Ion Lazu: Memorialul scriitorilor încarceraţi sub regimul comunist. Această criză în care ne-am înpotmolit parcă fără scăpare – dacă nu cumva e doar „o frază de dânşii inventată / ca cu a ei putere …

Ion Lazu: Memorialul scriitorilor încarceraţi sub regimul comunist.

Această criză în care ne-am înpotmolit parcă fără scăpare – dacă nu cumva e doar „o frază de dânşii inventată / ca cu a ei putere să vă aplece-n jug (Eminescu), oricum, ea „a ucis orice...” (Labiş) speranţă că intenţiile noastre vor ajunge la scadenţa dorită. Dar să trec la obiect: La sfârşitul lui ianuarie 2008 Uniunea Scriitorilor şi-a însuşit cu mult interes proiectul cultural iniţiat de subsemnatul cu privire la ridicarea unui monument pentru pomenirea scriitorilor români încarceraţi sub regimul comunist. De ce anume eu? de ce nu altul? Fiindcă, nu-i aşa? ideea asta plutea în aer. Răspunsul e în ordinea firescului: pentru că tot eu avusesem cu doi ani înainte iniţiativa altui proiect: Plăci memoriale pentru marii scriitori dispăruţi. O idee decurgând din altă idee, cum se mai întâmplă... Pătruns de convingerea că lucrarea trebuie ridicată cât mai curând, nu m-am mulţumit cu faptul că propunerea mea a fost acceptată, ci am trecut la acţiune. Însă destul de repede mi-am dat seama că nu există o situaţie cât de cât clară şi la zi a scriitorilor ostracizaţi de regim. Să ne mirăm? O putem face, însă e neproductiv. În Memoria nr. 3 apăruse o primă listă, girată de Banu Rădulescu, el însuşi „pătimaş”, completată în nr. 8 cu alte câteva nume, vreo 20, dintre naţionalităţile conlocuitoare. Oricât ar părea de neverosimil, USR nu este în posesia unei astfel de liste, am aflat cu această ocazie că arhivele breslei noastre au ars la revoluţie. Dacă nu pentru altceva, cred că merita să se producă o „bulibăşeală” numai ca să dispară dovezile atâtor colaborări cu oblonita instituţie, nu? CNSAS ne-a furnizat o listă a sa, de vreo 80 de nume. Doar atât? În noaptea când îmi venise ideea acestui proiect, m-am ridicat din pat şi am trecut pe hârtie, din memorie, cam tot vreo 80 de nume. Am extins cercetările: la AFDPR nu mi-au putut furniza date sigure, după aproape două decenii de agitaţie, lamentări şi epuizante lupte intestine, cei din staful asociaţiei nu pot produce o listă a deţinuţilor politici din vremea terorii, cu atât mai puţin una privindu-i anume pe scriitorii victimizaţi. Tocmai se răspândea în localul din str. Mântuleasa zvonul că li s-au promis câteva calculatoare. Atunci să vezi!
Am plecat cu un braţ de cărţi, pe care le-am şi parcurs, în dorinţa de a recupera nişte nume semnificative. Ne-am extins investigaţiile la Biblioteca Academiei, am studiat Enciclopedia exilului românesc, de Florin Manolescu, multele volume ale lui Cicerone Ioniţoiu, Cartea de aur a rezistenţei, Victimele terorii... etc. Am chestionat cu perseverenţă câteva zeci de scriitori, cărturari, cercetători, intelectuali care ar fi putut şti date sigure despre scriitori arestaţi, torturaţi, închişi etc; am lansat un apel prin poşta electronică spre toţi cei care ar fi putut să refere cu privire la subiect. În tot acest timp, pe lângă informaţiile propriu-zise, am receptat opinii disjuncte: acela a fost de dreapta, să nu se interpreteze..., acela a turnat (Caraion, dar şi alţii) şi mai cu seamă această remarcă: acela nu e scriitor, acela e doar memorialist, să nu-i trecem pe listă pe chiar toţi condeierii; cine va citi nume necunoscute va fi rău impresionat, nedumerit, poate chiar revoltat! Probabil în ideea păguboasă, necreştinască în esenţă, precum că numai dacă eşti genial ai voie să suferi, să fii nedreptăţit, să-ţi pierzi viaţa dincolo de gratii; iar ceilalţi, de ce-or fi suferit, pentru ce s-au chinuit, de ce au murit, bieţi scriitori de mâna a doua?! (Însă ăştia suntem: un popor de cârcotaşi... De parcă pe monumentul soldaţilor din comuna mea de adopţiune, căzuţi în primul război mondial ar fi fost trecuţi numai feciorii de frunte ai localităţii... iar nu toţi cei care şi-au dat viaţa pe front, şi al căror nume poate l-au aflat consătenii abia când au fost inscripţionate pe marmoră...ei fiind cunoscuţi după porecle -„porecla în renume”, vorba poetului...).
Pentru eliminarea subiectivismelor, s-a constituit o comisie, am triat listele. Ne-am confruntat, am scos, am adăugat. Am convenit. În fine, aveam o primă listă, postată şi pe site-ul USR, cum se şi cuvine, transparenţa fiind condiţia de bază. S-a făcut un concurs de proiecte de monument; al meu, cel care însoţea proiectul, a părut prea simplu, mergând direct la esenţă şi pe de altă parte mult prea ieftin, nu? A fost dat de-o parte, pentru un proiect de zece ori mai scump. Şi iată că, în toiul luptelor pentru aprobări de la Minister, de la Comisia de urbanism, de la..., a survenit Criza. Or, dincolo de spaimele noastre de toată mâna, Criza are marea însuşire că le „rezolvă” pe toate. Caput! Nu sunt bani şi gata!
Păcat. Tocmai ajunsesem la nişte concluzii extrem de dureroase. În vremea terorii au fost anchetaţi, arestaţi, închişi nu mai puţin de 400 scriitori. Una peste alta, cam o treime din numărul breslaşilor de pe atunci. Se sparie gândul!, vorba cronicarului. Începând din 1947-48, dar şi mai înainte, chiar din 1945 şi mereu mai mulţi după aceea, în valuri succesive, în funcţie de strângerea şurubului, puşcăriile politice au fost supraîncărcate cu „spioni în slujba...”, cu „duşmani ai statului democrat popular”, cu inşi care „uneltiseră împotriva ordinei de stat” etc; or, asta a durat în toată perioada dejistă, deci până în 1964, când organismele internaţionale ne-au obligat să abolim detenţia politică. Au ieşit cei care au mai avut zile, supravieţuitorii. (Nu înseamnă că s-a renunţat la presiunea securităţii, ea trebuia să întreţină teroarea, frica, să stăvilească orice tentativă de a spune adevărul adevărat, iar nu cel comandat de regim.)
Şi acum, oricât de şocantă, statistica seacă a dezastrului gestionat de comunişti: dintre cei 400 scriitori închişi, nu mai puţin de 51 au murit în închisoare. Un număr de 28 au suferit două sau mai multe condamnări. Iar un număr de 59 dintre supravieţuitori au reuşit să se pună la adăpost de „binefacerile” comunismului, plecând în exil... Unul scos prin intervenţia preşedintelui Statelor Unite, altul răscumpărat, altul expulzat, sau lăsat să plece, la presiunea presei internaţionale. Se cunosc exemplele. Dar nu este şi exilul tot o crucificare? Din vina cui? Nu e în cauză tot regimul roşu?!
Dacă tot nu se mai ridică Memorialul scriitorilor încarceraţi, la 20 de ani de la „încurcătura blestemată” din decembrie 89, măcar să le scriem numele aici, sfinţite prin suprafirească suferinţă. Să începem, cum e drept, cu cei care s-au prăpădit în închisorile comuniste. Dar în ce ordine anume? (Dacă ar fi vorba despre glorii, nici nu s-ar mai pune problema unei ordini la vedere. Oricum, există şi un alfabet al mafiilor, nu?) Însă fiind vorba despre cei morţi în închisori, recurgem tot la democraţia alfabetului nostru latin. Un rând despre fiecare dintre cei morţi în detenţie, de foame, de mizerie, de promiscuitate, de deznădejde mai ales şi de frustrarea de a nu fi cu cei dragi... ar însemna deja 52 de rânduri. Prea mult şi atâta?
Dinu Albulescu, cu cărţi la BAR, traducător din Stendhal, Balzac, Verlaine, Giraudoux, deţinut între 1950 şi 1953, când a decedat în închisoarea de la Tg. Ocna; Ion Anestin, grafician, gazetar, dramaturg, deţinut încă din 1945 (pentru caricaturile fulminante la adresa soldatului sovietic - cu Armata roşie victorioasă nu-i de glumit!), mort în 1963 în închisoare (sunt într-adevăr 18 ani de detenţie, sau greşesc eu socoteala?); Radu Argeş, scriitor, mort în închisoare, mai mult nu ştiu; Edgar Balogh, decedat la Gherla; Nicolae Batzaria, aromân de origine, naturalizat, iniţiatorul primului ziar în aromână, mai cunoscut prin faimosul personaj Haplea, din scrierile pentru copoii, sub pseudonimul Moş Nae, decedat în 1952 în lagărul de la Ghencea, la 78 de ani; Gheorghe Brătianu, marele istoric al neamului, 232 de titluri ştiinţifice, de consultat la BAR, mort în închisoarea de la Sighet, în 1953, chinuit şi batjocorit de gardieni, care se amuzau obligându-l pe un Brătianu să sară ca broasca...; Grigore Bugarin, poet, mort în închisoare; Miron Chiraleu, s-a sinucis în 1956 în închisoare, l-au găsit spânzurat printre cazane, veste ce i-a îngrozit definitiv pe colegii lui de liceu Matei Călinescu şi Ion Vianu; Radu Cioculescu, fişa lui de la BAR cuprinde zeci de tiluiri, fratele criticului literar Şerban Cioculescu, necedând până în ultima clipă, mort în 1961 la Rm. Sărat; Al. Claudian, căruia Călinescu îi consacră două coloane în Istoria...sa, mort la Poarta Albă în 1952, la doar 54 de ani; poetul Radu Crişan, mort la nici un an de la eliberare; Mihai Curicheru, mort în lagărul de la Igarca; sonetistul Gh. A. Cuza, mort la Aiud în 1950; Mircea Damian, mort la Văcăreşti în 1948 după doi ani de detenţie, nu împlinise 50 de ani – i-am fixat o placă memorială în str. Biserica Enei nr. 14; poetul N. Davidescu, (G.C. îi consacră aproape 4 pagini în Istoria...), fost Preşedinte al Societăţii Scriitorilor, mort la Ocnele Mari (nume predestinat de închisoare) după 6 ani de detenţie; Ionel Dumitrescu, ziarist care s-a sinucis în 1946; Al. Filipaşcu, mort la Peninsula, în preajma Mării etern nepăsătoare; Constantin Fortunescu, mort la Gherla; C. Gane, deţinut din 1949, mort la Aiud în 1962, după 13 ani mai lungi decât iadul; monseniorul Vladimir Ghica, diplomat, preot, scriitor, cu studii pe manuscrise vechi, citat în Istoria lui Călinescu, mort la Jilava în 1953 - aflat în proces de beatificare la Roma; Anton Golopenţia, luat de pe stradă, aşa că familia nu a ştiut niciodată unde a fost anchetat, molestat, încarcerat, distrus fizic, desfiinţat ca entitate umană. Pentru asta călăilor le-au fost de ajuns cele 19 luni de detenţie - fără acuzaţie, fără judecată, fără condamnare... Fapt este că într-o zi din septembrie 1951 s-a prezentat un individ care nu şi-a declinat numele şi atribuţiile, a chemat-o jos pe soţia savantului, i-a spus doar atât: mergi la Morgă să-l ridici pe soţul dumitale. Dna Golopenţia s-a dus acolo, dar cu ce inimă?!, a recunoscut cu greu cadavrul, scheletic (se presupune că a fost vorba despre o tuberculoză galopantă), a plecat să achiziţioneze un sicriu, când s-a întors, cadavrul dispăruse. Nu l-au mai putut găsi niciodată, deşi soţia a căutat la Institutul medico-legal, la disecţii, la facultatea de medicină. Acest stat criminal nu avea decât o idee: să-i facă să dispară (din viaţă dar şi din moarte, din cimitire!) pe toţi cei care reprezentau conştiinţa de sine a naţiunii, pentru mai lesnicioasa ei aservire pe veci la colosul bolşevic. La 42 de ani, Anton Golopenţia, cel mai destoinic discipol al lui Dimitrie Gusti, era considerat una dintre minţile strălucite ale ţării, un savant care deja publicase 170 de lucrări ştiinţifice. Nu i-au dat nici cea mai mică şansă. Trebuia să dispară. Ca atâţia alţii. Nici astăzi familia nu ştie unde îi odihnesc oasele. Poate la Jilava, poate la Rahova?
Un poet de mare succes, Radu Demetrescu-Gyr, care s-a implicat în mişcarea naţionalistă şi legionară, a fost deţinut din 1945 până în 1956, re-arestat în 1958 şi condamnat la moarte pentru a fi scris poezia Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane, considerată dinamitardă, pedeapsă comutată în 20 ani de detenţie. A continuat să compună, s-au aflat colegi de suferinţă precum Grigore Caraza, care i-au memorat sute de poezii şi le-au transmis pe cale orală celor care nu trebuiau să uite... Constantin Hagea, redactor la Ardealul, a murit în teribila închisoare de la Rm. Sărat în 1960. Poate dacă ar mai fi rezistat patru ani ar fi beneficiat de eliberarea din vara lui 64.
Iuliu Hossu, cel care la 1 decembrie 1918 a dat citire Declaraţiei de la Alba Iulia de Unire cu Ţara, iar apoi a înmânat-o regelui Ferdinand, a fost arestat încă în 1948 şi condamnat de 20 de ani închisoare; autor de memorii, a rămas în continuare sub supravegherea „organelor” şi a murit la Căldăruşani, în 1970. Ştefan Ionescu a fost condamnat pentru a fi scris cartea De la Petru cel Mare la Stalin – ce-i va fi venit?!; a murit în închisoarea de la Jilava. Dumitru Iov, poet, nuvelist, cândva directorul Naţionalului din Iaşi, închis în 1956, a decedat la Gherla în 1959. Al. Lapedatu, profesor universitar, scriitor, personalitate de prim plan a lumii intelectuale şi ştiinţifice, preşedinte al Academiei, arestat în 1947, a trecut prin calvarul de la Sighet, împreună cu multe somităţi ale vremii, miniştri, generali, savanţi şi a murit în 1950. Ionel Lioveanu, intelectual, om de condei, directorul Dreptăţii, a decedat în închisoare. Ziaristul Grigore Malciu a murit la Peninsula, una dintre „perlele” ghirlandei de lagăre de exterminare prin muncă (şi înfometare) de la canal. Alex. D. Marcu, intelectual de mare deschidere, traducător din Dante şi Papini, a murit la Văcăreşti în 1955.
Cei care, în claustrarea-izolarea ermetică din puşcării (o singură carte poştală pe an – şi nu parvenea decât dacă avea un conţinut convenabil zbirilor; un capăt de creion era o erezie, plătită cu pedepse inimaginabile...aici da, sistenul carceral de la noi l-a depăşit net pe cel sovietic, de la care se inspirase, rămâne un aspect de studiat pentru specialişti, deşi în principiu e ştiut, ucenicul vrăjitor îşi întrece maestrul – de ce totuşi la noi, românii?), cei care aflaseră de moartea lui Stalin în martie 53 şi speraseră că va surveni o destindere, eliberarea deţinuţilor politici, după ani grei de detenţie, s-au înşelat amarnic, au plătit cu încă un deceniu de pulcărie sau cu viaţa. Poetul de mare succes Vasile Militaru, celebrul autor al romanţei A venit aseară mama, dedicată lui George Enescu şi cântată pe muzica compusă de acesta, deţinător al premiului Academiei pentru Divina zidire (o scriere religioasă, nu-i aşa, deci nocivă, opiu pentru popor!) a fost arestat, pe când avea deja 74 de ani, nu atât pentru trecutul său pro-legionar, cât pentru că a refuzat să colaboreze cu regimul. L-au condamnat la 32 de ani, i-au incendiat manuscrisele, cărţile; urgisitul poet popular a murit în închisoarea de la Ocnele Mari, în 1959. La Aiud a murit preotul Haralambie Pâslaru. Ion Pelivan, unul dintre marii artizani ai Unirii cu Basarabia, remarcabil om politic şi animator cultural, a murit la Sighet în 1954, la 78 de ani, înfometat, batjocorit, pălmuit de gardieni, după patru ani în care familia nu a ştiut de el. Dragoş Protopopescu, profesor universitar, poet, critic literar, traducător, filosof, s-a sinucis în 1948, în semn de protest faţă de hărţuielile noului regim: înţelesese bine ce-l aşteaptă! Scriitorul şi gazetarul Rapaport a murit la Aiud în 1953. Academicianul Radu R. Rosetti, cel mai mare istoric militar al neamului, ministru al educaţiei naţionale în 1941, a decedat la Văcăreşti în 1949, la 72 de ani. Barbu Slătineanu, din grupul Pillat, arestat a doua oară pentru refuzul de a colabora cu Securitatea, lipsit de asistenţa medicală minimă, mereu în pragul comei, nu a rezistat decât doi ani, murind de comă diabetică în arestul de la Văcăreşti. Scriitorul Aurel State nu a mai apucat să vadă lumina libertăţii. Un alt ostracizat al Regimului, Remus Radina, a reuşit să adune însemnările acestei conştiinţe de neclintit într-o carte postumă: Drumul crucii. După 13 ani de detanţie a murit în închisoarea de la Botoşani profesorul universitar George Strat.
Nu-i mai ştim, din păcate, deşi pe acea vreme erau floarea spiritualităţii româneşti. Însă în deceniile de dominaţie comunistă numele acestor spirite strălucite erau prohibite, simpla lor pronunţare te aducea automat pe listele negre ale „organelor”. O înaltă faţă bisericească, Ioan Suciu a îngroşat numărul celor exterminaţi la Sighet, dându-şi obştescul sfârşit după 5 ani de detanţie, în 1953. În 1959 a murit, la Aiud, Sandu Tudor, gazetar, poet, monah, iniţiatorul unei modalităţi minunate de rezistenţă la comunism prin rugăciunea inimii sub semnul Rugului aprins împreună cu Vasile Voiculescu, Ioan Străinul, Andrei Scrima, Sofian Baghiu. Arestat de mai multe ori, ultima oară în 1958, a murit de epuizare în 1962 şi a fost aruncat în Râpa Robilor, fără cruce, fără mormânt. Eseistul Mihai Rădulescu, arestat cu grupul Noica, se sinucide în închisoare. Probabil n-a vrut să cedeze, recte să-şi trădeze prietenii... Dramaturgul şi romancierul Ion Vasilescu-Valjan, închis la Jilava, în cumplitul Fort 13 Reduit, cu sănătate precară, om în vârstă, ochelarist cu imense dioptrii, fără de care era pierdut, încât trebuia îngrijit ca un copil, a murit în 1960, după ani îndelungaţi de recluziune, iar familiei nu i s-a spus unde a fost înhumat: La Jilava, La Văcăreşti? Nu au aflat nici până astăzi. La derută, deţinuţii politici erau înhumaţi noaptea, în mare secret, ca nici urma să nu li se mai ştie! Şi închei această listă tragică, fatalmente incompletă, amintindu-l pe Ion Zurescu Fărcăşanu, care făcuse canalul şi care a murit la Poarta Albă în 1954, după 3 ani de calvar.
Dar cei care, cu sănătatea deteriorată, cu nervii ţinând de un fir de păr, au mai apucat să se târască afară, ca să-şi dea duhul după câteva săptămâni, după câteva luni sau ani, pentru că trupul lor extenuat pierduse până şi instinctele de supravieţuire? Un Constant Tonegaru, de exemplu, mort la 3 luni după eliberare. Însă fapt e că „spionase” pentru inamicul englez, distribuind pachete cu ajutoare, alimente, medicamente...
Dar supravieţuitorii, după 5-10 ani de detenţie, în regim de exterminare, după două sau mai multe condamnări? Întorşi la familii care disperaseră, care se destrămaseră, care se ascunseseră în alte localităţi, sub alte nume? Niciodată reabilitaţi de regim, consideraţi în continuare nişte paria, nevoiţi să se angajeze în cele mai umile, degradante, istovitoare slujbe? Am întâlnit astfel de epave umane, veneau să se angajeze pe şantierele geologice, dar aflaţi în asemenea grad de deteriorare fizică încât, deşi susţineau că au 54-56 ani şi actele o dovedeau, nu le-ai fi dat mai puţin de 70. Foşti profesori, ingineri, avocaţi, ofiţeri, rămaşi sub supravegherea miliţiei, au fost nevoiţi s-o ia „de la lopată”. De la deratizare. Fiecare cu povestea unei tragedii, însă despre care nu putea să spună un singur cuvânt, nici măcar celor din familie, căci semnaseră un angajament că nu vor destăinui absolut nimic din ce pătimiseră. (Unchiul meu îşi lua un scăunel şi nu se desprindea de vatră, privea halucinat făcăleţul cu care mama mesteca mămăliga în tuci, nu voia să pierdă acest spectacol la sfârşitul căruia va avea mămăligă pe săturate...) Aceste istorii ocultate, trăite-murite în tăcere etanşă. Să fi scris, careva dintre cei urgisiţi, ceva despre această experienţă crucială – fiind vorba tot despre o răstignire pe crucea durerii? Nicidecum, căci ştiau ce-i aşteaptă. Şi se miră unii: Dar acela este scriitor? Ce-a scris? Păi scrisese, înainte. Scrisul fiind în sine o mostră de libertate. (Sub dictatură scrii doar ce vor ei, iar nu ce vrei tu însuţi!) Caută-i numele în Istoria lui Călinescu, îl vei găsi negreşit. Cu cărţi, cu premii, cu recunoaşterea talentului său. A harului.
Din start, am denumit proiectul meu Memorialul scriitorilor încarceraţi sub regimul comunist. Şi bănuind că se vor găsi cârtitori de serviciu, am precizat din prima frază: „avem de răspuns doar la două întrebări în legătură cu cei ce merită să fie inscripţionaţi: 1) au fost scriitori? 2) au fost încarceraţi?” În ideea că în comunism, mai ales ca fost deţinut politic, nu prea puteai face dovada talentului cu care te-a hăruit Atotputernicul. Da, conced cârtitorii de profesie, a scris ceva, acum, după Evenimente, însă numai memorii... Dar nu este şi memorialistica o formă consacrată de literatură, care i-a făcut celebri pe atâţia în lume? Oricum, comuniştii, o considerau ca atare, drept care l-au arestat pe Silviu Dan Costescu pentru că deţinea un manuscris anticomunist. Idem pe Sergiu Aurel Marinescu. Dar nu tot pentru a fi ţinut un jurnal anticomunist a fost arestat, torturat şi omorât în anul 1985 inginerul Gh. Ursu?! Nu era acesta un mesaj fără echivoc, pe cât de cumplit, că nu e de glumă cu călăii din Uranus? Oricum, prietenii lui Ursu au fost paralizaţi, până întratât că Nina Cassian, fostă poetă oficială, a cerut expatrierea.
Este în definitiv de conceput şi de acceptat că scriitori de mare talent, la nivel european, precum Ion Vinea*, Vasile Voiculescu, Vasile Băncilă*, Barbu Brezianu*, N. Balotă, Hans Bergel, Ion Caraion*, D. Caracostea*, Constantin Ciopraga, Oskar Walter Cisek, Ovidiu Cotruş, Romulus Dianu*, Leonid Dimov*, Marcel Gafton*, Şt. Aug. Doinaş*, Silviu Dragomir, Anton Dumitriu, Zoltan Franyo, Paul Goma, Al. Ivasiuc*, Ion Lupaş, (formidabilul istoric, autor a nu mai puţin de 155 de titluri), poetul şi dramaturgul braşovean Darie Magheru, Petru Manoliu*, Adrian Marino, Pericle Martinescu*, Victor Valeriu Martinescu, Josef Melusz, Ion Negoiţescu*, Constantin Noica*, Petre Pandrea*, D.D. Panaitescu, Edgar Papu*, Ion Petrovici, Dinu Pillat*, Gr. T. Popa, Nicu Porsenna*, I. D. Sârbu, Nicolae Steinhardt*, Vladimir Streinu, Constant Tonegaru*, Petre Ţuţea, Mihai Ursachi, Lucian Valea, Alice Voinescu*, Mircea Vulcănescu – poate cea mai luminată minte românească din secolul XX, şi totodată un martir, care s-ar cuveni sanctificat fără întârziere, - au trecut prin concasorul năclăit de sânge al închisorilor comuniste? Nu pot constitui aceste alese nume de adevăraţi scriitori o galerie demnă de marile culturi ale Europei? Este cineva care nu înţelege că e vorba despre scriitori de primă linie, care datorită vitregiilor vremii nu au reuşit să dea adevărata măsură a înzestrării lor? Avem aici dimensiunile unui adevărat holocaust spiritual. (*-scriitori, din lista celor peste 200 cărora le-am pus placă memorială în ultimii doi ani, în cadrul proiectului amintit; ceilalţi aveau deja placă memorială sau de ei se vor ocupa Filialele din provincie).
Revenind la chestiunea memorialisticii, ca rudă săracă a literaturii. Dar nu există la Uniunea Scriitorilor, pe lângă secţiile de poezie, de proză, dramaturgie şi o secţie de critică, istorie literară, memorialistică, eseistică? Nu este Nicolae Balotă un scriitor de primă mână, cu al său Caiet albastru? Toţi sunt scriitori, indiferent de secţie şi toţi sunt, prin har, diferiţi de ne-scriitori, aceasta fiind ideea de bază. După ieşirea din ocnă, înţelegând fără echivoc adevărata cauză a nenorocirii lor, mulţi s-au lepădat de scris ca de foc. Pentru că securitatea-cenzura veghea neobosit. Dovada cea mai evidentă, imposibil de eludat, este că scriitorii care au reuşit să emigreze, au putut în libertate să facă dovada înzestrării lor. Wolf von Aichelburg – a scris Minciuna roşie, asta spune ceva, nu? Dumitru Bacu, aromân prin naştere, a scris primul despre experimentul Piteşti. Hans Bergel, din grupul tinerilor scriitori germani, deţinut, deportat în Bărăgan, refugiat în Germania Federală, a reuşit să-şi facă auzit glasul, fie că mesajul lui a fost sau nu pe placul celor de acolo. Virgil Bulat a publicat Mezopunct. Nu altfel a procedat Nicholas Catanoy. C. Dumitrescu, închis la Baia Sprie, expulzat din ţară, a scris Cetatea totală. Adriana Georgescu a publicat volumul de memorii La început a fost sfârşitul; asemenea au făcut Sergiu Grossu în numeroasele sale scrieri de ficţiune sau memorialistice, Nicole Valery Grossu (Fii binecuvântată, închisoare!); Cicerone Ioniţoiu, despre care deja am referit, Nicolae Lupan: Plânsul Basarabiei; Ion Omescu, cu două detenţii, care la Paris a luat premiul Academiei Franceze pentru eseurile şi traducerile din Shakespeare; Doru Novacovici, fugit în 1979, cu ale sale amintiri: În România după gratii (ca să nu existe nicio confuzie); Remus Radina: romanul incendiar Testamentul din Morga; Maier Rudich, emigrat, devenit scriitor de primă linie în Israel; Sanda Stolojan, poetă, eseistă, traducătoare, exilată în 1961, mai exact spus: răscumpărată de cei din străinătate - cum a fost şi cazul Hertei Muler, din grupul lui Hans Bergel şi Richard Bagner, răscumpărată cu 8000 de mărci, câştigătoarea Nobelului din acest an de graţie 2009. Marin Tarangul, cu 3 ani de detenţie politică, la vremea studenţiei, care s-a afirmat apoi la Paris; Richard Wurmbrand, care a pătimit crunt în închisorile comuniste şi care, scăpat din România ca prin minune a cucerit faima şi aprecierea internaţională..., Zahu Pană, care a scos antologii ale poeziei carcerale. Câţi alţii...
Şi acum o întrebare, la limită: Care ar fi fost soarta unor scriitori precum Cioran, Eliade, Gheorghiu, Baciu, Ciorănescu etc etc dacă ei ar fi avut ghinionul să fie surprinşi de Armata roşie în România, la 23 august 1944? Ce s-ar fi ales de viaţa lor ca atare? Dar de cariera lor internaţională? De opera lor de celebritate mondială? S-ar mai fi ştiut ceva despre ei, cât de cât? Mi-e teamă că nu, deloc, deloc. Aceasta ar fi grila prin care trebuie privite lucrurile.
Te întrebi de ce Apusul nu a reacţionat simpatetic la toate aceste mărturii „crude şi insolite”? A reacţionat la cărţile lui Soljeniţân, deci abia la sfârşitul anilor 60. Nu venise timpul? Nu voiau să recunoască obtuzitatea lor la teroarea din ţările pe care le lăsaseră pradă comunismului? Măcar despre realitatea dezastruoasă din URSS puteau spune că nu depinsese de ei, nu? Nu numai că nu au vrut să ştie ce se află dincolo de poleiala propagandistică a bolşevicilor: poliţia politică, regimul carceral, lagărele de exterminare, teribilul Arhipelag Gulag, în monstruoasa-i expansiune, dar, ceva mai grav, au cauţionat, prin stânga lor intelectuală, totdeauna „foarte vocală”, ideea că în ţara sovietelor, adevărată închisoare a popoarelor şi lagăr generalizat de muncă silnică, lucrurile ar decurge în perfectă ordine şi democraţie...
Pe când un scriitor de talia lui Nicolae Balotă abia după 89 a reuşit să-şi publice magistralele jurnale din anii 50, Caietul albastru. Lui Radu Brateş i-au apărut câteva volume de poezii postume: Scrise-n furtună, sub redacţia fostului său elev, poetul Ion Brad. Paul Caravia a publicat Biserica întemniţată, Gândirea interzisă. Victor Frunză i-a publicat lui N. Carja Canalul morţii (Asta spune ceva, nu?) şi Întoarcerea din infern, lui Vasile C. Dumitrescu, O istorie a exilului românesc, lui Vasile Gurău Zâmbet printre lacrimi, iar lui Ion Dima Amintiri din închisoare. Radu Ciuceanu a publicat Intrarea în tunel, Lena Constante foarte elevatele mărturisiri din Evadare tăcută. Corneliu Cornea: Viaţa aşa cum a fost. Nicolae Dascălu: Clopotul din prispă; Ion Ioan Diaconu: Condamnat pentru Transilvania; Nicolae Dima: Drumul spre libertate; Grigore Dumitrescu: Demascarea (despre experimentul Piteşti); Teodor Duţu din Buzău, a publicat două volume de Amintiri despre cei ce nu mai sunt. Vasile Ilica: Martiri şi mărturisitori, Ilie Lazăr, Memorii. Adăugaţi amirabila carte a lui Radu Mărăcineanu Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică. Teohar Mihadaş: Pe muntele Ebal; Theodor Nassbaum Din amintirile unui bandit; Petronela Negoşanu, cu amintirile sale din cele două detenţii politice; Emil Manu: Calvarul nostru; Vadim Pirogan: Cartea memoriei; Ion Raţiu: Biserica furată; Aniţa Nandriş: 20 de ani în Siberia; I.D. Sârbu, cu cărţile sale explozive; Henriette Ivone Stahl, scriitoare de înalt rafinament; Horia Stanca; Nicolae Stânişoară; Nicolae Steinhardt cu de-acum celebrul său Jurnal al fericirii, manuscris încăput pe mâna securităţii, distrus, refăcut din memorie de monahul de la Rohia... Vladimir Streinu; Păstorel Teodoreanu, cu ale sale năstruşnicii-îndrăzneli care l-au dus la puşcărie. Dar nu este memorialistica, fără putinţă de tăgadă, partea cea mai consistentă a literaturii noastre de după „evenimente”? Nu a ocupat ea în aceste două decenii prim-planul interesului cititorului român?
Am citit pe sub mână memoriile apărute în străinătate ale preotului Vasile Ţepordei, basarabean dârz, care a traversat ca prizonier întreaga Siberie; pe Ion Ioanid, cu neuitatele sale memorii în 4 volume, năzuind să se apropie de valoarea Arhipelagului Gulag, despre Închisoarea noastră cea de toate zilele, un adevărat best-seller la momentul apariţiei; memorialistica lui Al Zub. Şi un aspect care nu poate scăpa observatorului atent: până în strictă actualitate, dicţionarele literare ce apar la noi (ca să nu luăm în discuţie Istoriile literare, care mai cu osebire ar trebui să dea seamă despre cele întâmplate!), oricum anapoda şi neprofesioniste, cu nepermise omisiuni, dacă nu chiar vinovate, - căci „ne lipsesc nemţii!”, vorba lui Arghezi, -, se feresc cu obstinaţie să facă referire la detenţia atâtor scriitor; din fişele biografice absentează orice informaţie despre perioada respectivă, ea rămâne o enigmă, o pată albă, - dacă nu ar fi atât de neagră, din păcate.
Cu privire la „Lista lui Lazu” au existat, nu voi trece sub tăcere, şi alte cârteli: Păi am înţeles că ăsta a turnat... Vai, e adevărat, trebuie să fi fost şi dintr-aceştia, nu chiar puţini, după cum au decurs lucrurile în malaxorul carceral. Haralambie Grămescu fiind, spre omeneasca sa absolvire, dintre puţinii care au recunoscut „pactul cu diavolul”. Cum nu o mai făcuse decât Conu Alecu Paleologu. Pe când Dan Amedeo Lăzărescu, C. Bălăceanu-Stolnici, care au trădat şi nu oricum, ci pe bani buni şi pe călătorii în străinătate, nu au recunoscut, nu s-au spăsit, au îngroşat obrazul, la modul neaoş. Ce le poţi face!? Au fost supuşi la chinuri sălbatice, la schingiuiri, carceră, înfometare, bătăi la tălpi, unghii smulse, dinţi scoşi, degete strivite, coaste zdrobite, la câte alte bestialităţi pe care numai mintea diavolului uman le poate născoci, iar niciodată animalele de pradă. Aceste schingiuri nu se terminau decât cu leşinul, cu moartea... sau cu capitularea. Însă fiind vorba chiar despre limitele umane, nu ne vom pronunţa noi, care nu am trecut prin asemenea încercări. Nu vom arunca piatra. Îi pot judeca doar cei care au rezistat tuturor presiunilor. Însă aceia nu o vor face, vă asigur. Pentru simplul motiv că iertarea este privilegiul celor puternici. Un fapt e sigur: tradarea a urmat agresiunii, arestării, schingiurii, nu a fost iniţiativa deţinutului. Unii au trădat, da, însă cu prima ocazie şi-au pus capăt zilelor, nesuportând povara remuşcărilor. Oamenii nu se nasc trădători, ci devin astfel, sub vitregia vremurilor. Căci omul e sub vremi, cum pe bună dreptate se lamentase cronicarul. Mai simplu e să spun că nici în cazul plăcilor memoriale, nici în cestălalt, al scriitorilor încarceraţi, nu am avut în vedere opţiunea politică a actanţilor, ci apartenenţa lor la breaslă. Ar fi însemnat să-i eludez pe cei cu opţiuni legionare de pe lista încarceraţilor, iar de dincolo, pe cei care s-au vândut regimului roşu. Drept mi s-a părut să nu-i exclud nici pe Radu Gyr, nici pe Eugen Barbu.
Ce să mai spunem despre cărţile monumentale ale lui Onisifor Ghibu, despre Amintirile lui C.C. Giurescu, ale lui Petre Pandrea, mandarinul valah? Referindu-ne la cărţile scrise, în condiţii de aprigă cenzură, iar nu la cele pe care s-au temut să le scrie, cărţi la care au visat, murind fără să le scrie. Pan M. Vizirescu, condamnat în contumacie la închisoare pe viaţă, în celebrul proces al ziariştilor, scăpat de sub urmărire, ascuns timp de 23 de ani în podul unei case din Slatina, a scris în tot acest timp al morţii sale sociale: poezii, romane, piese de teatru, eseuri. Un nepot i le-a îngropat sub grajd: le-a regăsit macerate, putrezite, de nefolosit... Dragoş Vrânceanu, poetul şi italienistul, revenit din Elveţia după război, decizie sentimentală, neinspirată, a trăit ascuns pe la stânele ciobanilor ungureni din munţii Vâlcei, până la un moment dat, când prietenul său din tinereţea florentină Eugenio Montale, venit la Bucureşti, a întrebat, din primul moment: Dar unde se află bunul meu prieten, marele poet D.V., ? Şi, ca la un semn, prestigitatorii cu ochi albaştri l-au scos ca din cutie pe D.V.... Dar ce să mai spunem de genialul poet Lucian Blaga, ostracizat, decăzut din toate drepturile, deşi nu l-au închis, însă căruia timp de 16 ani nu i s-a publicat un singur vers?! Dar despre Arghezi, Rebreanu, şi Barbu şi Minulescu şi..., interzişi până spre sfârşitul anilor şaizeci...
Adolescenta Micaela Ghiţescu, deţinută între 1952-1955 la Jilava, Mislea; adolescentul Anatolie Paniş, care a îndrăznit să vorbească despre Basarabia, studentul Ion Ioan Diaconu, atâţi liceeni-adolescenţi care au fost închişi pentru a fi scris/citit poezii deviaţioniste...
Este, precum bine se poate vedea o întreagă bibliotecă a detenţiei, impresionantă – şi fapt este, constatat şi la îndemâna oricui, că după „evenimente” partea cea mai consistentă şi mai dorită de publicul cititor a fost memorialistica. Un mare gol trebuia acoperit, trebuia să ne asumăm istoria ocultată şi de asemenea vina noastră conţinută, nemărturisită nici astăzi.
Să preţuim cum se cuvine această parte de sfinţenie a istoriei noastre, aceste pătimiri cristice ale unor oameni care au plătit cu libertatea, cu suferinţe indicibile, cu viaţa lor, nenorocul de a fi fost scriitori, conştiinţa vie a naţiunii, în vremuri de restrişte.
Ion Lazu.

Vizualizări: 376

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Moldovan V. Dorin pe Iunie 21, 2013 la 12:39pm

Intr-adevar dureros.

Multumim.

Comentariu publicat de Eliza Roha pe Iunie 19, 2013 la 3:35pm

Dureros! Vă recomand(dacă nu ați făcut-o) să citiți și Antologia de poezie carcerală realizată(în română și franceză) de poeta Paula Romanescu. Cu prețuire!

Comentariu publicat de Angela Musica-Popa pe Iunie 19, 2013 la 9:53am

O idee excelenta!E foarte bine sa stim ce s-a intamplat cu unii scriitori despre care s-a auzit ca despre niste stele cazatoare, dar care erau plini de talent! 

Comentariu publicat de Adina Daniela Dumitrescu pe Iunie 18, 2013 la 8:48pm

 Pentru dumneavoastră, cel ce vă ridicaţi peste vremi, aducând în actualitate scriitori-încarceraţi-martiri, pentru dumneavoastră, cel ce vegheaţi ca numele înscrise pe plăcile memoriale să nu fie acoperite de cenuşa indiferenţei, cel ce în neobosite căutări descoperiţi alte nume aproape uitate, pentru dumneavoastră, toată consideraţia şi stima mea!  Fie ca atrocităţile vremurilor roşii, blestemate, să nu se mai repete!

Comentariu publicat de Corneliu Zeana pe Iunie 18, 2013 la 5:17pm

Ideea este excelenta, dl Ion Lazu merita felicitari. L-as adauga pe Ion Zeana, unul din marii scriitori de limba armana dar si romana, 16 ani de inchisoare, dupa care pedeapsa a fost anulata. reabilitare tardiva, . Opera sa este remarcabila, poezie, proza, traducerea lui Eminescu si Blaga in limba Armana, ar merita chiar omagiat in mod special .

Uniunea Scriitorilor ar trebui sa pregateasca o enciclopedie a acestor martiri ai culturii romane. Institutul Cultural Roman si-ar face un punct de glorie prin publicare, prezentare in strainatate etc. S-ar putea obtine finantare si de la CopyRo.

Comentariu publicat de ilie adrian pe Iunie 18, 2013 la 1:58am

  Lacrimi pentru Sfinti.

Comentariu publicat de Camelian Propinatiu pe Mai 9, 2010 la 11:25am
Aceasta lista explica de ce 20 de ani de la Revolutie nu ne putem compara cu explozia de creativitate intelectuala adusa Romaniei Regale de Intregirea Neamului la 1 Decembrie 1918.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor