Ion Pop: critica ochiului, critica unei ere

 
                                       Ion Pop: critica ochiului, critica unei ere

 


L-am întâlnit pe profesorul Ion Pop la ICR Tel Aviv în urmă cu câțiva
ani, mai precis în primăvara anului 2012. Conferinţa renu­mitului
profesor se ocupa pe larg de istoria mişcării avangardiste române şi
evoluţia ei post belică așa cum era prezentată în cartea  sa "De la
Avangardă spre Ariergardă", volum lansat de Editura Vinea - Bucureşti.
Dar, Ion Pop, critic de renume internaţional al istoriei literaturii
de avangardă, este și un poet in­teresant care merită cunoscut și
analizat. În același an 2012, o tânără doctorandă (Simona Cucuian din
Brașov) se dedică cercetării pre­sei studențești în comunism ca să
des­copere activitatea lui Pop în cadrul unui grup istoric și
cenaclier numit Echinox, care funcționa la Cluj. Criticul a condus
cenaclul timp de 17 ani (1969-1986). Ion Pop a debutat cu versuri în
revista Steaua, (1959). A tipărit Propunere pen­tru o fântână, (1966),
volum urmat de Bia­ta mea cumințenie (1969), Gramatică târ­zie (1977),
Soarele și uitarea (1985), Amâ­narea generală (1990), „Echinox”-
Vocile poeziei, (2008). Rezultatul studiului justifică o lucrare
recentă, mai amplă, cu referiri cri­tice și citate care se pot
sumariza cu urmă­toarea concluzie: Criticul Ion Pop este și poetul
rafinamentelor percepției hiperlucide, a punctelor de fugă și a
evadării din sfera livres­cului și a rigidității universitare.
Poli­fo­niile poeziei sale au un miez autore­fe­rențial, de
metadiscurs cu lumea facerii reacțiilor culturale asupra cuvântului,
textului, sim­bolurilor, “fără o putere prea mare” de a mai
sem­nifica, ci doar de a fi supuse fin, ironiei lucide, cât și în sens
opus, asupra realităților fie ele trăite sau fabricate.
Volumul supus discuției este "Descoperirea ochiului" în care suntem
puși în fața unor exerciții de clipire meditativă pe terenul
observației aparent banale, dar aproape întodeauna clară, fără prea
multe cosmetizări și abateri de la metodă.
De exemplu poemul „Floarea de soc”:

Floarea de soc

„Tot vorbim despre lucruri fundamentale,
asurzit de vacarmul esențelor,
era sa uit tocmai floarea de soc
ce-mi trimite-n fereastra deschisă
generoasă, umilu-i parfum.
Și totuși, pe ea mă bizui.
Când ilizibile pe piatra lor
vor deveni aceste pale scrisuri,
vreun harnic de-pe atunci, paleograf
le va putea citi ușor, doar respirând.
Le va data ușor, după mireasmă.”

Volumul "Descoperirea ochiului" este în mod neconvențional prefațat de
Gheorghe Grigurcu care se adresează autorului în versuri:
"Nu e momentul ca să te sperii/ de lunga frază în care dispari,-/
ți-or aminti de verba volant, de scripta,/ de apa trece, de pietrele
mari. N-o să spui nici More light!, nici Întunericul vine, când va fi
spre Nămoluri să pleci. Buldozere dragi, cu umede boturi reci,/ te vor
împinge în Viitorime".
Un alt critic, Petru Poantă, scrie  în Echinox, nr. 1-2-3, 1974: "Ion
Pop este un scriitor modern, în sensul în care această noțiune se
referă la scriitorul total: spirit format prin cul­tură, creația
propriu-zisă prezidată de sim­țul critic. "Inspiratul" face loc
intelec­tu­a­lului. Creația implică ideea de "fabricație". Dar asta nu
înseamnă, fără îndoială, contra­fa­cere. Am spune chiar că e un
orgoliu al cre­atorului altfel înțeles: ar vrea ca opera sa să devină
obiect, să aibă o valoare de între­bu­in­țare reală. Nostalgia nu mai
este ca­po­dope­ra, ci fabricatul; nu descrierea pasiunilor, și
blân­da lor ionizare, de unde și titlul volu­mu­lui său "Biata mea
cumințenie". Poezia lui Ion Pop este făcută, mai mult decât inspirată.
Re­gimul preferat al poetului rămâne lucidi­ta­tea. Stările sale sunt
provocate, însă nu mimate."
Ani mai târziu, într-un context lipsit de exprimarea liberă a anilor
comunismului târziu, secătuit de mijloacele de exteriorizare și
concre­ti­zare a unei libertăți inte­rioare, publică poemul anto­logic
“În locul oricărei meta­fore”, sarcastic comentat de po­et în Prefața
volumului editat de Cartea Româ­nească. (1986)

În locul oricărei metafore
Poetul s-a prostit, și-a ieșit din minți,/ nu mai vede/ decât/ ce
vede./ În locul oricărei metafore/ preferă/ pâine și apă./ Ce-i de
făcut?/ Așteptând răspunsul,/ l-am internat aici,/ în poem.

Revoluția din 89 produce o poezie instantanee, ocazională, care va fi
astfel calificată de criticului Nicolae Manolescu: "surprindem eul
„cazuistic”, hiperlucid al poetului Ion Pop care marchează întâlnirea
cu trupul unui împușcat al Revoluției din Decembrie 1989. Se încheie
sec, precum o spovedanie morală în fața lumii-receptor":

Acum și aici

Un creier de om
rămas întreg, pe marginea trotuarului,
într-o piață a Libertății.
Doar cu sângele lui și cu o pâine.
Între câteva lumânări.
Ca un altar în descompunere.
Îl scriu acum și aici,
ca să nu pot spune cândva
că nu l-am văzut.
Cluj, decembrie 1989
Necunoscută nouă și de o mare respirație este relația lui Ion Pop cu
poeta Ana Blan­diana. Iată, un prim poem de iubire decla­rativă
(înveșmântat doar în suflet, iubita mea,), dedicat Anei Blandiana, Ca
odinioară, într-un poem, datat septembrie 1986.
Este un text pictural creionat în culorile alb: (zăpadă/ vierme/
basmaua albă/ mănuși pre­cum neaua/ trupul tău, ca niciodată mai alb/
Stare de urgență a albului), \n roșu (fla­căra roșie/ fiară
înjunghiată/ arterele și plămânii/ trei picături de sânge) și cenușiu
(Moar­tea petelor/ Să nu fie-n pericol cenu­și­ul?/ turnuri/ brave
armate/ gloanțe oarbe).


Este probabil unul dintre cele mai puternice poeme de iubire voalată,
camuflată prin textualitate lirică într-un context totalitar când Anei
Blandiana i s-a luat în trei rânduri dreptul de a publica (1959-1964,
1985, 1988-1989), iar în ultimii doi ani numele ei a fost interzis și
cărțile i-au fost scoase și din biblioteci. Înainte de a deveni poetă
a lucrat pe un șantier de construcții, deoarece a fost persecutată de
regimul comunist, tatăl ei fiind declarat chiabur. Cenzura nu a admis
faptul că ea a publicat o carte de poezii despre motanul Arpagic,
interpretat de cititori drept o aluzie la Ceaușescu. Poeziile ei
interzise au fost difuzate în mii de exemplare, scrise de mână de
cititori și au fost traduse în numeroase limbi, o dovadă a cenzurii
din România. Poemul transmite, în subliminal, lupta freudiană a celor
doi zei:  zeul iubirii, Eros, și zeul morții, Thanatos. Sunt
simbolurile celor două instincte primare, libido-ul, exprimat prin
căutarea plăcerii, și angoasa, evitarea durerii și frica de moarte
sau, în cazul de față: regimul totalitar.

Ca odinioară, într-un poem

Anei Blandiana
Zăpadă, zăpadă, zăpadă,-
Dar nu mai cade din cer
Ca odinioară, într-un poem,
Moartea petelor.
Să nu fie, vai, niciodată,
Să nu fie-n pericol cenușiul?
Din avioane
Cad amețite manifestele inocenței,
Din turnuri
Explodează
Manifestele inocenței,
Din arterele și plămânii tăi
Flutură o flacără roșie
Ca o fiară înjunghiată
Pe altarele inocenței,
Viermele alb a ieșit el însuși din măr
Ca un exemplu viu al inocenței,
Actorii toți recită până ce răgușesc
"zăpezile de altădată",
Mama-și ascunde cu teamă,
de pe basmaua albă,
Cele trei picături de sânge,
Și nu vom ști, vai, care din purtătorii
De mănuși precum neaua
E gâdele, gâdele,
Și trupul tău, ca niciodată mai alb
înveșmântat doar în suflet, iubita mea,
Și zăpada care-a venit, va veni,
Va veni...
Să nu fie-n pericol cenușiul?
Zăpadă, zăpadă, zăpadă,
Miliarde de fulgi în asalt,
Stare de urgență a albului,
brave armate
Ale marelui †ipăt mut!
Să nu fiți voi, toate, ah, toate,
Decât niște gloanțe oarbe?
Să nu fie, vai, niciodată,
Să nu fie-n pericol cenușiul?
3 decembrie 1989

Să încheiem această insuficientă prezentare a poeziei lui Ion Pop
aderând total la cele afirmate de profesorul târgmureșan Iulian
Boldea, în Echinox numărul 7- 8 din 1988:
"Ion Pop scrie o poezie ce își asumă cu fervoare propria condiție,
alimentată deopotrivă de trăire și ficțiune, de real și de convenție,
poezia lui Ion Pop este una de vădită intelectualizare a expresiei, în
deficitul fuziunii afective inflaționiste, o poezie a interiorizării a
cărei luciditate redimensionează coordonatele realității conform unei
etici poetice proprii, distincte, de mare originalitate."

După

După 50 de ani nu poți fi
Decât poet postmodern. E-un gând
Care mă consolează cumva
Și-mi explic și de ce
îmi revin în minte,
cu o mare îngăduință,
Florile albe ale salcâmilor,
banca înnegrită,
Fânul cândva de curând cosit. (...)
Știu acum că Poeții trădează
mai multe patrii deodată,
știu acum că se vor întoarce
într-o singură patrie.

AG 2018

foto: internet

Adrian Grauenfels

SAGA

Vizualizări: 20

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor