Gardă la obiectiv

 

    La începutul lui ianuarie’ 89, unii soldaţi au fost trimişi la mină, iar  de atunci n-au mai fost văzuţi. Printre cei plecaţi se numărau toţi ungurii din compania mea. Plecaseră la cerere. Erau de prin Harghita şi Covasna. Mina era mult mai aproape de casele lor. În plus, la mină erau bine plătiţi. După selecţie ne aștepta garda. Avuserǎm de ales: regimentul sau Vălenii de Munte. Mulţi n-au stat mult pe gânduri şi... hop la Văleni. Se auzise că pe acolo este mult mai bine. Existau şi motive. Uram aglomeraţia... Făcusem scurtă la mână, de câţi ofiţeri trebuia să salut în fiecare zi. Dacă treceai pe lângă un ofiţer sau subofiţer şi nu-l salutai din greşeală, sau neatenţie, jar mâncai. Uram statul la coadă la cantină... În plus, eram încă socotiţi bibani, după patru luni de armată. Chiar dacă peste câteva zile trebuia să sosească noul contingent de recruţi... Aşa, la Văleni  plecau doar cei din ciclul meu şi câţiva gradaţi. Exista o regulă: unde-s mai puţini, traiul e mai bun. În regiment garda se făcea 3 ore cu 6 la repaus, dintre care 3 ore de veghe. La Văleni se făceau patru cu opt şi doar două ore veghe. Ca să fii apt pentru gardă,  trebuia să întruneşti nişte criterii: să fii sănătos fizic şi psihic, să ai rezultate bune la trageri şi mai ales să ai dosarul alb. Adică să nu fi avut probleme cu miliţia, să nu existe rude care să fie certate cu legea, sau ... contra regimului comunist. Să nu aibă soldatul rude plecate în străinătate definitiv.

    La plecare ne-au înghesuit, ca de obicei, cu tot calabalâcul într-un Carpaţi cu prelată. Tot schimbul, adică patruzeci şi ceva de flăcăi, am stat ca sardelele-n cutie, timp de o oră şi mai bine... Săracul regiment, nici maşini n-avea, darmite benzină!

În timpul drumului, unul dintre noi a reuşit să se mişte. A scos baioneta şi a sfâşiat o bucată din prelată, pentru a putea respira. Lipsa de aer îi făcuse rău. Cei care stăteau în spate n-aveau voie să ţină prelata ridicată, ci doar cât să intre un pic de aer. Când ajunserǎ, unul dintre ofiţeri, după ce le-a făcut apelul, a observat prelata sfâşiată. S-a făcut foc şi pară, iar colegul vinovat a recunoscut că a tăiat-o din cauza lipsei de aer. Timp de câteva minute i s-a împuiat capul cu tot felul de mustrări, ameninţări valabile pentru toţi. Faţa soldatului se făcuse mai albă decât atunci, când nu mai putea să respire... Luarǎm contact cu noii şefi, cu vechiul schimb de gardă.  A doua zi urma să plece o parte dintre ei. Veteranii au pus ochii pe accesoriile noastre, de la bun început.

- Dă-mi mie căciula ta nouă. Îţi dau atâta...

- Schimbă cu mine cureaua, uite bocancii...

- Vreau pantalonii tăi, mantaua... Până la urmă, unii dintre noi, care aveau uniformele mai noi, au scăpat de ele, contra unor ţoale vechi, roase de armată. S-au ales cu câţiva zeci de lei în plus. Pe moment, nu înţelesesem de ce se băteau veteranii pe hainele noi. Mai târziu, am aflat că le-au vândut în regiment pe bani mai mulţi. A urmat perioada de acomodare, recunoaşterea perimetrului, învăţarea regulamentului de gardă, semnǎturile pentru luarea la cunoștinţǎ a regulamentului, după care  s-a intrat în pâine. Prima săptămână am stat dublaţi în posturi. Programul era foarte strict. Eram fericiţi că scăpasem de regiment...

 

Muza poeziei dă târcoale. Şcoala curajului

 

    Mǎ aflam într-unul din acele momente, când în creier mi se forma un fluviu tumultos, alcătuit din zeci de firişoare de gȃnduri-versuri. Ele veneau de la izvorul inspiraţiei, care se vărsa într-o cascadă de rime, într-un minunat lac. Odată apele liniştite, puteam să pescuiesc în voie versurile ajunse la mal. De multe ori nu nimeream ce-mi trebuia. Şi atunci băgam mâna-n apă până-n gât, ca să scot prada, ce se zbătea, gata să-mi scape...

    În dimineaţa aceea de 13 martie 1989, soarele apăruse vesel, scǎpat de dupǎ perdeaua groasă de nori cenuşii. Razele sale binefăcătoare te învăluiau plăcut. Ȋn ziua aceea nimerisem la cel mai înalt post de observaţie, botezat şcoala curajului, dupǎ celebrul film de aventuri american. Postul se afla sus pe deal, cel mai aproape de pădure. Dacă întindeai mâna peste gardul de sârmă ghimpată, atingeai uşor rămurişul tânăr, căruia începeau să-i dea mugurii. Pădurea era deasă şi ziua era o desfătare să-ţi faci serviciul aici. Aveam  în faţă aproape întrega panoramă a regiunii. De acolo vedeam tot obiectivul. Numai pădurea aflată în spate, bara vederea spre alte locuri, la fel de pitoreşti... Începeam să mǎ obişnuiesc cu diferitele triluri de păsărele. Sosea primăvara mult așteptatǎ. Dar noaptea era de groază. Perimetrul era foarte prost luminat. Becurile de la stâlpi erau aproape toate arse sau sparte. Întunericul din pădure accentua bezna din zonă. Toate astea se asortau cu zgomote ciudate din crâng. Ţipătul de cucuvele, sau alte vietăţi nocturne, făceau să ţi se furnice părul de pe spinare. Noroc cu reflectorul care funcţiona. Numai aşa puteam să cercetez pădurea... Trebuia să fiu foarte atent la semnalele celor din jur şi, mai ales să semnalizez la rândul meu, pentru că, eu vedea cel mai bine dacă se apropia cineva dinspre pod spre perimetru. Obiectivul era apǎrat foarte bine. Principala cale de acces era pe pod. Toată zona era izolată, iar eventualii intruşi puteau să intre numai dacă încercau să sară gardul de beton şi sârmă ghimpată. Prin pǎdure, drumul era greu accesibil. Ȋn plus, copacii erau defrișaţi pe o razǎ suficientǎ, ca orice suspect sǎ poatǎ fi zǎrit din timp și somat, ȋn caz cǎ s-ar fi apropiat prea mult... După frigul îndurat toată iarna, acum, sub razele mângâietoare, simţeam cum încep să se dezgheţe, să se topeascǎ, să se încălzeascǎ toate ȋn mine... Creierul  începu să lucreze. Bucuria că natura se trezise la viaţă, mǎ făcu să aştern pe o bucatǎ de hȃrtie, versuri care mi se pǎreau grozave, cu gȃndul sǎ i le trimit Aurei.

    Da, garda mi se părea a fi cea mai palpitantă probă de călire. Ianuarie, februarie, martie, aprilie, nu le voi uita “tutta la vita“. “Nothing’s gonna change my love for you”, al lui Glenn Medeiros, se potrivea perfect cu primăvara minunată, care bătea la uşă... Visam intens la iubita mea imaginară. O parte din băieţi aveau prietene, care îi vizitau din când în când, sâmbăta sau duminica, în funcţie de cum cădeau la liber. Trebuia să recunosc, deși fǎceam pe indiferentul, eram invidois pe ei, mai ales pe cei care aveau iubite frumoase. De multe ori, atunci când eram la liber, îmi plăcea să zac pe iarbă şi să privesc, să simt natura. Era atât de plăcut să stai la soarele călduţ, să admiri natura pulsând de viaţă. La umbra acestui fior, mǎ cuprindea un dor de viaţă nebun. Meditam la cât de frumoasă este lumea în care trăim, dar, absolviţi de grijile noastre zilnice, suntem orbiţi adesea.

    Ger, frig, întuneric, zăpadă, nori, noroi, cer senin, somn-nesomn, surmenaj, video în corpul de gardă, meciuri de fotbal furate din post, alarme false, instrucţie, plictiseală (!), noţiunea timpului pierdută, cântece, jocuri de cameră, scrisori, speranţe în dragoste... hrană bună (sâc!). Toate trecuserǎ peste mine dar, culmea! Nu voiam să-mi amintesc decât partea bună. Nu-mi părea rău cǎ suferisem, ci, că nu o să le mai întâlnesc. Partea frumoasă a lucrurilor ieşea la suprafaţă, ca uleiul deasupra apei. Victoriile comune se numeau plecatul, uneori pe furiş în oraş, discoteca, fetele, filmele, chiar şi băutura, cu toate că eu consumam ocazional şi “just only a bottle of beer“. La discoteca din Vălenii de Munte veneau multe fete, dornice să-şi găsească un prieten. Nu se prea dădeau ele în vânt după soldaţi, dar îi acceptau la dans. Într-o sâmbătă, avui ambiţia să dansez cu mai multe fete, vreo şapte la număr. Le invitasem politicos, pe rând, la dans. De fiecare datǎ mǎ prezentasem fiecăreia, şi schimbasem câteva vorbe banale, amabilităţi în timpul dansului. Dar nimic altceva. Săptămâna următoare, când m-am dus din nou la dans, avui surpriza să constat că, niciuna dintre cele care îmi fuseseră partenere de dans, nu mai vroia să danseze cu mine. Atunci am realizat că fetele îşi doreau un prieten stabil. Renunţai să mai invit pe cineva la dans şi am dansat singur pe ring, atunci când erau melodii disco. A fost ultima dată când am mai mers la discoteca din Văleni. De multe ori, când eram la liber, după ce ne îndeplineam obligaţiile, jucam fotbal în curtea corpului de gardă, sau pe terenul din spatele clădirii. Era un moment de libertate deplinǎ, de descǎtușare a energiilor.

 

Vizualizări: 37

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Iunie 25, 2012 la 7:41am

Mă bucur încă odată de trecere. Ca mamă de băiat, aţi înţeles pe deplin ce înseamnă a avea copilul departe de casă atâta vreme. Aţi înţeles toate greutăţile, frustrările, neajunsurile şi aţi suferit alături de fiul dvs.

Nu pot decât să tresalt, că am reuşit să stârnesc atâtea reacţii şi amintiri în sufletul dvs.

Comentariu publicat de Elisabeta Luşcan pe Iunie 25, 2012 la 7:16am

Răutatea unora devine insuportabilă!!!! Atunci când eşti obligat parcă te doare mai rău...Îmi place că nu aţi uitat nimic, nu v-au scăpat nici amănuntele care pe mine mă impresionează. Micile distracţii poate te ajutau ca soldat să-ţi încarci bateriile şi să mergi mai departe. Am pus o barieră între cei care au făcut armata şi restul care să nu mai vorbim...Lecturat cu pasiune!!!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor