IZA ŞI MARA din vol. TĂTÂMUL ZÂNELOR

                                               IZA  ŞI  MARA

 

 

            A fost odată ca niciodată... A fost un om harnic şi drept, cum sunt mulţi oameni care trăiesc în frumoasele ţinuturi ale Maramureşului. Acest om, pe nume Bogdan, avea o soţie frumoasă pe nume Maria şi două fete la fel de frumoase : Iza şi Mara. Ei şi-au construit o căsuţă din piatră adusă din munte şi din lemn tăiat din pădure. Cei doi munceau din zori şi până-n noapte, ca   să-şi poată creşte frumoasele lor fete. Iza, fiind mai mare, o ajuta pe mama ei, dar se juca şi cu surioara ei mai mică, Mara.

            Într-o zi, cele două fete au ieşit în curte să se joace. Au cules flori, au alergat după fluturi, s-au ascuns după bolovanii cel mari, căzuţi ca nişte dinţi uriaşi din muntele de piatră aflat în apropierea casei lor. Tot zburdând, n-au băgat de seamă cât se depărtaseră de casă. Deodată, s-a deschis o privelişte minunată în faţa lor. Iza, puţin speriată, o prinde pe Mara de mânuţa ei mică şi se uită ca vrăjită la cascada minunată, ce-şi rostogolea apele peste coastele de piatră ale muntelui. Ajunsă jos, apa se izbea de oglinda lacului de la poalele muntelui, apoi în valuri înspumate, se grăbea să curgă la vale, udând copacii din jurul lacului cu stropi de apă cristalină. Totul era învăluit apoi, de un curcubeu uriaş, arcuit deasupra apei şi deasupra pădurilor, peisajul părând desprins dintr-o poveste.

            - Uite o zână, spuse Mara !

            - Unde ? Eu nu o văd !

            - Acolo, în apa ce cade de sus !

            - O văd, acum o văd şi eu, spuse Iza punându-şi mâna streaşină la ochi, pentru a o vedea mai bine.

            -Bună ziua, frumoaselor. Ce faceţi voi aici, le întrebă zâna ?

            - Noi... Noi ne-am rătăcit prin pădure tot umblând după flori şi după fluturi.

            - Dar voi ştiţi că cine mă vede nu se mai poate întoarce acasă ?

            - Nu ? Dar de ce, întrebă Iza cu ochii plini de lacrimi ?

            - Pentru că nimeni nu ştie nimic despre Zâna Apelor şi aşa trebuie să fie şi de acum înainte.

            - Tu eşti o zână rea, o întrebă Mara ?

            - Nu sunt rea, doar că trebuie să am grijă de ape şi de tot ce-i în jurul lor.

            - Şi acum ce-ai să faci cu noi, întrebă Iza ?

            - Pentru început, aş dori să ştiu care este numele vostru ?

            - Eu sunt Iza, iar ea este Mara.

            - Frumoase fete şi frumoase nume.

            - Dar părinţii noştri ne vor căuta şi se vor necăji dacă nu ne vor găsi, spuseră fetele.

            - Îmi pare rău, dar acum sunteţi ale mele, şi într-o clipă le învălui pe fete într-un văl de picături multicolore.

            Cele două fete au dispărut în apa cascadei şi nimeni nu le-a mai văzut vreodată. Maria şi Bogdan le-au căutat zi şi noapte, dar fără niciun rezultat. Au plâns bieţii oameni până le-au secat lacrimile.

            Într-o dimineaţă, Maria se trezi mai devreme şi ieşi afară, cu gândul tot la fetele ei dragi. Deodată, văzu apă multă în jurul casei lor. Speriată, plecă repede la soţul ei şi-i spuse :

            - Trezeşte-te bărbate, că ni s-a umplut livada cu apă !

            - De unde Marie ? Râul este departe de casa noastră !

            - O fi, dar acum s-a mutat în livada noastră !

            Au ieşit amândoi afară în mare grabă, unde au văzut trecând prin faţa casei lor, un râu cu apă limpede.

            - Doamne, de unde a răsărit râul acesta ?

            - Nu ştiu, dragă bărbate, dar ia hai şi uită-te puţin şi-n spatele casei !

            - Alt râu, la fel de curat şi de limpede, spuse el punându-şi mâinile în cap.

            - Ce vom face acum, apa ne va distruge gospodăria, spuse Maria necăjită.

            - Vom vedea, Marie. Vom vedea. Până una-alta, am să aduc piatră din munte şi am să ridic nişte diguri.

            - Dar cum vei trece apa ?

            - Voi face punte peste ea, draga mea !

            Bogdan şi-a luat toporul şi s-a dus la malul râului mai mare, ca să taie un copac. Ridică securea şi loveşte pomul, dar parcă aude ceva. Mai loveşte o dată. Iar aude şoapta. Apoi, încă o lovitură. Şoapta s-a transformat într-un plâns uşor. Înfioarat, ascultă acel plâns şi i se pare că-i spune: Izaaaa, Izaaaa. Bogdan se întoarce la soţia lui şi-i povesteşte cele întâmplate.

            - Ai înnebunit bărbate ! Cum să plângă copacul ?

            - Hai cu mine şi ascultă şi tu !

            Au plecat amândoi lângă copacul cioplit. Bogdan loveşte cu toporul şi plânsul începe din nou : Izaaaa, Izaaaa. Maria îşi duce mâna la gură, pentru a-şi opri un ţipăt de spaimă. În acel moment, simte cum apa limpede şi cristalină a râului, îi mângâie picioarele, susurând : Izaaa, Izaaa...

            - Este fata noastră, spuse ea plângând ! Este fata noastră !

            - Aşa m-am gândit şi eu, spuse Bogdan, mângâind undele apei cu mâna.

            Apa Izei, i-a mâmgâiat mâna ca într-un sărut, apoi a curs mai departe, liniştită. Bogdan a răsturnat copacul peste apă, unind malurile, ca să poată trece la munte, după piatră. După aceea s-a îndreptat spre celălalt râu, dar când a atins apele lui, a simţit aceeaşi sărutate şi a auzit şoaptele line ale apei : Maraaaa, Maraaa...

            - Marie, vino aici ! Asta-i fata noastră cea mică !

            Maria atinse şi ea apa cu palmele, apoi luă câţiva stropi şi şi-i puse pe faţă. În acel moment simţi sărutarea dulce a fetei pierdute şi auzi şi ea şoaptele ei : Maraaaa, Maraaaa...

            Tulburaţi peste măsură de cele întâmplate, s-au întors amândoi în casă, fără să mai poată scoate un cuvânt. Au stat aşa multă vreme, apoi Maria i-a spus soţului ei :

            - Fetele noastre s-au înors. De acum vor fi cu noi pentru totdeauna.

            - Ai dreptate, Marie. Acum nu mai trebuie să le căutăm.

            De atunci, cei doi merg în fiecare zi la cele două râuri, se spală pe faţă cu apa lor cristalină, pentru a simţi mângâierea şi sărutarea fetelor lor dragi. Cele două fete-râuri, îşi sărută părinţii şi pământul pe care s-au născut, în fiecare clipă. O fac şi astăzi şi o vor face, atât cât va fi viaţă pe pământ.

 

                                                           Sfârşit

                                                                                  Autor : Aurelia Oancă.

 

Vizualizări: 70

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Oancă Aurelia pe Noiembrie 16, 2013 la 11:52pm

Mulţumesc din suflet, d-le Cristian. Cu drag, Aurelia.

Comentariu publicat de CRISTIAN RACOVITA pe Noiembrie 16, 2013 la 7:26am

Comentariu publicat de Oancă Aurelia pe Noiembrie 15, 2013 la 7:54pm

D-le Cristian, mi-aţi încălzit sufletul cu această postare. Prea multe cuvinte frumoase şi foarte multe adevăruri.Vă mulţumesc din suflet. Cu câteva luni în urmă, am scris şi eu un catren, tot cu referire la "Femeie".

" Dumnezeu a construit,

Dintr-o coastă, o femeie,

Şi-atunci când a isprăvit,

El i-a zis:"A vieţii cheie".      Cu mult drag, Aurelia.

Comentariu publicat de CRISTIAN RACOVITA pe Noiembrie 15, 2013 la 8:41am

Comentariu publicat de Oancă Aurelia pe Noiembrie 12, 2013 la 8:31pm

Aveţi perfectă draptate. Cu mulţumiri, Aurelia.

Comentariu publicat de CRISTIAN RACOVITA pe Noiembrie 12, 2013 la 6:25am

Să lăsăm ca mărturia noastră să fie scrisă cu litere destul de mari, ca lumea să o poată oricând citi!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor