Izvorul de sub munte. Crăciuneşti (parabole transilvane)

STAU ÎN DREPTUL IZVORULUI, întors cu faţa spre apus, gâfâind încă după urcuşul acela pe poteca dintre bolovani. La nici o sută de metri se înalţă, ameţitor, peretele aproape vertical de stâncă. E o culme pietroasă aparte, cea mai vestică redută a lanţului Munţilor Metaliferi, între Crăciuneşti şi Băiţa, ca o piramidă uriaşă, masivă la bază şi ascuţindu-se înspre vârf. Mi-am lăsat maşina lângă şosea, căţărându-mă aici pentru apă. Panta e abruptă, presărată cu stânci: sunt zeci şi sute de bucăţi cât casa, cât elefantul, cât omul... Bucăţi desprinse prin milenii din munte, risipite acum. Căci până şi munţilor li se întâmplă în cele din urmă... Soarele e acolo, deasupra piscului ascuţit, părând suspensat pe linia verticală a crucii de metal, înaltă de vreo trei metri. Până apune mai e aproape o oră. Voi aştepta răbdător să-l văd înfigându-se în crucea devenită, după niciun an de la montare, o legendă... Cerul e albastru încă, iar vizibilitatea perfectă: pot zări, chiar fără binoclu, mănunchiurile de iarbă răsărite dintre crăpături. Aproape la jumătatea peretelui uriaş există un fel de prag, ca un pinten răsărit din pieptul muntelui: acolo cresc câţiva arbuşti ciudaţi, cu crengile ca de gumă, modelate după forma neregulată a pietrei, cu frunze de un verde crud. Unul dintre băieţi a ajuns deja pe pinten, odihnindu-se acum...

 

MI-E GREU SĂ-L LOCALIZEZ pe al doilea; se află mai la dreapta, cu vreo douăzeci de metri mai jos, urcând de-a lungul unei crăpături înalte unde albeaţa stâncii reflectă aproape orbitor lumina. Până la pinten poţi escalada ajutându-te de acea crăpătură, de acolo însă totul se complică, cel puţin pentru înţelegerea mea, peretele de stâncă devenind vertical şi neted precum sticla. Ţi se pare imposibil ca cineva să se fi urcat pe acolo până în vârf, şi încă nu o dată, ci de nenumărate ori, şi încă nu cu mâinile goale, ci cărând după el toate piesele de metal ale crucii de pe pisc. Piese mărunte, însă numeroase, plus multe-multe piuliţe şi şuruburi. A durat o lună până când cei doi băieţi au urcat piesele una câte una, rând pe rând, ca s-o monteze după o schemă anume, ştiută doar de ei... Acum îi aud râzând... Unul dintre ei, cel care se află mai sus, chiuie. Are un hanorac verde. Hanoracul celuilalt este roşu, un roşu închis, de culoarea sângelui. Soarele a mai coborât o palmă, dar până să atingă vârful crucii, mai este niţel...

 

IZVORUL DE SUB MUNTE E BOGAT, apa ţâşnind dintre două aşchii de stâncă albă şi netedă, formând o cascadă înaltă de aproape doi metri. Apoi apa ocoleşte vreo zece paşi înspre stânga, în cele din urmă dispărând printre pietre, aproape fără urmă, misterios. De parcă ar fi aceeaşi apă: cea care iese din munte, reîntorcându-se, ca să ţâşnească iar... Se crede că băieţii îl descoperiseră cu mult înainte de izbânda lor de anul trecut, aceea cu crucea. Şi se mai spune că pentru ei n-ar fi trebuit să fie decât o încercare banală, un mic exerciţiu înainte de marea provocare ce-i aştepta exact peste un an: Himalaya. De când au fost selectaţi pentru echipaj, se antrenau zi şi noapte, pe orice vreme, indiferent de anotimp. Şi se credea că pe-atunci le venise ideea acelei cruci care să se zărească din oricare parte a văii, ca o posibilă garanţie a viitoarelor izbânzi pentru care se pregăteau...

 

ÎMI UMEZESC PALMELE, FAŢA. Beau din nou pe săturate din apa rece şi tare ca un alcool. E neobişnuit să fiu singur, vară fiind; după întâmplările din septembrie anul trecut, locul devenise întrucâtva special, toţi cei care trec prin defileu oprindu-se şi urcându-se să vadă izvorul, să se sature cu apa cristalină, rece ca gheaţa. Pentru că devenise de-acum Izvorul-crucii, ca un loc sfânt, amintind de băieţi. Turiştii urcă în şir indian pe cărare, uneori chiar copii şi bătrâni; fotografiază crucea, stâncile, se fotografiază la izvor. Unii mai curajoşi prind în palmă şopârlele care se încălzesc pe stânci şi care s-au obişnuit cu oamenii, devenind tot mai blânde... Acum unul dintre băieţi chiuie din nou, iar eu le fac semn cu braţul stâng ridicat, însă n-au cum să mă zărească, preocupaţi fiind de treburile lor. Dar e bine să îi ştii acolo, unii nu acceptă asta, considerând toată situaţia creată oarecum bizară. Acum soarele atinge vârful crucii şi, odată rănit, însângerează cerul şi piatra albicioasă a piscului; e momentul cel mai frumos al amurgului, merită să faci drumul de o jumătate de oră cu maşina până aici, să te caţeri încă o jumătate până la izvor doar ca să fii martor la acest impresionant spectacol. Pare că discul solar se înfige în cruce, răstignindu-se... Între timp, băiatul cu hanoracul roşu reuşeşte să se apropie de celălalt; acum se aud râsetele lor; cât e de frumos, îmi zic, să fii tot tânăr. Căci eu ştiu: dacă aş veni şi mâine, i-aş găsi tot acolo. Şi poimâine la fel. Pe versantul acela stâncos... Acolo sunt de anul trecut, din ultima zi a celei de-a doua săptămâni din septembrie... După ce reuşiseră să care toate piesele crucii până sus. Montându-le apoi. Doar ei doi. Neacceptând nici un fel ajutor, de la nimeni... Atingând muntele şi parcă înghiţind crucea, acum însuşi soarele pare sfâşiat în bucăţi. Ştiu: de-acum are să dispară în câteva secunde, ca o amintire a unui vis de tinereţe, împlinit, dar răpus...

Vizualizări: 72

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor