Italo Calvino - Arta ficțiunii

image.png 

Știți unde s-a născut scriitorul Italo Calvino? În Santiago de Las Vegas, o suburbie a Havanei - Cuba, la 15 oct 1923. Tatăl, Mario, era agronom în America de Sud iar mama, Eva, o botanistă născută în Sardinia - Italia. Părinții se întorc cu noul lor născut în Liguria. Micul Calvino crește între San Remo, la mare (tatăl conducea o seră cu flori) și casa lor de la țară aflată între dealuri, unde tatăl său experimenta creșterea de grapefruit și avocado. 

      Tânărul Calvino studiază la San Remo și apoi se înscrie la secția de agricultură a Universității din Torino unde rezistă până la primul examen. Când Germania ocupă Liguria și tot nordul Italiei ( războiul al II-lea mondial ) - Calvino și un frate mai tânăr, de 16 ani, evadează din fața fasciștilor și se alătură partizanilor.  
      Aici Calvino începe să scrie, mai ales despre experiențele sale în timp de război. Publică povești ici și colo, în timp ce își termină studiile universitare pe care le transferase la literatură. În acest an scrie prima sa nuvelă "Poteca cuiburilor de păianjen" pe care o oferă la concurs Editurii Mondadori, care o respinge. În schimb, Cesare Pavese îl remarcă pe Calvino și îl recomandă la Torino editorului Giulio Einaudi care îl acceptă pentru o relație amicală, care va dura toată viață. Nuvela "Poteca cuiburilor de păianjen" apare în 1947, anul în care Calvino își completează studiile universitare.  În anul 1949 romanul "Ultimul vine corbul" îi aduce recunoaştere şi un deosebit succes. 

      După război, literatura italiană se ocupă intens cu politica și implicit, Torino, un oraș puternic industrializat, devine un focar intelectual. Calvino se înscrie în Partidul Comunist Italian și este numit  reporter la firma de automobile FIAT. Următoarea nuvelă semnată de Calvino (Vicontele înjumătățit)  apare în 1952 . Nuvela scrisă în 1951, în numai 30 de zile (Îl Visconte dimezzato) ii conferă

lui Calvino descoperirea genului de fabulă  alegorică modernă. El împleteşte cu talent elementele fabulei clasice cu fantezia imaginativă. Ca un frate Grimm modern, Calvino colindă Italia şi culege 200 din cele mai frumoase poveşti populare ale limbii italiene. Mai târziu scoate o serie de cărticele pentru noi autori, numite "Fise". Imediat aceste scrieri minore sunt lăudate de critica locală care aplaudă demisia sa din partidul comunist în 1956, ca un protest la invazia Uniunii Sovietice în Ungaria.   
     Tot în anul 1956 Calvino publică o importantă colecție de folclor italian. Anul următor ne va aduce "Baronul din copaci" iar în 1959 "Cavalerul inexistent". 

      În 1964 vizitează ţara sa natală Cuba şi îl întâlneşte pe Che Guevara. Realizează un interviu cu idolul său literar: Ernest Hemingway. 

     În 1967 se mută cu familia la Paris, iar în 1968 invitat de Raymond Queneau aderă la grupul Oulipo, grup experimental la care participau şi Georges Perec, Claude Levi-Strauss şi Barthes. Cei trei au influenţat puternic operele sale ulterioare.

Vor urma "Cosmicomics" și în 1979 antinuvela "Dacă într-o noapte de iarnă un călător". Ultimele sale lucrări publicate sunt "Mr. Palomar" (1983) și o colecție de povestiri: "Iubiri dificile" în 1984. Moare în 1985 la Sienna după un accident vascular. 

     După moartea lui Italo Calvino, în septembrie 1985, John Updike a comentat: „Calvino a fost un geniu, precum și un scriitor de geniu. El a dus ficțiunea în locuri noi, în care nu a fost niciodată înainte și a revenit la izvoarele fabuloase și antice ale narațiunii". La acea vreme Calvino era un scriitor italian eminent, influența romanelor și poveștilor sale fantastice trecând mult dincolo de Mediterană. Cu ani înainte, "The Paris Review" comandase un interviu cu Calvino, realizat de William Weaver, traducătorul său în engleză, pentru multă vreme. Nu a fost niciodată terminat , deși Weaver l-a rescris mai târziu, ca o amintire postumă.  Mai există un interviu înregistrat cu Calvino (produs și regizat de Damien Pettigrew și Gaspard Di Caro) și un artcol de amintiri a lui Pietro Citati, criticul italian.   ( *)

 Ceea ce urmează  - este un colaj, un portret realizat prin prisma celor care l-au cunoscut de aproape.
        

William Weaver:
     L-am cunoscut pentru prima dată pe Italo Calvino într-o librărie din Roma, cândva în primăvara anului 1965 - îmi amintesc, purtam amândoi niște costume ușoare. Locuiam la Roma de mai bine de un deceniu. Calvino se întorsese în oraș doar cu puțin timp înainte, după o lungă perioadă la Paris. El m-a întrebat brusc - (nu a fost niciodată un bărbat care să piardă timpul pe introduceri sterile) - dacă aș dori să traduc ultima sa carte,"Cosmicomics". Deși nu l-am citit, am spus imediat că da. Am luat o copie înainte de a părăsi magazinul și ne-am înțeles să ne vedem câteva zile mai târziu. Locuia cu familia într-un apartament mic, recent modernizat, în cartierul medieval al orașului, lângă Tibru. La fel ca alte locuințe ale lui  Calvino, pe care aveam să le cunosc mai târziu, apartamentul acela mi-a dat impresia că este mobilat destul de puțin; îmi amintesc de zidurile albe severe, de lumina soarelui care te inunda. Am vorbit despre cartea pe care o citisem între timp. Am aflat că el a încercat deja - dar a concediat un traducător în engleză și am vrut să aflu motivul demiterii colegului meu. Indiscret, Calvino mi-a arătat corespondența. Una dintre poveștile din volum a fost numită „Fără culori”. Cu un exces de originalitate greșită, traducătorul a intitulat piesa „În alb și negru”. Scrisoarea de demitere a lui Calvino arăta că alb-negru sunt și ele culori. Am acceptat să iau lucrarea. Prima mea traducere din Calvino a avut o istorie dificilă. Redactorul american care a comandat-o și-a schimbat locul de muncă imediat ce am terminat traducerea și, la sfatul meu nefericit, Calvino l-a urmat la noua sa firmă. Dar chiar atunci redactorul s-a sinucis, noua editură a refuzat "Cosmicomics", vechea casă nu ne-a primit înapoi, iar cartea a fost abandonată. A fost respinsă și de alți editori, până când Helen Wolff de la Harcourt Brace Jovanovich a acceptat-o, începând astfel asocierea îndelungată a lui Calvino cu acea editură. Cartea a primit recenzii strălucitoare și a câștigat Premiul Național de Carte pentru traduceri. Din 1966 până la moartea lui, nu a fost aproape niciun moment în care nu am tradus (sau ar fi trebuit să traduc) ceva de la el. Uneori, el mă suna și  îmi cerea să traduc câteva pagini de text cu o maximă viteză  - o declarație pe care trebuia să o facă pentru un program de televiziune canadian, sau o mică introducere la o carte despre conducte. Îi plăceau comenzile ciudate: "Castelul destinelor încrucișate"  (1969) s-a născut ca un comentariu la un pachet de cărți de tarot renascentiste. Cu Calvino trebuia cântărit fiecare cuvânt. Ezitam minute întregi asupra celui mai simplu cuvânt - bello (frumos) sau cattivo (rău). Fiecare cuvânt trebuia verificat. Când traduceam "Orașele Imaginare", obligam oaspeții mei din weekend  să asculte povestea unui oraș sau două, citite cu voce tare.

      Scriitorii nu-i prețuiesc neapărat pe traducătorii lor și am avut ocazional senzația că Italo Calvino ar fi preferat să își traducă singur cărțile. În anii de mai târziu, îi plăcea să vadă șpalturile traducerii; dorind să  facă schimbări - în engleza lui. Modificările nu erau neapărat corecturi ale traducerii; mai curând erau revizii, modificări ale propriului său text. Engleza lui Calvino era mai mult teoretică decât idiomatică. Avea și un mod de a se îndrăgosti de cuvintele străine. Cu traducerea "Domnului Palomar", el a dezvoltat o idee asupra cuvântului feedback. El a continuat să însereze cuvinte în text iar eu am continuat să le îndepărtez cu tact. Nu puteam să-i explic clar că expresiile  "charisma, input,  bottom line, sau feedback", oricât de frumoase păreau pentru urechea italiană, nu erau potrivite într-o lucrare literară în limba engleză. 

      Într-o după-amiază de august, în 1982, am șofat spre casa de vară a lui Calvino - o vilă modernă, încăpătoare, într-un complex rezidențial din Roccamare, pe coasta mării toscane, la nord de Grosseto. După ce am făcut un schimb de saluturi, ne-am așezat în scaune mari și confortabile, pe terasa umbrită. Marea nu era vizibilă, dar o puteam simți prin aerul înțepător, cu parfum de pin. Calvino, de cele mai multe ori, nu era vorbăreț și nici deosebit de sociabil. Prefera să se vadă cu aceiași prieteni vechi, unii dintre ei colegi de la Einaudi. Deși ne cunoșteam de douăzeci de ani, ne vizitam  reciproc și lucram împreună, nu ne făceam niciodată confidențe. Într-adevăr, până la începutul anilor ’80 ne-am adresat reciproc cu nume formale; l-am numit Signor Calvino și el mă numea Weaver, fără să știe că urăsc să fiu apelat  cu prenumele meu. Chiar și după ce am trecut pe termeni de prenume, când îmi telefona, puteam simți o pauză înainte de „Bill?”, El murea să mă cheme Weaver ca în trecut. Nu vreau să dau impresia că nu putea fi prietenos. Alături de tăcerile sale, îmi amintesc de râsul lui, adesea stârnit de vreun eveniment din munca noastră comună. Și îmi amintesc de un cadou pe care mi l-a oferit, o mică publicație elegantă despre un tablou restaurat recent de Lorenzo Lotto din biserica Sfântul Ieronim. În interior, Calvino scrisese: „Pentru Bill, traducătorul în chip de sfânt.” Totuși, gândindu-mă la fraza asta, m-am simțit oarecum un intrus.

  Calvino - Gânduri înaintea unui interviu 

    În fiecare dimineață îmi spun: Astăzi trebuie să fiu productiv - și atunci se întâmplă ceva care mă împiedică să scriu. Azi . . . ce zi este.. ce trebuie să fac astăzi? Oh, da, ar trebui să vină să mă ia la interviu. Mă tem că romanul meu nu va avansa nici un singur pas înainte. Se întâmplă întotdeauna ceva. În fiecare dimineață știu deja că voi pierde toată ziua. Întotdeauna este ceva de făcut: du-te la bancă, la poștă, să plătești facturi. . . întotdeauna ceva încurcături birocratice cu care am de-a face. În timp ce sunt afară, fac, de asemenea, corvezi cum ar fi cumpărăturile zilnice: cumpăr pâine, carne sau fructe. În primul rând, cumpăr ziare. Odată cumpărate, omul începe să citească imediat ce se întoarce acasă - sau cel puțin se uită la titluri pentru a se convinge pe sine că nu este nimic demn de citit. În fiecare zi îmi spun că citirea ziarelor este o pierdere de timp, dar atunci. . . Nu pot renunța la ele. Sunt ca un drog. Pe scurt, doar după-amiază stau la biroul meu, care este întotdeauna scufundat în scrisori care așteaptă răspunsuri, nici măcar nu știu de cât timp și acesta este un alt obstacol care trebuie depășit.  
   Până la urmă ajung să scriu și apoi încep adevăratele probleme. Dacă încep ceva de la zero, acesta este cel mai dificil moment, dar chiar dacă este ceva început cu o zi înainte, ajung întotdeauna într-un impas unde trebuie depășit un nou obstacol. Și abia după-amiază târziu încep să scriu propoziții, să le corectez, să le acopăr cu ștergeri, să le corectez și să le rescriu. În acel moment, telefonul sau soneria de la uşă sună de obicei și iată un prieten, un traducător sau un intervievator. Vorbind despre  interviul de azi. . . Nu știu dacă voi avea timp să mă pregătesc. Aș putea încerca să improvizez, dar cred că un interviu trebuie pregătit din timp pentru a suna spontan. Rareori un intervievator pune întrebări la care nu te aștepți. Am acordat multe interviuri și am ajuns la concluzia că întrebările arată întotdeauna la fel. Aș putea da întotdeauna aceleași răspunsuri. Dar cred că trebuie să-mi schimb răspunsurile, deoarece cu fiecare interviu ceva s-a schimbat fie în interiorul meu, fie în lume. Un răspuns care a fost corect prima dată poate să nu fie din nou corect la al doilea. Acesta ar putea fi baza unei cărți. Mi se oferă o listă de întrebări, întotdeauna la fel; fiecare capitol ar conține răspunsurile pe care le-aș da în diferite momente. Schimbările ar deveni apoi itinerariul, povestea pe care o trăiește protagonistul. Poate în acest fel aș putea descoperi câteva adevăruri despre mine. Dar trebuie să mă întorc acasă - se apropie timpul pentru interviu.
Doamne ajută-mă!  

Interviatorul sosește:  

- Ce loc ocupă delirul în munca dumneavoastră?

 Calvino:

- Delirul? . . . Să presupunem că răspund, sunt întotdeauna rațional. Orice aș spune sau scriu, totul este supus rațiunii, clarității și logicii. Ce  credeți despre mine? Ați crede că sunt complet orb, când vine vorba de mine, un fel de paranoic? Dacă pe de altă parte aș răspunde, ah, da,  sunt delirant - scriu mereu ca și cum aș fi în transă (nu știu cum de scriu astfel de lucruri nebunești), aș fi considerat fals, jucând un personaj nu prea credibil. Poate că întrebarea de la care ar trebui să pornim este de la ceea ce eu pun în ceea ce scriu. Răspunsul meu: mi-am pus rațiunea, voința, gustul, cultura din care fac parte, dar, în același timp, nu pot controla, să spunem nevroza mea, sau ceea ce am putea numi delir.
  
Interviatorul

 -Ce visați? Va interesează Jung sau poate Freud?    


Calvino:

-După ce am citit "Interpretarea Viselor" lui Freud, m-am dus la culcare. Am visat. În dimineața următoare am putut să-mi amintesc perfect visul, așa că am putut să aplic metoda lui Freud în visul meu și să o explic până în ultimul detaliu. În acel moment am crezut că o nouă eră începe pentru mine; din acel moment visele mele nu ar mai păstra niciun secret. Nu s-a întâmplat. Aceasta a fost singură dată când Freud a luminat vreodată întunericul din subconștientului meu. Din acel moment am continuat să visez așa cum am făcut-o înainte. Dar visele, le uit, sau dacă pot să mi le amintesc, nu înțeleg nici măcar primele lucruri despre ele. A explica natura viselor mele nu ar satisface un analist freudian, ci unul jungian. L-am citit pe Freud pentru că îl consider un scriitor excelent. . . un scriitor de cărți polițiste care poate fi consumat cu mare pasiune. Am citit și Jung, care este preocupat de lucruri de mare interes pentru un scriitor, precum simboluri și mituri. Jung nu este un scriitor la fel de bun ca Freud. Dar, oricum, mă interesează amândoi.

 Interviatorul


     -Imaginile zeiței Fortuna și ale întâmplării reapar destul de frecvent în ficțiunile dvs., de la amestecarea cărților de tarot, până la distribuirea  întâmplătoare a manuscriselor. Noțiunea de șansă joacă un rol în compoziția operelor dvs?  


Calvino

   -Cartea mea despre cărți de ghicit , "Castelul destinelor încrucișate" , este cea mai calculată carte din tot ce am scris. Nimic din ea nu este lăsat la voia întâmplării. Nu cred că șansa poate juca un rol în literatura mea.  

 
Interviatorul  

   -Cum scrii? Care este actul practic al scrisului? 

Calvino

    -Scriu de mână, făcând multe, multe corecții. Aș zice că anulez mai mult decât scriu. Trebuie să vânez cuvinte când vorbesc și am aceeași dificultate când le scriu. Apoi fac o serie de completări, interpolări, pe care le scriu cu litere minuscule. Vine un moment în care eu nu pot citi scrisul meu de mână, așa că folosesc o lupă pentru a descoperi ce am scris. Am două scrisuri  de mână, diferite. Unul este mare, cu litere destul de mari - de exemplu O care are o gaură mare în centru. Această este mâna pe care o folosesc când copiez sau când sunt mai sigur de ceea ce scriu. Cealaltă mână corespunde unei stări mentale mai puțin sigure  și este foarte mică - aici "o" arată ca niște puncte. Acest lucru este foarte greu de descifrat, chiar și pentru mine. Paginile mele sunt întotdeauna acoperite cu linii de anulare și revizii. A fost o perioadă în care am făcut o serie de schițe scrise de mână. Acum, după prima ciornă, textul scris de mână și complet canibalizat, încep să-l scriu la mașină , descifrând pe măsură ce îl transcriu. Când recitesc în cele din urmă (tipografia) ce am dactilografiat, descopăr un text complet diferit pe care îl revizuiesc adesea, în continuare. Apoi fac alte multe corecții. În fiecare pagină, încerc mai întâi să îmi fac corecțiile cu o mașină de scris; apoi corectez  mai mult cu mâna. Adesea, pagina devine atât de imposibil de citit încât o butonez pentru a doua oară. Îi invidiez pe acei scriitori care pot scrie fără a corecta.

Interviatorul  

     -Lucrați zi de zi sau numai în anumite zile și ore?  

 

Calvino

     -În teorie, mi-ar plăcea să lucrez în fiecare zi. Dar dimineața, inventez toate scuzele posibile pentru a nu funcționa: trebuie să ies, să fac niște cumpărături, să cumpăr ziarul. De regulă, reușesc să pierd timpul dimineața, așa că sfârșesc așezat la scris după-amiaza. Sunt un scriitor în timpul zilei, dar, deși pierd dimineața, am devenit un scriitor de după-amiază. Aș putea scrie noaptea, dar când o fac, nu dorm. Așa că încerc să evit asta.   

Interviatorul  

    -Aveți întotdeauna o sarcină stabilită, ceva anume la care decideți să lucrați? Sau aveți diverse planuri care se întâmplă simultan?

Calvino

      -Am întotdeauna o serie de proiecte. Am o listă de aproximativ douăzeci de cărți pe care mi-ar plăcea să le scriu, dar va veni momentul când voi decide să scriu "cutare carte". Sunt doar un romancier ocazional. Multe dintre cărțile mele sunt alcătuite din texte scurte colectate împreună, nuvele, sau altfel, sunt cărți care au o structură de ansamblu, dar sunt compuse din diverse texte. Construirea unei cărți în jurul unei idei este foarte importantă pentru mine. Îmi petrec foarte mult timp construind o carte, făcând contururi care în cele din urmă se dovedesc fără nici un folos. Le arunc. Ceea ce determină cartea este scrisul, materialul care se află de fapt pe pagină. La început sunt foarte lent. Dacă am o idee pentru un roman, găsesc fiecare pretext imaginabil pentru a nu lucra la el. Dacă fac o carte de povești, din texte scurte, fiecare are timpul său de pornire. Chiar și cu articole, sunt lent în a le demara. Chiar și cu articole pentru ziare, de fiecare dată am aceleași probleme în a le începe. Odată ce am început, atunci pot fi destul de rapid. Cu alte cuvinte, scriu repede, dar am perioade imense de gol. Este ca în povestea marelui artist chinez - împăratul i-a cerut să deseneze un crab, iar artistul a răspuns: Am nevoie de zece ani, o casă grozavă și douăzeci de slujitori. Au trecut cei zece ani și împăratul i-a cerut desenul crabului. Mai am încă doi ani, a spus el. Apoi a cerut încă o săptămână. Și în cele din urmă și-a ridicat stiloul și a făcut un crab într-o clipă, cu un singur gest rapid, precis. 


Interviatorul

     -Începeți cu un grup mic de idei fără legătură sau cu o concepție mai mare pe care o completați treptat?

 
Calvino

     -Plec de la o mică idee sau imagine , apoi o lărgesc. Așa s-au născut "Orașele imaginare"  sau invizibile,  (1972) o colecţie de texte scurte dedicate unor oraşe fictive. Este considerat modelul de proză în versuri despre care autorul declară:

"este un spaţiu în care cititorul trebuie să intre, să se vânture, să se piardă ca spre sfârşit să-şi găsească singur ieşirea la lumină."

Iata câteva pagini din carte:

Memoria.

Celui ce călăreşte prin ţinuturi sălbatice i se face dor de un oraş. Ajunge la Isidora, unde palatele au scări în spirală, unde se fabrică ocheane şi viori meşteşugite, unde când străinul şovăie între două femei, întâlneşte o a treia.

Isidora este cetatea visurilor lui. Cu o deosebire, oraşul visat îl conţine pe el tânăr, la Isidora drumeţul ajunge la o vârstă înaintată. În piaţă  există un zid al bătrânilor, el s-a aşezat acolo în rând cu ei. Dorinţele au şi devenit amintiri. 

 

Zobeide

Oameni au visat că văd o femeie care aleargă noaptea despletită printr-un oraş necunoscut. Au visat că o urmăresc şi tot alergând, fiecare pe rând au pierdut-o. După vis, s-au dus să caute acel oraş; nu l-au găsit, dar s-au găsit între ei; au hotărât să construiască oraşul din vis.Fiecare a refăcut traseul parcurs, a rânduit spaţiile şi zidurile dar altfel, ca femeia să nu le mai poată scăpa. Acesta este oraşul Zobeide, oamenii s-au aşezat aşteptând să se repete scena.

Dar scena nu s-a mai repetat. Străzile erau acum folosite ca să ajungi la lucru, la piaţă, veneau noi veniţi şi se aşezau în oraş, primii veniţi nu înţelegeau ce-i atrage pe aceşti oameni la Zobeide, oraşul ăsta urât, capcana asta.

 

Octavia

Octavia este oraşul păianjen.O prăpastie între doi munţi abrupţi, oraşul st ă  peste hăuri, legat de creste prin funii, lanţuri şi pasarele. Mergi pe scânduri, ţinându-te de plasa de cânepă. Sub tine sute de metri dedesubt nu se află nimic, mai trece câte un nor răzleţ. Aceasta este temelia oraşului. O plasă care este şi punte şi suport. Totul atârnă dedesubt: scări de funie, hamace, terase în formă de bărcuţă , burdufuri de apă, coşuri legate de sfori, trapeze şi cercuri de jucărie. Lampadare. Peste abis viaţa locuitorilor este mai nesigură decât cea din alte oraşe. Ei ştiu că plasa nu poate ţine mult.

 

Ochii

Dispoziţia privitorului dă  oraşului forma sa. Există Zemrude de sus şi Zemrude de jos.  De jos în sus vei cunoaşte pervazuri, perdele-n vânt, fântâni arteziene. Cu bărbia în piept, cu unghiile înfipte în podul palmei  privirile vor mătura rigole, canale, oase de peşti, hârtii. Nu se poate spune care aspect al oraşului este mai adevărat, dar se ştie că locuitorii din Zemrude de sus afundându-se în Zemrude de jos, găsesc dimineaţa proasta dispoziţie din ziua precedentă , scrijelită la picioarele zidurilor. Pentru toţi, mai devreme sau mai târziu vine ziua în care coborâm privirea de la streşini dea lungul burlanelor şi nu mai izbutim să o desprindem de caldarâm. Ochii sfredelesc pe sub pivniţe, pe sub temelii, prin canale. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Comerţul 

Barca legată, ancorată la Eufemia cu o încărcătură de ghimbir şi bumbac va ridica pânzele cu chila plină de fistic şi mac, iar caravana care a descărcat nucşoară şi stafide îşi leagă  baloturile pentru întoarcere, pline cu muselină  aurită. La Eufemia nu se vine doar pentru comerţ, ci şi pentru că, noaptea la focuri, aşezaţi pe saci sau butoaie pentru fiecare cuvânt rostit - lup, soră , comoară, bătălie, râie, ibovnică, fiecare îşi spune povestea lui cu lupi, cu surori, cu comori, cu râie, cu ibovnici, cu  bătălii. Iar tu ştii că, în lungul drum care te aşteaptă, pentru a rămâne treaz în legănarea cămilei sau a corăbiei începi să-ţi înşiri toate amintirile, una câte una, lupul tău va fi  preschimbat în alt lup,sora ta în altă soră, bătălia ta în alte bătălii, la întoarcerea din Eufemia, cetatea în care amintirile se schimbă la fiecare solstiţiu.

 

Cerul

Cine ajunge la Tecla nu vede un oraş ci un enorm şantier. Grilaje, punţi, sfori, instalaţii de ridicat găleţi, bidinele şi îngrădituri de scânduri. Călătorul întreabă: de ce durează atât de mult construcţia oraşului?

- Ca să nu înceapă năruirea. 

Lucrătorii se tem că odată scoase schelele, oraşul are să se dărâme şi se va face bucăţi.

- Şi nu numai oraşul...

Dacă tragi cu ochiul printr-o gaură   de gard vezi că macarale ridică alte macarale, structuri proptesc alte structuri, bârne sprijină bârne.

- Ce sens are construcţia se miră călătorul, ce rost este să construieşti un oraş dacă nu este oraş, unde este planul?

- Ţi-l vom arăta când se termină ziua, acum nu ne putem opri, răspund constructorii. Munca încetează la apus. Coboară noaptea cu cerul ei înstelat. 

- Iată proiectul, spun ei.

**

     Avem în această  minunată carte o declaraţie de dragoste făcută culturii urbane atacată de entropie şi de năravurile umane. Calvino nu scrie un roman, nu un eseu ci o enormă metaforă poetică catalizată de dialogul celor doi protagonişti: Kubilai marele han mongol şi călătorul Marco Polo care îi arătă primului esenţa distrugerii care îi devorează imensul imperiu. Polo observă şi surprinde dar nu sintetizează, el are o nostalgie a drumurilor, el speră că liantul uman va salva descompunerea dar şi barierele culturale şi lingvistice. Găsim aici un semnal de alarmă împotriva ritmului demenţial pe care l-a atins dezvoltarea. Calvino ne avertizează, melancolic dar ne-dogmatic despre amoralitatea modernităţii noastre. Plătim comoditatea cu înstrăinare. Oraşele devin carcase ale singurătăţii, distrugătoare de identitate, cimitire ecologice, traiul în aceste spaţii este o repetiţie generală a apocalipsei care va urma. Ne angoasează gândul că oraşele, devenite organisme autosuficiente, ar putea să-şi continue existenţa chiar şi după dispariţia ultimului om.


Adrian Grauenfels   2019

 

 _________________________

( *)   Text de Rowan Gaither, 1992, traducere si adaptare AG 


 

Vizualizări: 20

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor