Iulian Trandafir - locul 2 - Concursul Național de Literatură 2012 - secțiunea poezie

 

 Iulian Trandafir este câștigătorul locului 2 al celei de-a III-a ediții a Concursului Național de Literatură - secțiunea poezie - organizat de Rețeaua literară în parteneriat cu editura Tracus Arte sub egida Uniunii Scriitorilor din România (USR)

 

 

Iulian Daniel Trandafir (n. 25 ianuarie 1984, la Bucureşti) a urmat cursurile Colegiului Naţional ,,Matei Basarab’’  este absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, specializarea Limba şi literatura română - Limba şi literatura germană, în anul 2006, iar în anul 2007 - absolvent al masteratului Literatura română 

 

Educaţie şi formare: Septembrie 2008 ─ iulie 2010, masteratul Traducerea     textului literar contemporan – Engleză, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea din Bucureşti

 

                                 : Septembrie 2006 ─ iulie 2007, masteratul Literatura română   modernă şi contemporană, Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti

 

                                              : Septembrie 2002 ─ iulie 2006, Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti,  Limba şi literatura română ─ Limba şi literatura germană

 

Publicistică literară: Articole, traduceri sau poeme în revistele sau pe site-urile Contemporary Literary Horizon, Translation Café, ŞcoalaOnline, EgoPHobia, LiterNet, Radio România Cultural

 

Lecturi publice: Clubul de lectură ,,Institutul Blecher’’

 

 

 

 

Beliş/Ţesături

 

Zăpada murdară de-acuma se topeşte în sfârşit

într-un ţăcănit permanent de maşină de scris

şi zilele se resorb înapoi înspumate şi înspăimântate ca valurile în memoria

lor cadenţată.                                          Nu mai trebuie să-mi aduc aminte nimic, sunt parcă

în faza terminală a unei boli incurabile şi aveam mereu bomba-asta cu ceas care nu explodează niciodată în mine şi uneori doar asta mai rămăsese

şi cu cât puteam renunţa mai uşor, cu atât era mai bine, să ştii că ai mereu măcar scăparea asta. Măcar atât. Aşa e peste tot

şi e bine

când sila

nu lasă lucrurile să dureze prea mult.       Nu pot să-ţi zic cât de mult aş vrea să nu fie-aşa,

dar mi-e teamă că

ajungi la un moment dat în care invidia e-ndrăgostită doar de propriul ei chip devastat

ca dup-o furtună de gheaţă şi cedezi la primul semn de slăbiciune şi primul semn

că-i aşa e-atunci când lucrurile nu se spun, lucrurile inevitabile pe care deocamdată n-am curaj să le spun. La asta se-ajunge. Nu-mi faci nicio favoare daca te pacalesti incontinuu si la asta o s-ajungi pentru ca totul se uita atat de repede si trece atat de repede ca nici n-ai timp sa-ti recunosti greselile si rusinea, nimeni nu-ti datoreaza nimic si nu trebuie sa te protejeze de proprii tai demoni inaripati care-ti fac zdrente creieru intr-un carusel de pene carunte si ascutite ca briciu. Cu fiecare secundă care trece

furtuna e tot mai departe dar

data viitoare n-o să mai fie-aşa uşor şi nici n-o să mai poţi să te-ascunzi. Să te pierzi diluat şi descompus în distanţa cristalizată din ochii lu Dudu, încărunţiţi

ca loialitatea unui câine bătrân. Încărunţiţi în acelaşi fel în care toate secretele şi toate compromisurile rămân aceleaşi şi se înserează în timp

la fel

şi nu se termină niciodată. Ana stă pe balcon, s-a ridicat din pat şi forma ei încă gravidă-n cearşafuri

mă face deja să mă gândesc la cum o să se termine; fumează cu coatele pe balustrada de beton înverzit, printre ghivecele de orhidee dendrobium şi se uită pe stradă,  îi văd rochia ei vaporoasă, florală, izbucnind în valuri tăcute, de fiecare dată când ventilatorul din cameră, mare cât un dovleac, împinge spre ea suluri greţoase de aer rânced,

de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, fără oprire. Îi respir conturul difuz până când trupul ei despăturit arată ca liniile bezmetice şi confuze de pe pagina mototolită

pe care-i lăsasem bileţelul de ieri şi pe care după aia l-am îndoit într-un condor semeţ care dădea din aripi când îl trăgeai de coadă şi i l-am agăţat c-o agrafă de sfoara de lângă fereastră, să-i aducă-aminte de... nu mai ştiu ce i-am zis. Mă gândesc la asta în timp ce mă uit la ea

şi mă-ntreb ce fel de animal sau de insectă-ar ieşi dac-ai copia pe-o foaie

liniile din palma stângă şi liniile din palma dreaptă unele peste altele şi-ai plia hârtia-aia după ele

şi cred că dacă-i zic asta lu Ana, îmi zice iară că aberez şi după aia cred că mi-ar zice că-n cazu meu, un leneş, în mod sigur. Sau o căpuşă sau un purice, sau aşa ceva.      Sau un păduche,

să mă-ascund în păru ei şi să nu mă mai găsească niciodată, i-aş răspunde io.

 

 

HOOLIGAN/Fără niciun motiv

 

Sunt într-un oraş medieval cu Rox şi cu Cris,

aşteptăm un concert sau vreun eveniment important, vrem să ne luăm ceva de mâncare, cineva încearcă să ne vândă bilete şi borăşte pe mine, dar are acelaşi zâmbet retard şi continuă să întrebe lumea dacă nu vrea să cumpere ce vinde el; intrăm într-un castel, pe nişte pasarele foarte-nguste şi tot interiorul e decupat, ca într-o hală imensă şi coborâm pe scările de piatră, în spirală,

lipite de ziduri: Rox e în faţă şi Cris se ţine de mine, e ameţită şi-mi povesteşte

de cât de dezamăgită e ea de toate lucrurile.                                    Ana o să plece până la urmă

la vară în Stuttgart, încă nu i-a spus lu Radu ce-a făcut la interviu, el crede că-i de rău şi-aşteaptă să-l vadă ca să-i zică, s-au dus ieri la căţărat la panou

şi-i era un pic frică să nu vrea să se despartă de-acuma

da nu cred c-o deranjează pe ea chestia-asta prea mult, dac-ar fi invers, ar putea să renunţe imediat la tot, fără niciun regret.                       Doar că te obişnuieşti cu oamenii, atâta tot. Mie-mi pare bine că de data-asta nu sunt eu cel care trebuie să renunţe la cineva şi cel la care-ar trebui să renunţe cineva, e totuşi o eliberare şi parcă nu se mai termină odată.                                                                                                                 Dar bănuiesc

că şi asta e tot un fel de fobie de-a mea. Inventată mai mult. În fine. Ieri am găsit printre pozele vechi ale lu Aura, din cutia-aia de pantofi în care le ţine, una pe care n-o ştiam:

e-ntr-un tramvai,

are o bluziţă albă, dantelată şi-o fustă cu imprimeuri florale şi geanta ei mică, neagră, cu decupaje de piele care-o făceau s-arate ca un trandafir; se uită pierdută şi puţin tristă

pe geam, depărtarea se decantează-ncărunţită-n ochii ei, afară tocmai s-a oprit ploaia şi-a ieşit soarele şi parcă simţi mirosu-ăla de frunze ude şi de asfalt încins pe care cred că l-au simţit şi ei atunci şi picăturile se-ntrec

paralele ca ridurile, în jos, pe toate lucrurile.                                             Mi-a zis după aia

că e prima fotografie pe care i-a făcut-o Radu, aşa s-au cunoscut de fapt,

el se ducea la facultate şi ea venea de la spital,

tocmai aflase că e însărcinată cu mine şi încă nu ştia ce să facă.                                 Îi era frică

mai ales de maică-sa şi parcă toată viaţa ei se oprise-n loc în momentu-ăla, când îi zisese doctoru, într-o contracţie prelungă-a tuturor lucrurilor

care expulza-n afară şerpii de sânge din inima lor, încolăciţi în aer ca ploaia-n care se zvârcoleau, în aşteptare.                      Nu coborâse la staţia care trebuia şi-aşa l-a cunoscut

pe Radu. Iar acuma io fac orice ca să-l urăsc şi după aia orice ca să mă iert, pentru că totul trebuie să continue la fel, neîntrerupt. Am întrebat-o după aia de ce nu mi-a spus nimic mai devreme şi cică pur şi simplu nu s-a ivit ocazia, că i-a luat mai mult timp decât a crezut

şi nu se mai termină calvaru-ăsta. Nu ştiu exact despre ce vorbeşte.            Ţin minte când

încă mai trăia Dudu că el încercase să-mi zică, da io nu-mi dădeam seama, era în patu-ăla jegos de spital, îi cădeau smocuri de păr şi io-i tăiam în felii piersici şi i le dădeam una câte una,-n gură, că nu mai putea nici să se mişte-aproape; tot ce-mi plăcea la el mă-nfurie-acuma, noaptea când stăteam acolo, vânătăile turcoaz ca nişte guri lacome-ale-ntunericului

i se scurgeau pe sub piele, de pe piept, peste tatuaju lui aproape şters cu muguri de sârmă ghimpată, până pe braţe, până-n palme, unde-mboboceau şi se ofileau într-o fracţiune de secundă, ca nişte trandafiri.

- Nu mănânci?

- Nu, nu mai mi-e foame, mersi.

- Eşti supărat pe mine?

- Nu sînt supărat...

- Scuze, n-am vrut să... oricum ţi-aş explica, tot vei înţelege greşit şi e o poveste prea lungă.

- Am tot timpu din lume.

 

- Ce rost ar mai avea?

 

şi ce mă enervează mai mult e că nici nu mai îmi pasă/Kinetoscop

 

Vreau să scap cât mai repede

de ce-a mai rămas din starea-asta prefăcută de blazare şi apatie şi să mă-ntorc

la cum eram,

măcar atunci

dezgustul

nu era mai adevărat decât misterul şi o umilinţă mai mare decât toate amintirile mele. Aseară-am fost cu Ana în Mes Amis, prima dată şi după aia în Iron, nu se schimbase deloc, îmi zicea că vrea să plece cu orice preţ, aproape nu mai contează unde, doar să scape de-aici, mi se pare că

toată lumea vrea să plece sau a plecat deja şi-mi povestea aventurile ei cu doctorii (când a aflat că mai are înc-o splină, m-am pişat pă mine dă râs) şi cu taximetriştii de la care lua mereu ţeapă şi ce-a mai făcut pe la muncă şi de sor-sa şi de prietenii lor. Mi-a zis că cică-a fost cutremur alaltăieri da io n-am simţit nimic, ei i s-au mişcat televizoarele şi-aşa şi-a dat seama; cică e cel mai naşpa fel în care poţi să mori, scufundat în dărmăturile-alea, fără să te-audă nimeni, mă rog. La masa de lângă, în Mes Amis, erau un tip şi-o tipă şi noi râdeam că sînt la prima lor întâlnire şi inventam ce-ar putea să-şi zică şi faze, io i-am zis că tre să fie ceva mai mult între ei, că-şi aruncau uneori nişte priviri dubioase, da Ana nu credea şi la sfârşit, când am plecat noi, tipa începuse să plângă şi ăla nu mai ştia ce să facă s-o calmeze şi ce să-i dea ca să se şteargă. Nu s-a schimbat deloc, avea aceeaşi nonşalanţă, nu conta ce pierde

aproape cum era Cris şi când am ieşit pe la barieră să luăm un taxi mi-a zis c-am îmbătrânit, plecăm când vine toată lumea, gone are the days şi-aşa mai departe; azi se duce la interviu-ăla da cred că nici ea nu e sigură dac-o să plece sau nu, dar deocamdată se minte singură să nu fie dezamăgirea prea mare dacă

n-o să reuşească, bănuiesc.                                                                                       Plus că mai e şi Radu

şi el i-a zis clar că nu vrea să plece, deşi ăsta era planu când s-au cunoscut, mai la-nceput, în octombrie, da la cât de mărinimos e el, cred că m-ar aştepta şi zece ani... dac-ar fi invers, io n-aş aştepta pe nimeni.                                               Şi continuăm să ne mişcăm

cu toţii pe

nişte

orbite

fixe, aceleaşi ca şi atunci, ca-ntr-un carusel, fantomele zilelor şi-ale tuturor lucrurilor ne-nsemnate, legaţi unii de alţii ca alpiniştii-ăia de care citisem c-au murit pe nu ştiu ce vârf în Peru, parcă, fincă lăsaseră corzile-n ploaie şi-au putrezit. Numa la asta se gândea Ana când am coborât în rapel prima dată şi-i tremura mâna pe coardă. Voiam să-i mai zic şi ce mi se mai întâmplase mie de ultima dată de când am văzut-o da mai bine c-am tăcut din gură.

- N-ar fi trebuit să spun nimic. Îmi pare rău.

            Iulian o privi, dar Ana nu glumea deloc. Stătea acolo atentă, neliniştită, avea ochii complet goi şi el izbucni într-un râs uşor şi scurt:

 

- Să nu-ţi pară.

 

- Uneori mă gândesc că poate e mai bine-aşa. Nu ştiu, şopti ea.

 

- Ăsta-i riscul, întotdeauna, spuse Iulian.

 

Repo/Garbage Pale Kids/Miradoarele

 

Într-una din crizele lui când era acolo, Dudu ne povestea

că s-a trezit singur, toţi plecaseră şi-l lăsaseră leoarcă de sudoare într-un pat jegos de paie-mpuţite de pe şlepu-ăla, tangaju febrei şi-al izolării îi găurea o scorbură-n spatele capului, în care se cuibăreau viermi şi gândaci şi-i auzea cum fojgăiau, lărgind tot mai mult cavitatea-aia, tumoarea din creieru lui,

tot mai aproape până-aproape-i luau locul cu totu; îşi izbea urechile până-i ţiuiau şi-i curgea sânge dar

tot îi auzea

în permanenţă, mişcându-se şi-ngrăşându-se în interiorul lui şi nu-i mai suporta. S-a trezit simţind că i se mişcă ceva pe piept, încearcă să vadă ce e şi să dea cu mâna, da n-are putere s-o ridice,

până la urmă îşi saltă cu greu capu şi vede un şobolan imens mirosindu-i pielea şi coborând spre abdomen. Încearcă să ţipe după cineva da nu poate să scoată niciun sunet

şi adoarme iar.     Când se trezeşte e-ntr-o infirmerie, lângă el e un caraliu care-l poreclise

Exterminatoru, de cât de mulţi omorâse-n bătaie. Scuipa seminţe şi vorbea c-un doctor, îi zicea lu ăla: uite,-l vezi? cât e el dă mic al dreacu,-a-ncercat să-noate Dunărea pân-la iugoslavi, singur, azi-noapte... l-am găsit c-o mână ruptă, cu umăru ieşit, era prins între cadavrele-alea sfârticate, ştii?  dân gurile dă evacuare dă la ecluzele-alea dă joş d-acoloşa.                                                                       După aia când Dudu a venit acasă,

trebuia s-ascundem cheile de el, să nu iasă singur şi toate cuţitele la fel, făcea toată ziua maci şi păsări din hârtie creponată şi din ziare şi le lipea cu prelandez pe masa din bucătărie şi le vopsea şi le-atârna prin casă, dacă-l întrebai ce face, zicea: umplu gurile-astea şi le-astup urechile;                                                                               lu Aura îi era şi ruşine să mai vină

cineva pe la noi, câteodată ziceai că din tavan coboară

un câmp infinit de maci, care se scurg ne-ncetat, ca vânătăile pe sub piele, ca viermii şi ca gândacii.        

 

 

Nimic nu mai arată-aşa/Diagnosticul, operaţia şi epicriza

 

Aş vrea să cred

că poate e mai bine-aşa. Norii se mişcă azi mai repede şi au conturul galben-roşiatic al vânătăilor care-aproape s-au vindecat şi-or să se resoarbă-n curând în pojghiţa nevăzută-a zilelor pe care le-ascund; vine furtuna, tunetele deja se-aud şi se văd fulgerele, Dudu-mi zicea când eram mic să număr secundele dintre ele să văd cât de departe sunt, cât de departe e furtuna de fapt, că o secundă e un kilometru şi de-atuncea numa aşa-mi imaginez

distanţa ruginită din ochii lui din fotografiile puse una lângă alta ca-ntr-un tablou de familie. Nu sunt poze cu el de când era mic, doar de mai târziu, de la ceapeu, după aia de la nunţi, după aia când venea la Bucureşti sau când era la-nmormântări: el când era propriul lui tată şi el când era propriul lui fiu, de fiecare dată tot mai aproape de mine. Şi-mi arunca gumă şi ciocolată prin gaura care rămăsese-n perete de când trăsese el şi cu Radu firele pentru lumină, la tocitoare, direct în pat, să nu-mi mai fie frică.

Radu rămâne pe balcon şi se uită după mine, îşi pune mâinile la ochi, cu degetul mare şi arătător lipite în nişte cercuri, ca nişte ochelari sau ca un binoclu. Am visat cea mai ciudată chestie-aseară, se făcea că eram la Dudu şi era o nuntă, foarte târziu îmi dau seama

că era de fapt nunta mea şi-a lui

dar lucrurile parcă se-ntâmplau ca de obicei, nu era nimic ieşit din comun, doar că erau foarte mulţi oameni, iar seara când trebuia să rămânem singuri, ceilalţi nu voiau să plece, se-mbătaseră şi toată lumea mânca tort şi se lungeau pe Dudu să-l apere pe el de mine sau pe mine de el, nu ştiu. I-am povestit

şi lu Radu şi mi-a zis c-am înnebunit sau ce am?

            Dudu nu prea vorbeşte despre perioada-aia, zice mereu că n-are ce, c-a fost doar multă apă şi frig şi chin, că n-o să ştim niciodată

ce-a-ndurat el acolo, în anii-ăia netrăiţi, pe care şi-i număra invers: nouă, opt, şapte, de parcă viaţa lui mersese înapoi de-atunci. Ne mai povestea seara de toţi oamenii pe care-i cunoscuse, unii-şi băgau de frig picioarele-n foc, fără să simtă că le arde carnea şi li se

vedeau oasele,

altora le-ngheţau ochii şi când au încercat să-i dezgheţe, orbeau pe loc; uneori mă gândesc că e mai bine-aşa, trebuia să rămâi acolo orice s-ar fi-ntâmplat şi peste tot

vedeai numa cadavre, nu puteam să-i îngropăm şi nu puteam să facem nimic, ne era frică şi să ne mişcăm: asta n-a schimbat nimic, da a-nsemnat totu. Când s-a-ntors, cuibărit pe podeaua plină de paie jegoase, pe care pân-la urmă, pe la sfârşitu drumului au trebuit să le mănânce, de foame, în nişte vagoane de vite, în care se-ncălzeau toţi lipiţi unu de altu, avusese deja două crize tonico-clonice de epilepsie şi era altcineva, îşi tatuase pe antebraţul stâng o sirenă care-avea-n mână

un trandafir

şi pe spate începuse să-şi facă scheletul unui copac care urca pe şira spinării

şi-i înconjura toracele, ca nişte capete de sârmă ghimpată, terminându-se-n nişte muguri care i se deschideau pe piept. Acolo-l cunoscuse pe unu, Zelman, pe lângă care se aciuase nu ştiu cum

o pisică şi când a murit ăsta,

pisica-aia şi-a făcut culcuşu-n pieptu lui, printre coaste, de ziceau ăştia: iete-a dreacu,-a ştiut ea ceva. Cică-atunci

a-nceput el să se tatueze, îl înţepa unu c-un ac de cusut de se căca pe el de durere da a-ndurat până la sfârşit. La-nceput mi-era frică de el, mă ascundeam şi nu vorbeam deloc,

după aia,

când a venit să stea la noi prima dată şi ne spunea poveşti, adormeam cu capu

pe pieptu lui, îi simţeam bătăile inimii ca un clopot dintr-o biserică scufundată

şi-i şopteam fără să-audă în urma creponată pe care-o lăsa urechea mea, atârnând de crengile tatuajului,

ca o vânătaie sau ca o floare presată: mi-e şi mai dor deja de ce n-o să mai apuci să-mi zici, sau aşa ceva, sau cel puţin aşa-mi aduc io aminte-acuma

sau aşa aş fi vrut să se-ntâmple măcar şi el să se facă numa că nu m-aude.

 

Arhivele Naţionale/O nouă zi, acelaşi căcat/Every Theory of Everything

 

Dudu nu prea mai vorbeşte

despre perioada-aia, despre toată vrăjmăşia-aia de vreme, cum zice el.  Se forţează să nu-şi mai amintească şi să nu mai viseze locurile şi oamenii de-acolo dar

nu poate nici să nu recunoască plăcerea ştirbă când brusc toate sistemele lui de apărare se prăbuşesc înăuntru şi se despăturesc ca nişte condori de

hârtie

din care nu mai rămân decât liniile bezmetice şi confuze pe pagini, unde-au fost îndoite,  ca nişte ace de cusut înfoiate pe un magnet ca să nu se piardă, aşa cum le ţinea Mamanina.                                                     Aş putea să fac asta la nesfârşit şi fără să ştiu

dar trebuie să mă gândesc bine de tot dacă asta vreau sau caut doar încă cea mai simplă cale de renunţare. Ieri eram atât de aproape, mi-e ruşine de Ana pentru că bănuiesc că s-a prins şi nu pot să fac nimic să opresc în loc scârba şi nimic şi nimeni nu poate să mă-ajute şi nu e dator s-o facă măcar. În momentele-astea poate să se-ntâmple orice, că mi-e indiferent, mă prefac că pot să glumesc şi să nu-mi pese, Dana-mi zicea că suntem ca ea şi cu Pepi, înainte, doar că eu sunt şi puţin cu băluţa, iar io i-am raspuns ca sint mai mult cu labuta si ea cica doar

asta stiu si ce viata trista tre sa am, sa stiu doar sa frec nu si sa mangai. De data asta totul va fi diferit, n-o sa mai cedez asa usor, apesi si apesi

si ceva trebuie sa cedeze

doar ca nu sunt eu cel care trebuie

si totul ma enerveaza la culme si nu pot sa fac nimic decat sa tac si sa sper ca maine va fi mai bine

mereu. Doar asta ştiu. Şi cu cât sunt mai aproape cu atât trebuie să am mai multă

grijă să nu întrec cumva măsura, ca atunci când eram mic şi dacă totul părea cumva prea uşor,

trebuia să inventez io motive ca să echilibreze starea-asta; odată m-am tăiat cu briceagu-ăla de fildeş al lu Sorin pe care nici măcar n-aveam voie să-l ating, că nu găseam nimic care să mă mai facă să simt ceva. Şi am şi-acuma semnu. Şi dacă mă tăiam sau mă loveam la mâna stângă trebuia să mă tai şi să mă lovesc şi la dreapta, sau invers. Aproape că n-am părăsit deloc locurile-astea

care se-ntind ca nişte coame în visele mele şi tot ce-am încercat să fac eşuează

într-o încăpăţânare prostească pe care-o urăsc şi mereu ajung aici

şi de-aici nu mai poţi să te-ntorci niciodată, eşti ca prizonieru din desenele-alea animate, un schelet cu-un singur craniu şi cu cinci trunchiuri ca o floare, poţi doar să simţi fulgurante ca vânătăile

toate lucrurile care

ţi s-ar fi putut întâmpla. Făceam avioane din bucăţi subţiri de coceni cu aripi din jumătăţi de lame ruginite, pe care le găseam prin şanţuri şi

care tăiau direct în inima aerului şi ploaia vânătă se-abătea deodată în fire toarse de lână aspră

măturând străzile care oftau cu aburi lâncezi şi pe care ne jucam desculţi în inima cicatrizată-a verii din care pornesc de-acuma toate regretele şi amorţeala şi ruşinea şi tu le laşi să curgă

într-o cadă plină aşa cum te-am găsit

şi ploaia continuă să cadă călduţă întotdeauna ca părul tău plutind ca aburul care se ridică de pe străzi. Uneori am impresia că doar lucrurile care mă distrug pot să mă mai salveze dar nu vreau să mai ştiu nimic şi să nu mai fac nimic. Întotdeauna atât rămâne

şi nu pot să mai trec peste. Pentru că orice-aş face nimic nu e suficient şi tot ce-am făcut până-acuma e un căcat, n-am cum să-ţi zic ca să-nţelegi. Totul se depune mai încet sau mai repede ca gravitaţia unei ierni care nu se mai opreşte şi totul face parte din asta

            şi n-ai cum să scapi, greutatea ei se mulează topită ca o matriţă peste fiecare zvâcnet.

 

 

 

Concursul Național de Literatură a fost organizat de :

                               Reţeaua literară                                                  

în parteneriat cu:     

 

Editura Tracus Arte

sub egida Uniunii Scriitorilor din România

colaboraratori şi parteneri media:

 

Dialogo EuropeoDiverbiumFEDROMBiblioteca Judeţeană Bistriţa - NăsăudRomânia din DiasporaPrimăria TelciuCuvântul liberUAP Bistriţa / Galeriile de Artă ARCADE 24, Totul despre cărţiAtheneum Canada

 

Finalistii Concursului National de Literatura 2012 - sectiunea poezie - in ordine alfabetica:

 

  • OANA ALBU
  • VLAD GHEORGHIU
  • ANDREEA GOREAC
  • MARIA MIRELA MARTELLI
  • CATALINA MATEI (locul 1)
  • IOANA MIRON
  • ALINA ALEXANDRA NEGRU
  • SILVIA MARIA NETEDU
  • ANA SERBANESCU
  • IULIAN TRANDAFIR

 

Cãtãlina Matei este câștigătoarea celei de-a III-a ediții a Concursului Național de Literatură - secțiunea poezie - organizat de Rețeaua literară în parteneriat cu editura Tracus Arte sub egida Uniunii Scriitorilor din România (USR)

 

Juriu concursului a fost format din: Alexandru Matei, Alex Goldiş, Crina Bud, Şerban Axinte, George Neagoe si Gelu Vlaşin.

 

Manuscrisul Cătălinei Matei va fi publicat la editura Tracus Arte și prezentat la Târgul Internațional Gaudeamus 2012.  

 

Vizualizări: 1132

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de radescu paul pe Septembrie 15, 2012 la 8:19pm

Felicitari dar imi pare rau s-o spun nu as cumpara asa ceva. E o parere personala, nimic mai mult.

Comentariu publicat de ion popescu bradoschi pe Septembrie 14, 2012 la 9:01am

Asa simt si eu, domule Solonaru.Dar, poate, pentru noi nu s-au stins felinarele din alt veac.

Comentariu publicat de Petru Solonaru pe Septembrie 14, 2012 la 8:49am

Simple înşirări de semne. E ca şi cum ai vrea să desăvârşeşti o pânză la patul de ţesut folosind irositor numai băteala. Poesiei îi mai trebuie şi urzeală (îndestinare) şi epifanie simbolică (legarea de dimensiunea celestă) şi sens( tăcere). Dar asta se face cu voia sacrului nu a profanului...

Comentariu publicat de Serban Ecaterina pe Septembrie 14, 2012 la 7:47am

FELICITĂRI!  Am scris cu majuscule pentru că așa este și bucuria din sufletul meu când citesc despre tinerii acestei minunate țări, care au ceva de spus, care ”cuvântează” cu sufletul atât de minunat. Felicitări Iubial Trandafir, felicitări și celorlalți finaliști, vă mulțumesc că existați!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor