L-ai întâlnit într-o noapte… sau poate într-o zi.De mai,septembrie sau poate de februarie.Poate l-ai cunoscut în fiecare lună.Pentru tine contează,fiindcă îţi aminteşti momentul şi în somn,îţi aminteşti şi atât.Dar pentru restul lumii ? Pentru restul lumii nu contează,aşa cum ” restul ” nu înseamnă absolut nimic pentru tine în timp ce “lumea” e doar a ta …şi eventual a lui.A întregului vostru.Dar te doare ,te doare ştiind că “restul lumii” nu se leagă cu viziunea ta despre viaţă,ori poate fiindcă nu mai faci parte din ea.Şi te întrebi adeseori,la nesfârşit,epuizezi întrebările fără răspuns ,conştientă de faptul că singurul răspuns îl găseşti tot acolo,în locul de unde ai plecat confuză şi cu aceeaşi întrebare în cap.După îndelungi căutări realizezi cu senilătatea unui batrân , parcă după un veac stricat de vreme,că nu ai ştiut niciodată ceea ce cauţi . Nu ai avut nici măcar o întrebare.Nu ai ştiut ce vrei,unde vrei şi mai ales cu cine.Poate de asta El a ales să nu plece,să nu-ţi împiedice căutările prosteşti.A ales să fie acolo fără ca tu să-l simţi,ci doar să-l vezi ca pe o simplă prezenţă.Te-a urmărit căutând orbeşte ceea ce tu deja aveai atât de aproape.Te-a avut lângă el ,dar tu nu l-ai avut lângă tine.Era o scânteie ce nu se aprindea şi nici nu se stingea.Avea doar un pas spre a se stinge pentru totdeauna sau  pentru a se aprinde.Singurii capabili de a aprinde  flacăra eraţi tot voi,scânteia deja exista,era acolo,fără ca voi s-o vedeţi.Nici măcar EL nu o vedea fiindcă fiinţa ce-l răvăşise prin naivitatea exagerată îl împiedica să mai vadă ceea ce era  în jurul său.Odată şi odată EA tot avea să obosească,să vadă ceea ce avea atât de aproape,să respire prin acelaşi trup,să vadă aceleaşi orizonturi prin aceeaşi ochi obosiţi .Să vorbească prin aceleaşi buze crăpate şi apoi să le simtă…Cum ? Şi atunci chiar a obosit,a obosit să mai caute ceea ce nici măcar nu ştia,a obosit să umble ca o nălucă cu EL de mână fără a-i simţi atingerea ce o încălzea fără să ştie.Începea în sfârşit să descopere ceea ce o făcea vie.Îi privea ochii întâia oară cu adevărat şi înghiţea în sec.Sângele îi era pus în mişcare şi era conştientă că într-un final găsise ceea ce deja avea : cealaltă jumătate ! 

  Uneori suntem prea obosiţi sau incapabili să observăm ceea ce deja strângem de mână,uităm uneori că persoanele de langă noi ni se dăruiesc trup şi suflet şi încearcă să nu ne sufoce atrăgându-ne atenţia atunci cand ne pierdem privirile spre alte orizonturi.Pur şi simplu ele rămân acolo şi aşteaptă ,aşteptă să ne revenim în fire şi să ne reîntoarcem tot la ceea ce ne face întregi. 

Vizualizări: 120

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Aurora Luchian pe Ianuarie 9, 2014 la 2:39am

Deosebită, frumoasă şi bine îngrijită expunere.

Felicitări!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor