irespirabilul de atunci, înainte de război

[ביאנקה מרקוביץ BIANCA MARCOVICI]

 Povestea  pe care am auzit-o doar întâmplător, câteva frânturi adunate de mine, puse cap la cap, doar să-mi amintesc acum, după mulţi ani prin ce au trecut părinţii mei, ce au ascuns de noi, cei 3 copii, urmaşii lor  ajunşi în Israel. S-au căsătorit foarte tineri. Mama în vârstă de 17 ani, tata ceva mai matur, doar  19 ani "bătuţi pe muchie". Au locuit pe strada Socola, Iaşi, undeva vis-à-vis de fabrica unde lucra tatăl meu, Fabrica  Ţesătura 

 

Acolo locuiseră şi bunicii mei, Leon  şi Sofica Grimberg împreună cu cei 4 copii, două fete şi doi băieţi.   Bunicul a fost tinichigiu. Ştiu că a reparat acoperişul Filarmonicii ieşene. Fani locuia undeva la etaj, la fel şi celălalt frate Aron, singurul care mai locuit la Iaşi până s-a stins din viaţă, recent. Fani, sora cea mică nu a avut urmaşi. Totuşi a ajuns în Israel. A locuit la Naţeret. Am vizitat-o prin anii 1976 şi pe Sofica, bunica mea care a locuit pe urmă la Haifa. Doar cealaltă soră, Claruţa mai are urmaşi în Israel. Şi ea a imigrat în Israel. Şi ea a locuit tot împreună cu familia. Dar, să mă întorc la amintirile din trecut, pentru că acum toţi bunicii nu mai sunt în viaţă

 Strada Socola era plină de evrei. La celălat capăt undeva aproape de strada Căluşei 17 au locuit ceilalţi bunici din partea mamei. Bunicul Iţhac şi bunica Hinda Cocoş au avut casa lor cu atelier de tâmplărie. Buniul a fost un foarte talentat tâmplar şi sculptor,  iar bunica îl ajuta. Am locuit în vacanţe la bunici, ba la unii  ba la alţii, doar când părinţii plecau uneori  în concediu la Herculane. Drumul cu tramvaiul îmi era foarte cunoscut. Călătoream  la bunici din strada "Elena Doamna"nr. 24, strada cu cei 40 de pomi fructiferi, vis-a-vis de Şcoala israelită unde părinţii mei au învăţat. Odată am fugit de acasă. Aveam doar 5 ani. Făcusem o poznă, decupasem nişte obligaţiuni, îmi plăcuse coroana lui Ştefan cel Mare. Am crezut că suindu-mă în tramvai că toate "drumurile duc la Roma", adică la bunici. Afară nu erau decât minus 15 grade Celsius. Nu am reuşit să ajung. Mama m-a prins din urmă, tocmai la timp. Aproape îngheţasem coborând greşit  la   altă staţie, Palatul Culturii. Cică acolo ar fi fost o stradă unde ţiganii furau copiii mici. Mă şi văsusem într-un sac cărat pe spate. Am avut coşmaruri mulţi ani la rând. Vis de copil

Deci părinţii mei s-au căsătorit pe 5 decembrie, 1942 la Sinagoga din Elena Doamnă. Nu-mi amintesc decât povestea loc tristă. A două zi după nuntă,  tata a fost deportat de nemţi,  pe circa 2 ani. Nu ştiu unde nici până acum. A lucrat acolo ca electrician. Avea "mâini de aur"! Munca silnică l-a despărţit de mama. Fratele meu, Eli s-a născut în timpul "foametei", 1946. A fost slab ca  un ţâr. Cauzele au fost evidente. După ce părinţii mei au încercat, mai apoi să fugă peste graniţă, vânzându-şi bunurile pe t e mir ce, au ajuns la graniţa ungară, au vrut să ajungă în Israel.    Tata a fost arestat  şi închis. Acolo a contactat tifos. I l-au predat  mamei înapoi pe soţul ei, Şhaul, după câteva luni, cu temperatură de peste 40  de grade,  crezând ca o să moară… Mama  Ana l-a adus la Iaşi într-o căruţă cu paie. A fost plătit   căruţaşul  cu toată agoniseala lor, dar spre fericirea noastră,  tata a scăpat cu viaţă. Tatăl meu Şhaul ( Z"L) nu a ajuns în Israel. Tifosul i-a îmbolnăvit cronic ficatul. S-a stins din viaţă în urma unei operaţii greşite. I s-a confundat ciroza de la ficat cu o hernie.   Tifosul contactat în tinereţe a lăsat urme profunde.  La doar 64 de ani a reuşit doar să-şi cunoască cele două nepoate, pe Zinette şi Noemi din partea mea, nepoata Olivia din partea sorei mele, Ruti şi pe nepoţii din partea fratelui meu, Lorin şi Alina

Mama mea  Ana (Z"L)s-a stins din viaţă la Haifa la vârsta de 73 de ani, în urma unei atac cerebral. Am adus-o cu noi singură după ce, după moartea tatălui meu  a devastat-o în asemenea hal încât nu a mai putut înghiţi, deci mânca strictul necesar. A locuit la sora mea, Ruti.   Şi ea a imigrat. Mama mea  şi-a revenit greu din boala care a măcinat-o. A reuşit, mai târziu să-şi cunoască o parte din nepoţi  născuţi în Israel, deci să le spunem pe nume, "sabri

Sunt unele victorii care nu se pot premia. Fiecare îşi face, la un moment dat socotelile reuşitelor din viaţă, realizările şi eşecurile, "heşbon-ul nefeş"*.  Mai mult nu ne putem gândi

Unii zic că noi suntem "părinţii de sacrificiu"! Noi cei care am sosit în ţara noastră, Israel, cam prea târziu. Eu zic că a meritat, mai ales după ce am citit aici,   2011,   azi,   că noi evreii "le-am respirat  aerul" şi nu am plătit suficient pentru el

Adevărul e  că aerul nociv pe care l-au respirat părinţii noştri atunci, nu acum...  a fost irespirabil

Viaţa părinţilor noştri 

Bianca Marcovici

  socotelile de suflet* -

[Monica Rohan]

„Sunt unele victorii care nu se pot premia.”