Ion Zubaşcu -„Cred în poezie ca supremă ştiinţă a vieţii”

L-am întâlnit pe Ion Zubaşcu doar de câteva ori. Îi cunoşteam, parţial, activitatea publicistică, precum şi unele aspecte biografice, prin intermediul simpozioanelor victimelor comunismului de la Sighet. La fel şi vocea, care-mi era familiară, deşi iniţial nu ştiam de unde. Ulterior am asociat-o audiţiilor de joi, de cu-mult-înainte de Revoluţie, când ai mei ascultau Cenaclul Flacăra. Am stat o singură dată mai mult de vorbă, la o manifestare Poesis din anul 20099. Am fost fascinată dintotdeauna de luptători, de cei care au curajul de-a spune lucrurilor pe nume şi de-a-şi lua viaţa în piept. Îmi plăcea dârzenia lui, deschiderea camaraderească, bunul simţ, dar mai ales faptul că-l simţeam Om. M-a tratat patern şi am fost mirată că-mi ştie recenziile din Nord Literar. Tot atunci mi-a dăruit Omul disponibil, cu dedicaţia: „Danielei Sitar-Tăut, cu preţuire pentru Cuvântul său inteligent şi expansiv, de viitor şi de valoare, de la un cititor. Ion Zubaşcu, 2 noiembrie 2009”. Abia am răsfoit volumul şi l-am pus în vraful „cărţi care-mi plac. Promisiuni”. Zilele trecute m-am văzut obligată să-i schimb locul, să-l mut pe raftul celor care nu mai sunt fizic printre noi, cu regretul de-a fi trenat prea mult scrierea-despre... Deja stivele de cărţi ale cronicilor viitoare sunt inegale şi tot mai mult trag în balanţă Cei de Dincolo. Prefer să vorbesc despre Ei tot la prezent.

Activitatea poetică a lui Ion Zubaşcu este uneori umbrită de cea de jurnalist, eseist sau de bard al colindelor maramureşene, cu atât mai mult cu cât autorul e destul de parcimonios cu apariţiile editoriale. Puţinele volume de versuri, distanţate temporal unele de altele, aspect datorat în parte cenzurii antedecembriste, poartă pecetea unui creator care nu agreează elucubraţiile dispersării lirice în kilometri de versuri, dar nici nu poate fi încadrat în vreo taxonomie rigidă, fiindcă textele lui se află la interferenţa dintre cele trei genuri literare. Alternanţa dintre registre îmbină filonul narativ cu epistola deschisă, ancheta, reportajul, propensiunile onirice, viziunile anamnetice, aprehensiunile thanatice în confesiuni fruste şi sincere ale unui sine turmentat de credinţa în rolul salvator al artei, descoperirea originilor, valorizarea zestrei folclorice, menirea Poetului, de translator catalizator între eul damnat şi ritmurile cosmice. De altfel, scriitorul nu este contaminat de maladia publicării cu orice preţ, o dată la doi ani, a unui nou volum, ba chiar se arată mefient în faţa dezvăluirilor referitoare la existenţa unui ireprimabil demon editorial.
Omul disponibil, în versiunea apărută la Editura Brumar din Timişoara în anul 2009 este subintitulat Noi viziuni postistorice. Cântec de dragoste la care voi lucra toată viaţa. Titlul subliniază două dintre temele centrale, oferind erosului atribute suverane, salvgardante şi orfice deopotrivă. Influenţa cântecelor stănesciene este vizibilă la început, iar dispunerea materialului în douăsprezece cânturi aminteşte atât de Eneida lui Vergilius, cât şi de mai autohtona Ţiganiada. Prin intermediul unor Precizări utile, apărute în finalul cărţii, alături de Secvenţe reale din biografia Omului disponibil, Ion Zubaşcu relevă circumstanţele elaborării acestei epopei („Borşa, Maramureş, în jurul anului 1980”), precum şi sinuosul ei destin tipografic: cenzură, tergiversare editorială, apariţie trunchiată. Poetul semnalează faptul că, spre deosebire de variantele anterioare, aceasta este îmbogăţită semantic prin „sugestia împletirii unor profesiuni de credinţă cu carnalitatea poemelor de dragoste, ca într-o spirală ADN ascendentă”. Deşi este penultimul volum antum al scriitorului, el poate fi receptat ca un cântec de lebădă, potrivit propriilor confesiuni: „La acest cântec voi lucra şi în continuare, cât timp mi-a rămas de trăit din destin, putând fi considerat încheiat doar în clipa în care va pune punct vieţii mele. Şi poate nici atunci, pentru că ştiu sigur că mai am mult de lucru şi pe celelalte tărâmuri, unde-mi voi continua existenţa vie de scriitor al limbii române.”
Odiseea printre vocabule a acestui Aeneas maramureşean transcrie etapele devenirii, biografia devenind aliajul de configurare al ficţionalului. Om al faptei, Ion Zubaşcu pledează pentru supremaţia vieţii, a trăitului, cultivând o atitudine anabazică în faţa destinului, fără dezertări retractile. Simetria volumului este conferită de amplasarea la început a unor texte cu valoare de prolog/epilog. Astfel, cel iniţial, Căderea spiritului naţional în cinci cazuri ale limbii române din ultimii 2000 de ani are ca punct de plecare divizarea limbii în cinci cazuri, aşa cum erau structurate ele în primele gramatici. Pretextul morfologic se pliază şi coagulează o chintesenţă poetică, ipostaziată calchiant, făcând apel la instrumentarul semantic şi tematic al poeziei populare, ca întâi rezervor germinativ al liricii, succedate de tripleta Mihai Eminescu-Tudor Arghezi-Nichita Stănescu. Cvinariile imitative sunt guvernate de proximitatea morţii, dar şi de futilitatea zbaterilor existenţiale. Dacă M. Eminescu este reflectat prin rolul de hermeneut al aparenţelor, care denunţă sceptic strâmbătatea lumii, efemeritatea şi ciclicitatea destinelor, T. Arghezi e preluat şi prin inventarul verbal, aparţinător esteticii urâtului, complementaritatea dintre sacru şi profan, asonanţele, dominanţa oximoronică a construcţiilor, toate nuanţând epuizarea limbajului. Primenirea mijloacelor poetice stănesciene prin preconizatul necuvânt, interdisciplinaritate, atomizări verbale se izbeşte de anihilarea trăirii, aneantizare şi de acelaşi refren vanitas vanitaatum. Mezinul morfologic al cvintetului poetic este Vocativul, mesager al articularilor exclamatorii, dubitaţiilor, stărilor muribundale, extincţiei văzute ca posibilitate de renaştere.
Noile viziuni postistorice ale Omului disponibil sunt circumscrise idealului flaubertian al ubicuităţii, vieţuirii empatice în consonanţă cu ambientalul redus la esenţe. Cântul I are un consisten pigment biografic, iar narativitatea confesivă aduce în prim-plan un autoportret spiritual al unui ego care-şi asumă rolul de părinte, actorial, într-o caracatiţă de disponibilităţi afective a celui care s-ar fi vrut tată a „toţi copiii posibili pe care îi poate naşte o pereche umană într-o viaţă de om”. Autodidact, gimnast al imaginilor, eul solitar îşi impregnează fiinţa cu sensibilitate olfactivă recrutată din fauna Munţilor Ţibleşului unde, ca un Pan maramureşean alocă plantelor echivalenţe muzicale, se contopeşte cu ritmurile ambientale până când tovărăşia umană îi repugnă, preferând sunetele naturii îmblânzite de melos. Exersând distributivitatea oculară ajunge la performanţa de a putea capta informaţiile separat, cu fiecare iris în parte, ceea ce-l face să se considere un Highlander apt să survoleze orice experienţă, cu „resurse de escaladare a tuturor limitelor şi de supravieţuire la nesfârşit”. Prolificitatea, abilitatea de multiplicare fantastă a eurilor conduce înspre senzaţia des-centrării, a unei schisme subiective a percepţiei interior/exterior. Majoritatea secvenţelor poetice se concretizează în meditaţii asupra literaturii şi idealului artistic. Astfel, Ion Zubaşcu se visează un debutant perpetuu care, sub puzderia de mereu alte pseudonime să exerseze infinitival diferite tonalităţi lirice. Regresiunea nostalgică în tinereţea glorioasă de bard al stadioanelor ultrapline amplifică senzaţia de perisabilitate a succeselor juvenile, singurul analgezic al vârstei mature fiind scriitura. Acumulările evenimenţiale şi cunoaşterea sunt transferate altruist celor cărora imaginaţia li se ascunde, celor care nu ştiu şi nu pot să vadă, schilozi sufleteşte fiind. Spirit creştin, eul liric este partizan steinhardian al dăruirii, al unificării prin disipare a „surplusului” vizionar, dezideratul final fiind normalitatea biografică şi scripturală. Spre deosebire de majoritatea condeierilor care vor să se abstragă statutului de simplu trăitor, Ion Zubaşcu se visează „om ca oamenii, cum se spune. Om ca lumea”. Miza etică anterioară este augmentată, prin jocuri lexicale, de predispoziţia captării unor disponibilităţi identitare, poetice. Încetăţenita expresie „om în toată firea şi în toată puterea cuvântului” este modelată perifrastic prin forme de plural: „toate firile posibile, om în toate puterile cuvintelor limbilor inventate şi neinventate încă”.
Universul patriarhal nordic este poleit de superstiţii şi premoniţii, în Cântul II, ce ia forma unui monolog confesional adresat Mariei. Rezonanţele argheziene („Scriind, iată/ mi s-a tocit până-n umăr mâna mea dreaptă”) se conjugă cu aria solitudinii, într-o cinetică biografică pigmentată folcloric care punctează rememorările sau proiectele. Metafora redundantă a peşterii, rupestre câteodată, desemnează durabilizarea, prin aport textual, a propriei experienţe, deoarece scrisul are o funcţie soteriologică, de analgezic sufletesc. Profilul damnat al creatorului strangulat de daimonul creaţiei, alături de aprehensiunea morţii oferă lexemelor rolul unor inamici fiinţali, entităţi alienate şi emancipate, Fete Morgana care turmentează spiritul fluturându-i promisiunea genialităţii, dar se volatilizează când să fie puse pe hârtie. Cuvintele sunt refractare foarte la încorsetarea lor editorială. Imposibilitatea atingerii revelaţiilor este datorată faptelor extraliterare care sistează fluxul creator, Bios şi Thanatos, („Mă întrerupeau de la lucru viaţa şi moartea”), alături de Logos alcătuind un triptic al sabotării scripturale. Adept parcă al teoriilor vehiculate de sincronismul interbelic, poetul este la curent cu descoperirile ştiinţifice, dar mai ales cu „energiile epocii”, fiind un partizan al concretului, părtaş la preconizatele schimbări din istoria şi mentalitatea ţării. Definiţiile sinelui nu pot fi separate de cele ale creaţiilor lui. Delimitarea de ceilalţi, dorinţa perpetuă de autodepăşire, testarea constantă a numeroase reţete poetice sunt relevate prin episoade biografice. Identificarea cu modelul nichitian îl determină să delimiteze lirica actuală în 52 de capitole corespunzătoare tot atâtor structuri literare distincte, asumându-şi lecţia literaturii autodidact. Scriitor de vocaţie, avar cu expedierea editorială a cărţilor sale, Ion Zubaşcu vede viaţa şi literatura în raport de interdependenţă: „manuscrisul meu esenţial e chiar propriul meu destin”. „Limonada realului” este ingredientul indispensabil al laboratorului imaginativ, încadrată de cei doi poli care delimitează traseul biografic: viaţa şi moartea. Luciditatea pare a doua cerinţă esenţială a acestui cronicar actual. Autorul este un apologet al prezentului şi viitorului, „fiutorul” şi „viutorul”, singurele cronologii demne de a scrie istoria. Cartea, în viziunea lui Ion Zubaşcu este doar pretextul construirii unor lumi posibile, un şantier infinitival, „nu poate fi o finalitate”, se revendică din propriii-i ancestroni. Doar poetul e un privilegiat, capabil să traducă efemeritatea în durabilitate. Cuvântul devine un troc mortuar, dar şi bumerangul care se întoarce asupra emitentului guvernat de spectrul alienării, de bulversanta constatare că destinul ne-a fost trucat, că adevărul este doar o monedă calpă. Regresiunea înspre izvoare, arhetipal antrenează o implozie sufletească a luptei sinelui cu sinelui. Prizonier al vocabulelor, contaminat sporadic de spectrul ratării, eul solitar încearcă să se definească prin raportare la contingent, la evenimenţialul contemporan.
Rememorările infantile sunt jalonate de aserţiuni şi definiţii ale poeziei. În descendenţă argheziană, creaţia presupune o îmbinare între „slova de foc” („legătura cu sursa energetică prin inspiraţie hotărăşte destinul”) şi „slova făurită” („Prin experienţă îndelungată şi constantă poţi dobândi tehnica de a-ţi stăpâni inspiraţia, de a scrie continuu, spontan, când te aşezi la masă”), iar condeierul este asociat temerarilor cosmonauţi „oferiţi gloriosului sacrificiu cosmic.”
Cântul IX este, de fapt, O scrisoare către Gheorghe Crăciun, la 47 de ani. Menţionând că se găseşte într-o etapă definibilă prin sintagma „refuzul de a scrie, scriind”, acesta declină invitaţia alcătuirii unei fişe bio-bibliografice pentru dicţionarele de istorie literară, pe motiv că n-a trăit într-o societate normală şi nu simte nevoia alcătuirii unui dosar critic al acestor ani: „istoricitatea reală a biografiei mele e 0 (zero)”. Înşelarea perpetuă a expectanţelor la fiecare promisiune de schimbare, determină o atitudine de eschivă în faţa mascaradei istorice contemporane, iar expeditorul eistolei deschise se declară „responsabil doar în faţa lui Dumnezeu”. Epuizarea energiilor datorate înşelăciunilor repetate conduce înspre sihăstrie spirituală şi ascetism social. Ion Zubaşcu se percepe drept un gardian al zestrei tradiţionale a Maramureşului, un translator ce decriptează, în cheie modernă, „străvechea tradiţie a noului”. Acordând poeziei atribute de „supremă ştiinţă a vieţii şi a durabilităţii fiinţei”, autorul glisează pe panta esteticii romantice, cu inflexiuni idealiste, din păcate în-veci-înfăptuibile datorită predilecţiei înspre bizantinism, nu spre naturaleţe, inteligibilitate: „Am buna-cuviinţă să cred că poezia română va deveni în viitor tot mai complexă şi mai simplă, mai vie, mai puternică şi mai frumoasă, asemenea omului pe care-l însoţeşte şi-l va însoţi în nesfârşita sa călătorie în univers şi în istorie”.
Decepţionat de numeroasele deraieri politice postdecembriste ale României, de decăderea omeniei şi lipsa de receptivitate a confraţilor ce par a-i uita ospitalitatea de altă dată, Ion Zubaşcu rămâne oarecum un Candide, care speră în „viitorul de aur” al liricii noastre, ce poate fi ajustată sorescian prin re-naştere, altă geneză şi credinţă: „Hai să luăm totul încă o dată de la bun început.// Cu Dumnezeu înainte!”

Vizualizări: 139

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Simona-Grazia Dima pe Iunie 25, 2011 la 6:20am
Un material foarte frumos, complex, profund.
Comentariu publicat de Baki Ymeri pe Iunie 22, 2011 la 1:15am

Foarte frumos si foarte interesant (Fort bukur dhe foart interesante)! Sună frumos şi merită recitit (Tingëllon bukur dhe meriton të rilexihet): „Am buna-cuviinţă să cred că poezia română va deveni în viitor tot mai complexă şi mai simplă, mai vie, mai puternică şi mai frumoasă, asemenea omului pe care-l însoţeşte şi-l va însoţi în nesfârşita sa călătorie în univers şi în istorie”.

Felicitari autoarei si cititorilor!

albanvoka@yahoo.com

sau

baki.ymeri@yahoo.com

 

Comentariu publicat de Petru Jipa pe Iunie 21, 2011 la 11:23pm
Cu Dumezeu Inainte, doar la frumusete privim si o vedem apoi. Putem sa luam totul de la inceput?
Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Iunie 19, 2011 la 2:47pm
O bună invitaţie la citirea recentei cărţi a lui Ion Zubaşcu!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor