și surorile ei au scăpat coșurile cu ouă, pască și cozonac din mâini și zeci de oameni din jur și-au lăsat jos pachetele cu mâncare și băutură sau buchetele de flori să asiste la minunea întoarcerii Mariei la mormântul tatălui ei. Vestea că șeful armatei ruse a dat curs rugăminților unui mort a făcut imediat înconjurul orașului. În casa Anei Ciobanu oamenii intrau și ieșeau fără încetare, curioși să vadă și să audă povestea Mariei, venită de la sute de kilometri distanță, adusă de un ofițer în urma discuțiilor cu tatăl ei mort. Femeile își lăsau treburile baltă și alegau spre cimitir, iar bocete disperate se auzeau din toate locurile:

– Vasile, Vasile, scoală-te și spune-mi unde este Gheorghiță al nostru, că de mulți ani nu mai am nici o veste despre el.

– Fănele dragă, spune-mi dacă este viu băiatul nostru.

– Costache, nu dormi și adu-mi băiatul acasă.

– Mihăiță, scoală și caută-ți fratele și dă-mi o veste despre el.

Dar rugămințile femeilor rămâneau fără răspuns, deși erau adresate cu multă durere și dragoste și oricât le repetau în fel și chip, nu primeau nici un răspuns.

Maria însă a mers cu mama ei la mormântul lui Ion și l-au întrebat dacă Ferdinand este mort, iar Ion i-a apărut iarăși în vis colonelului Dmitri rugându-l să le spună că ginerele lui nu se află în lumea celor adormiți.

Când ofițerul rus le-a anunțat că Ferdinand nu e mort, sute de femei au dat năvală la mormântul lui Ion să-l roage să le dea vești despre soții și băieții lor dispăruți. Dar cum rugămințile lor rămâneau fără răspuns, Ana a fost asaltată de multe femei disperate, rugând-o cu lacrimi fierbinți să-i ceară lui Ion să le ajute și pe ele să afle informații despre cei dragi din familiile lor. Iar Ana se ruga, în timp ce un cor format din tot mai multe femei îngânau în surdină:

– ”În grădina lui Ion / Toate păsările dorm / Numai una n-are somn / Și zboară din pom în pom / Tot chemându-l pe Ion.”

– ”Ioane, Ioane / Toată lumea doarme / Numai eu nu pot să dorm” – cânta Ana cunoscuta-i doină de jale – ”Că Georgeta lui Vasile / Vrea să știe de-are zile / Fiul ei cel arestat / De rusnacul blestemat”... ”Mergi Ioane și dă-mi veste / De Florina lui Saveste / Care-a dispărut de-acasă / Duminică după masă”...  ”Nu mai prididi Ioane / Și îmi spune despre Fane / Unde e, pe unde zace / Că de șapte ani tot tace / Și nu dă un semn de veste / De e viu sau nu mai este”.

Ion îi apărea din nou în vis lui Dmitri, rugându-l să aducă liniștea în casele femeilor nefericite. Iar comandantul garnizoanei ruse se interesa amuzat de toți dispăruții de care-i vorbea Ion. După unii se ducea personal și-i aducea din câte-un lagăr din apropiere, despre alții afla informații de la ofițerii din subordine și urmărea curios cum durerile și suferințele unora se potoleau, iar speranța reapărea pe chipurile lor. Dar în același timp sute de femei veneau în cimitirul municipal rebotezat de ele ”Grădina lui Ion” sau la casa Anei din apropiere, rugând-o să le ajute. Doina ei de jale devenise cântec popular și oamenii cântau pe străzi, în biserici, în cimitire sau în piețe cunoscutul refren ”Ioane, Ioane / Toată lumea doarme / Numai eu nu pot să dorm”.

Colonelul Mitea era asediat în fiecare zi de sute de cereri, iar ele deveneau pentru el mai importante decât alte treburi oficiale. Cum multe cazuri erau despre familiile despărțite de Prut, făcea dese drumuri în România, ba să afle ceva despre Virgil, ba s-o caute pe Magdalena, ori să dea de urmele lui Petrică, Gabriela sau Mihai.

Auzind că la mânăstirea Sihăstria din Neamț este un călugăr tânăr, văzător în duh, Ioanichie Bălan, nepotul cunoscutului Vichentie Mălău, a plecat să-l caute să afle părerea lui despre vocea lui Ion, care nu-i dădea pace de multă vreme.

– Viața este eternă și moartea nu-i decât o trecere – i-a spus acesta când s-au întâlnit. Ea ne e dată ca o petrecere, ca o pregătire pentru veșnicie, iar armata voastră a distrus această petrecere și a transformat-o în jale. Trebuie să repari ceea ce țara voastră a distrus: a rupt neamul românesc în două și morții nu se mai pot odihni și nici pe cei vii nu-i lasă să trăiască. Poți vindeca durerea unui neam înfrânt, iar poporul român îți va fi în veci recunoscător, chiar dacă va blestema armata roșie cotropitoare. Ajută-i nu doar pe cei de care-ți vorbește Ion, ci și de cei despre care oamenii nici nu mai au puterea să ceară ajutorul, căci ei sunt mai mulți și mai sfărâmați de durere.

Ioanichie Bălan i-a promis că-i va scrie despre neamurile despărțite de Prut de care o să afle la spovedanii sau în discuțiile lui cu alți oameni și s-a prins cu atâta patos și dăruire în această muncă de reunificare a familiilor, încât a ajuns să-i bată la cap pe toți superiorii lui despre problema Basarabiei.

– Trebuie să refaci unirea – i-a spus într-o zi lui Dmitri. Dar asta trebuie să vină și ca o acțiune din partea românilor, nu doar din partea ta. O să organizez un pelerinaj al preoților și călugărilor din România la Chișinău, mai întâi pentru refacerea unității Bisericii Ortodoxe Române. Când superiorii tăi vor afla doleanțele noastre se vor teme să nu ne afiliem Romei și vor reface poate România Mare.

În Săptămâna Mare din anul 1959 mii de preoți și călugări în frunte cu episcopii și cu mitropoliții au pornit un pelerinaj spre Chișinău pentru a cere reunificarea Bisericii și a României, dar au fost opriți la granița de pe Prut de forțele românești ale armatei și securității, nu de cele rusești. Imediat a început prigoana Bisericii din România. Prin decretul 410 al Prezidiului Marii Adunări Naționale au fost excluși din monahism aproape 5.000 de călugări și aproape 100 de mânăstiri au fost desființate. Mii de fețe bisericești au trecut prin anchete și multe sute au fost arestate pentru acțiuni de subminare a puterii comuniste.

La Chișinău colonelul Dmitri a intrat în atenția serviciilor secrete rusești. Zeci de psihologi, specialiști în fenomene paranormale sau religioase de la Moscova, Kiev, Minsk, dar și de la Soroca, Bălți, Orhei ori Tighina au venit să studieze neobișnuitul caz al colonelului Dmitri. Mișcarea unionistă trebuia oprită, dar nu printr-o acțiune de forță ca în vremea lui Stalin, ci într-un mod mai subtil și neviolent. Dmitri a fost constrâns să le dea românilor informații false despre rudele lor dispărute sau arestate. Pentru că doina ”Ioane, Ioane” ajunsese să fie cântată în fabrici, în autobuze, în piețe la cozile de la magazine, iar interzicerea ei era cu neputință de realizat, unui politician i-a venit ideea transformării ei într-un șlagăr, într-un cântec de petrecere, pentru a i se pierde semnificația inițială. O cântăreață aflată în plină ascensiune l-a făcut rapid cunoscut nu doar în Republica Moldova, ci și în alte republici din URSS, iar șlagărul Sofiei Rotaru a ajuns să fie fredonat de milioane de oameni în tot imperiul rus. Sărbătoarea Paștele Blajinilor căpătase de la an la an o importanță tot mai mare în Basarabia, oamenii venind cu sutele de mii în cimitire să vorbească cu morții, să petreacă lângă crucea lor câteva ceasuri, iar aleile dintre morminte se umpleau de coji de ouă roșii și de bucăți de cozonac și pască, în amintirea momentului când Ana Ciobanu a scăpat coșul cu merinde pe jos când și-a văzut fata adusă acasă de ofițerul rus.

La scurt timp colonelul Dmitri a fost transferat într-o destinație necunoscută, iar oamenii care veneau cântând ”Ioane, Ioane” la sediul garnizoanei ruse ori la mormântul lui Ion nu mai puteau spera să primească ajutor de la blajinul Mitea. Legendele despre el s-au întețit în primii ani după plecarea din Chișinău. Cei mai mulți spuneau că a fost omorât de KGB și pentru pomenirea lui au ridicat în cimitirul central din oraș o cruce mare la care veneau să se roage pentru sufletul lui. Alții – puțini la număr – spuneau ba că a fost văzut prin diverse orașe din imperiu, ba că s-a stabilit în România, ba că a emigrat în Occident. Cu vremea, legendele despre Mitea s-au împuținat, iar după plecarea Mariei la București în căutarea soțului ei Ferdinand și mai ales după moartea Anei Ciobanu, peste numele lui s-a așternut uitarea. Cum uitarea s-a așternut și peste drama familiei Ciobanu, prima familie din Basarabia căsătorită după unirea cu România.

În afara cântecului ”Ioane, Ioane” preluat de Mirabela Dauer de la Sofia Rotaru și a decretului de persecutare a bisericii ortodoxe din 1959, a rămas în mânăstirile și bisericile din România o dragoste față de Basarabia ce nu exista înainte de război, o dragoste ce se transformase în cult la căderea comunismului. Dar eșecul acțiunilor unioniste din 1990-1992 a zdruncinat puternic acel cult, iar puținii unioniști fredonează astăzi resemnați doar cel de-al doilea vers al cântecului: ”Toată lumea doarme”.

 

2 august 2018

Vizualizări: 33

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor