Studenta de la engleză

   Ȋmi aduc aminte cu tristeţe, când au venit cei de la Securitate. Au coborât din două Dacii negre, cu număr scurt de capitală. Ştiam că vin, pentru că primisem un telefon cu puţin timp înainte. Ȋncercarǎ să pătrundă pe perimetru, neînsoţiţi de comandantul gărzii. Eram de gardǎ la primul post, la intrarea în perimetru. Când au pus mâna pe poartă ca s-o deschidă, strigai puternic:

- Stai! Înapoi! Luasem imediat poziţie de avertisment, cu arma în mână, ridicată oblic.

- Ia uite, domnule! Sunt instruiţi totuşi... Nici măcar nu eşti bărbierit, soldat! Dar cine-l băga în seamă? Aşa era. Una din marile mele probleme din armată, era să mǎ bărbieresc. Aveam lame proaste şi, în plus, mǎ bărbieream mai întâi în răspăr, adică de jos în sus, ceea ce ȋmi provoca mari probleme. O dată, ofiţerul de serviciu de la poarta unităţii, m-a întors din drum, când plecam acasă, spunându-mi că sunt nebărbierit. Îmi făcusem obiceiul să mǎ bărbieresc la două zile. După un timp, am schimbat tehnica şi mǎ bărbieream normal... Asta nu m-a împiedicat să-mi fie ruşine să-i mai somez odată, când au mai încercat să pătrundă:

- Stai! Stai că trag! Înapoi! N-aveţi voie! Şi-i ameninţai cu arma, prefăcându-mǎ că bag cartuş pe ţeavă.

- Stai, măi, nebunule, că plecăm! Ne mai vedem noi! Le făcusem impresie bună. Mai târziu, s-au întors însoţiţi de şeful gărzii. Îi uram pentru că, ştiam că ne vor schimba curând. Dar n-aveam ce face. Toate astea se întâmplaseră din cauza unei amărâte de fete... Într-o seară tȃrzie, a fost prinsă în apropierea perimetrului şi adusă la corpul de gardă. Fata era drǎguţǎ, proaspǎtǎ, ȋmbrǎcatǎ bine. De serviciu era sergentul major N., care a luat-o în primire la interogatoriu. S-a îmbătat, probabil că a îmbătat-o şi pe ea. Noi șușoteam a doua zi dimineaţǎ, dȃndu-ne cu pǎrerea, dacǎ a violat-o. Sergentul era căsătorit şi avea doi copii. Toate astea, poate că nu s-ar fi aflat mai departe pentru că, gagica părea fugită de acasă. Ȋn dimineaţa aceea amândoi erau mahmuri... Nu credeam că ar fi urmat să spună ceva părinţilor ei... dar, căpitanul, când a venit a doua zi să preia schimbul, și a aflat povestea şi-a băgat coada şi a întors-o din drumul spre gară. Tipa spunea că era din Bucureşti. Arăta destul de bine. Părinţii ei nici nu ştiau că fugise de acasă. Să fi fost domnişoară? Totuşi, individa a fost suspectă. Ce căuta ea la acea oră din noapte, în zona perimetrului? Spusese că s-a rătăcit pe drum, că a luat-o prin pădure, în timp ce căuta adresa unei prietene...greu de crezut, fiindcă locul era izolat. După ce a fost legitimată, se auzi o vorbă că, s-ar fi putut să aibă o legătură cu o ambasadă străină din capitalism. Vorbea limba engleză foarte bine... Dar câţi nu vorbeau engleza bine în România? Vrând, nevrând, a spus părinţilor ce i s-a întâmplat. A venit la faţa locului pentru reconstituire, după un timp. Aşa s-a iscat scandalul, care a ajuns la urechile comandantului nostru de regiment... şi mai departe... ne-au preluat cei de la secu, la începutul lui mai. Totuşi, îmi părea rău de ea. Fără să vreau, mǎ gândii la melodia Madonnei, “Like a prayer”. Videoclipul făcuse furori pe vremea aceea. Câte mai făcusem şi-n garda asta... La început, serviciul nostru a fost excepţional, fiind instruiţi beton. După ce învăţarǎm mersul treburilor, am ȋnceput sǎ ne facem de cap.Ne-am corupt ȋntre noi. După o lună şi ceva, din cauza frigului eram plictisiţi. Dǎdeam adunarea, cu excepţia câtorva camarazi din punctele cheie, la cabina portarului, în schimbul de noapte. Făceam planton cu rândul la uşă, ca să auzim dacă apare cineva în raza primului post. Primul post ne dădea de şase, somând foarte tare. Aşa am petrecut destule nopţi la căldură, jucând cărţi, sau spunând bancuri. Ziua ne vedeam de treabă. Dar ulciorul... Noaptea fatalǎ a venit pe neașteptate. Aproape toţi din schimbul meu, au fost prinşi la cabina portarului. Ce se întâmplase? Comandantul gărzii păcălise primul post, sărind prin altă parte gardul de pe perimetru. Aflase el ceva... Am scăpat printr-un noroc chior. Mǎ aflam la un post cheie. Dacă ar mai fi venit și la postul meu, cu siguranţă m-ar fi găsit dormind. Mai înainte să intru în post fusesem jos, în oraş... Pe acolo am făcut, ce am făcut... şi am amestecat berea cu puţin coniac. Nu gustasem mult, dar m-am întors mai mult alergând, de teamă să nu întârzii la post. Mȃncasem pe fugă și aveam ameţeli…Comandantul gǎrzii ne mirosise și ne-a ȋntrebat dacǎ suntem apţi pentru serviciu. Când am ajuns la postul meu, nu trecu mult şi ameţelile au devenit insuportabile. Greaţa teribilǎ mǎ fǎcu sǎ vǎrs din toţi rǎrunchii ... Totul se învârtea cu mine. Ghereta parcǎ prinse aripi. Capul ȋmi vȃjȃia, stomacul mi se ȋntorsese pe dos. După aceea, mǎ așezai ȋn fund ȋn cabinǎ și mǎ luǎ somnul. Ȋntr-un târziu, mǎ trezi ca prin vis, că aud paşi. Aşa era. Venea colegul meu să-mi spună că i-au prins. O parte din cei prinşi în flagrant, au fost tunşi bec şi consemnaţi să mai plece acasă, sau în oraş. Cât am riscat atunci... Nu-mi venea să cred că nu păţisem nimic. Odată, unul dintre noi s-a jucat cu arma în post. Se plictisise. Asta a fost noaptea, când schimbul meu se afla la odihnă. A tras câteva focuri aiurea, crezȃnd cǎ vede ceva şi a dat alarma. Apoi ne-am pus neică pe efort şi stres, cu echipa de intervenţie. Am alergat de mi-au ieşit plămânii. Pe moment, cu capul greu de somn, m-am gândit că ne-au atacat spioni, sau echipe speciale ale securităţii, care voiau să ne încerce vigilenţa. Câteva schimburi am stat câte doi în post, cu cartuşul pe ţeavă, foarte atenţi și stresaţi. Mǎ urmǎrea obsesia cǎ s-ar putea sǎ ne atace dușmani din intuneric. Uneori mi se pǎrea cǎ ochi rǎi și ameninţǎtori pȃndesc sǎ prindǎ un moment de neatenţie sǎ ne surprindǎ. Atunci mǎ holbam și bǎteam insistent pǎdurea cu reflectorul. Părea că tensiunea nu se mai sfârşeste. Când am aflat toată tărăşenia, l-am înjurat pe vinovat împreună cu ceilalţi. De aflat nu s-a aflat mai sus. - Bravo, bă! Am îndurat noi şi asta din cauza ta. Dar ai procedat bine. Bravo oltene! Noroc că ne-am mişcat bine... ne-au lăudat ăştia marii! A fost ca o alarmă adevărată. Dar dacă deşteptul ar fi spus că, i-a venit lui pe chelie să tragă cu arma, atunci... - Tata arestu, tata regimentu’...te-ar fi chemat. Adio acasă în permisie! Frumos, bă! Bine că nu te-ai împuşcat... Altă dată, un individ care lucra în incinta obiectivului, a încercat să mă mituiască, să-mi dea un pachet de ţigări, ca să-l las să sară gardul, motivând că, trebuia să prindă trenul. Pe acolo ar fi fost, chipurile, mai scurt traseul. Ce-i drept, mă rugase cu mai mult timp înainte. Când a venit să-mi ceară voie, cu o pungă suspectă în mână, i-am spus să se ducă pe unde venise. Nu mă interesa pachetul lui de ţigări. A insistat, a încercat să sară gardul, dar când a auzit că dezasigur arma, că bag cartuş pe ţeavă, s-a potolit.

                                                                      Răzbunarea locotenentului

    Unul dintre locotenenţii noştri, comandantul gărzii, ne simpatiza nespus. Cum apucam să ieşim la liber, ne aştepta cu zâmbetul pe buze şi cu dinţii rânjind pe sub mustaţa-i a la Asterix. Toţi aveam drag de mustăcioara lui. Ne mirosise că nu prea ne omoram cu disciplina. Nici la curăţenie. Pretext... Eram în aprilie şi la noi se zugrăvise proaspăt. Cum eram schimbul de la liber, a căzut pe noi măgăreaţa, ca să frecăm podelele şi restul. Să facem totul bec. Dar, unul dintre noi, un moldovean blond din Iaşi, Ștefan, foarte încrezut şi cam ţicnit și rebel, a vărsat ligheanul cu apa murdară pe scări şi a fost aproape să-l facă de comandă pe locotenent. Cred că a făcut-o cu intenţie, pentru că avea “boală” pe ofiţer.

- Afară, fuga marş! Târâş, marş! Soldaţi nemernici şi neinstruiţi! V-arăt eu ce înseamnă disciplină! Noi, ceilalţi, ne văzusem de treabă. Am luat-o apoi pe scări în jos, târâş, prin apă şi var... Dar când am ajuns în faţa ‘lentului (ne era mai ușor sǎ spunem așa) şi l-am văzut decorat, ne-a pufnit râsul. Ştiam ce ne aşteaptă. Ne-a pus să ne luăm până şi mantalele pe noi, jucăria şi masca de gaze. Mai întâi s-a apucat să măture cu noi toată curtea.

- V-arăt eu cum se face curăţenie în unitatea asta! tună locotenentul. Apoi am trecut la machiaj şi la deghizat prin cărbuni. Corpul de gardǎ avea incǎlzire centralǎ pe cǎrbuni. Acolo ne antrenam, cȃnd eram la liber, pregǎtind cǎrbunii pentru foc. Dușul sǎptǎmȃnal merita efortul.

- Soldaţilor nemernici şi neinstruiţi (deşi noi depusesem jurământul), dacă vă aflaţi în misiune noaptea şi vă lucesc feţele, ce faceţi? Moldoveanul îi tot răspundea la mişto.

- Ne dăm cu cremă de ghete, tovarǎșe locotenent!

- Aşa! Şi ne-a pus să ne dăm cu praf de cărbuni pe faţă. Abia acum se încălzise.

- Gaze! Am pornit-o cu măştile pe faţă, hai-hui pe câmp. Unii au avut noroc, pentru că aveau măştile sparte sau descompletate, dar restul...

- Aviaţia inamică la joasă înălţime! Ne trânteam pe spate, cu armele îndreptate spre cer.

- Explozie nucleară din dreapta! Din spate! Ne întorceam pe burtă, cu capul în direcţia opusă.

- Cuib de mitraliere în faţă! Anihilaţi cuibul! Şi începeam tactica de învăluire ...

- Salt înainte!... Culcat!... Salt înainte!... Când într-un târziu a lasat-o mai moale, noi arătam jalnic.

- Să nu dea dracu’ să vă prind noaptea pe perimetru, că vă-mpuşc! l-a ameninţat Ștefan cel Blond, schimonosit de efort pe ofiţer. Locotenentul ştia cu cine are de-a face, dar s-a făcut că n-aude. Au avut după aceea o discuţie între patru ochi. Când a auzit Ştefǎniţǎ- blondul, că îl trimite înapoi în regiment, şi-a cerut scuze. În schimb, cadrul nostru l-a ţinut minte şi l-a consemnat să mai plece acasă... Cu blondul ieşean am avut şi eu conflicte...Nu mi-a plǎcut niciodatǎ sǎ fac urǎ sau discriminare de rasǎ și de neam, deși poate realitatea o cerea. Prin vinele mele curge și sȃnge de oltean, dupǎ tatǎ și de moldovean, dupǎ mamǎ. Cu toate astea eu nu mǎ simt nici unul, nici altul. Tradiţiile se pierduserǎ de prea multǎ vreme. Nu-mi cunoscusem niciunul dintre bunici, iar ȋn sat la mama fusesem de vreo douǎ-trei ori ȋn copilǎrie. Tata fiind nǎscut ȋn București, pierduse și el tradiţia. Știam vag cǎ bunicii se trǎgeau dintr-un sat din judetul Valcea...

- Aveţi grijă! Dacă mâine la inspecţie nu vă găsesc cu ţinuta bec, e vai de capul vostru! Liber!...Cu toate acestea, locotenentul nu era băiat rău. Nu era un om exagerat cu disciplina, dar nu suferea lichele ca Ştefan. De vreo câteva ori, ofiţerul m-a luat cu el la vânătoare de iepuri prin pădure. Desigur, n-am prins niciodată nimic, iar în final mă punea să-i aliniez la vreo cincizeci de metri, cutii de tablă, pe care le lua la ţintă. Locul ales era o vale, un fel de oală, ca să nu rişte să împuşte pe cineva. Într-o miercuri, la început de mai, după ce am predat corpul de gardă într-o scurtă ceremonie, ne-am înapoiat în regiment. Soldaţii de la “secu” s-au dovedit a fi la fel de neinstruiţi ca noi, la început. Am stat câteva zile dublaţi în posturi, până au învăţat procedurile. La fel s-a întâmplat cu regulamentul de gardă. Am fost puţin trist, pentru că mă ataşasem de locuri, dar până la urmă m-am bucurat că scap de gardă. Motivul: mă plictisisem, voiam altceva. Mă gândeam că, poate am noroc şi plec iar la muncile agricole. Dacă nu, cel puţin rămâneam şefi peste recruţii care soseau acum. Patru luni m-am simţit bine în aceste locuri... Ajunşi în regiment, după două zile liniştite de reacomodare cu bǎieţii rǎmași ȋn unitate, ne-am trezit aproape toţi cei care am fost la Văleni, că suntem transferaţi la compania a III-a, unde am dat peste băieţii din mai’88. Deci, cu patru luni de armată mai bătrâni decât noi. Aşa că... am ajuns iar bibani, după opt luni de armată. Am luat-o de la capăt... Iar plantoane, sectoare şi instrucţie cât cuprinde şi mai ales disciplină. Mi-aduceam aminte că, nu demult, prietenul meu cel blond din Iaşi, Ştefan, se dezbrăca în post în foişor, pe la sfârşit de aprilie, ca să facă plajă. După ce îşi aranja meticulos toate ţoalele, se urca pe cabina foişorului. În slip şi cu puşca sub cap, se prăjea la soare. Femeile care treceau prin curte, se uitau zâmbind la el, văzându-i muşchii. N-am stat decât o lună în regiment. La plecare, căpitanul Istrate, zis tăticul, ne-a promis că o să aibă el grijă de noi, dacă nu ne purtăm frumos şi nu facem treabă. Uf! Am răsuflat uşurat. Ce bucurie pe capul meu! Muncile agricole de vară! În ziua plecării ieşeam voios pe poarta iadului cu gratii, dar mă şi gândeam furios, că o să vină clipa când o să-l revăd. Ce drag îmi era regimentul, numai eu ştiam...

Vizualizări: 40

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Iunie 29, 2012 la 12:21pm

Au fost momente ciudate, poate penibile, petrecute aievea. Era ca un film care se derula dureros ȋn faţa ochilor, cu mine printre actori…Cȃnd stau și mǎ gȃndesc dacǎ am fost eu cel care a trǎit acele lucruri, parcǎ nu-mi vine sǎ cred.

Și totuși, am fost acolo. Au pǎţit și dintre ai noștri povestea cu borșul, deși o luaserǎ-n glumǎ la ȋnceput. Amintiri, amintiri, iluzii, real, din asta e alcǎtuitǎ viaţa.

Comentariu publicat de Elisabeta Luşcan pe Iunie 27, 2012 la 5:39pm

Ce bucurie pe soldaţi să vadă, numai, o studentă în unitate!!! Mă face să râd faza cu locotenentul...dar târâşul şi fuga marş, poate cu masca pe figură erau de groază...la unii le da borşul...Când aşteptam la poarta unităţii de la Cugir să termine garda băiatul meu plutea drumul , simţeam cum se circula subteran. M-a cuprins frica.Nici nu pot descrie ce şi cum. Citesc cu mare plăcere scenele povestite de d-voastră cu amănunte şi pricepere, talent. Felicitări! 

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor