PARTEA A DOUA :

*

Începutul Sfârşitului

*

Radu cel Frumos

 

    ... - ALARMĂĂĂ! Către toate subunităţile!... Parcă mă lovise cineva cu un ciocan în cap. Am rămas ca la dentist, câteva clipe, dar ne-am revenit la faţă. O fi vreo glumă proastă de-a O.S.R.-ului (Ofiţer de Serviciu pe Regiment ), care s-a plictisit şi n-are ce face! Auzi dumneata, ziua-n amiaza mare! Toate alarmele de până atunci fuseseră date mai mult în toiul nopţii şi niciodată duminica... Am continuat să ne ocupăm cu ale noastre, dar după câteva zeci de secunde, acelaşi apel ne-a scos din sărite. Era groasă rău de tot! Echiparea şi la posturi! Fără panică! Fiecare ştia bine ce are de făcut, în caz de alarmă generală sau parţială. M-am echipat cât am putut de repede, mi-am luat arma, celelalte lucruri şi am alergat la maşina, care aştepta cu motorul pornit. Eram agent împreună cu alţi douăzeci de băieţi. Noi trebuia să anunţăm cât mai repede, cadrele care locuiau în Ploieşti, să vină de urgenţă la unitate. Telefoanele zbârnâiau neîntrerupt, dar misiunea e misiune. Radu cel Frumos nu se mai dăduse din 1968, de la invadarea Cehoslovaciei...de către ruşi sau  Primăvara de la Praga.

    ... Ce-o fi? Război, Doamne? În mintea mea începeau să încolţească o mie de gânduri negre... Nu ştiam ce să cred. Eram tulburaţi cu toţii. Este alarmă reală sau un simplu exerciţiu?

     Maşina porni în trombă. Parcă zbura peste asfalt, ori erau doar gropile, care îmi dădeau senzaţia aceea. Normal, ca agent, trebuia să plec doar cu carnetul de însemnări asupra mea. Ori, acum, luasem până şi lopata cu mine... Prelata n-apucase să fie pusă, aşa că frigul şi curentul îmi biciuiau fără milă faţa, urechile. M-am înfofolit cât mai bine cu gulerul scurtei. Am tras în jos urechile căciulii. Adâncit în gânduri, nici n-am realizat cât de repede am ajuns la locul stabilit de debarcare. Pentru mine era prima alarmă, pe care o prindeam ca agent, de când ne întorsesem în regiment. Fusesem de atâtea ori în recunoaştere, încât ştiam traseul pe de rost. De foarte multe ori, am dormit la o unitate militară din oraş. Cred că totul a durat în jur de 20-25 de minute. 16 cadre, 12 blocuri, urcat, coborât în fugă, plus distanţa dintre ele. Apoi a fost întoarcerea la maşină. Parcă mă aflam într-un cuptor încins... Pe drumul de întoarcere, dacă cineva mi-ar fi pus un pahar de apă la piept, n-ar fi durat mult şi ar fi dat în clocot! Da, a fost cel mai greu efort, pe care îl făcusem într-un timp atât de scurt, de când mă aflam sub arme. Toată rugina adunată pe mine parcă dispăruse ca prin farmec. Mă bucuram pentru că am scăpat de ultima alarmă generală pe anul acesta. Eu îmi făcusem datoria, la fel şi ceilalţi, deşi majoritatea cadrelor se anunţaseră între ele. Să mai alerg  încă odată cu hainele astea groase pe mine, cu toate sculele, nu mai aveam chef. Eh, nu mai aveam mult până la liberare...

    Odată ajunși în regiment, îngrijorarea generalǎ creștea, pe măsură ce orele se scurgeau iar frigul înţepa tot  mai nemilos... Mai devreme scosesem limba, iar acum mi-o muşcam...de frig. Cu toate astea, afară nu era chiar aşa de ger. Frigul simţeam că vine din mine, din ce în ce mai aprig. Prea era agitaţie mare. Se dădeau ordine peste ordine, parole, se scotea muniţie după muniţie, iar tancurile, M.L.I-urile, T.A.B.-urile şi camioanele cu tunuri ataşate, se îndreptau spre ieşire, aliniindu-se pe aleea principală, gata de ordin. Eram sleit de efort şi nesomn. Ceaiul de dimineaţă m-a făcut să-mi mai revin. În această stare de continuă veghe şi alarmă, am stat până pe 22 decembrie, orele... Până atunci dormisem cam 2-3 ore pe noapte, avusesem zeci de îmbarcări şi debarcări. Căpitanul Istrate ne mânca pe pâine cu ordinea şi disciplina. Ne-am acomodat rapid cu gamelele, ca la munci. În cele câteva ore de răgaz, dacă nu eram planton sau santinelă la maşini, aţipeam îmbrăcat, cu pantalonii şi vestonul pe mine, cu fetiţa sub cap. Doar bocancii îi scoteam. Nu aveam voie nici măcar la toaletă să mergem neînarmaţi. Dintr-un moment într-altul putea să vină ordinul să părăsim regimentul, cu destinaţia... Nu ştiam unde. Compania era pǎzitǎ ȋn permanenţǎ de douǎ plantoane, care cereau parola...Lăsam arma din mână doar atunci când mâncam, dar o ţineam între genunchi sau foarte aproape... Nici la cantină nu ne mai duceam. Ni se aducea mâncarea în marmide, direct în companie. Nu îşi mai permitea niciunul să umble fără rost prin curtea regimentului. În aceste cinci zile, am avut parte totuşi, de o mare bucurie...

    Sub duşul fierbinte, m-a cuprins o ameţeală, o frenezie greu de imaginat. Parcă dădeam jos de pe mine tone de mizerie, de stres. Fiecare strop de apă, era ca un dulce sărut de fată... Devenisem uşor, ca un fulg. Eram cu toate corzile întinse la maxim. Tensiunea nu părea să scadă. Pe amicul meu Nicu, îl văzusem o singură dată, atunci când ne dusesem să aducem mâncarea de la cantină. Era schimonosit la faţă, vânăt de spaimă. Simţeam că, neapărat, ceva avea să se întâmple, ca să ne mai destindem şi noi. Speram că o să ieşim din alarma asta fără sfârşit, să ne reluăm cursul normal al vieţii de regiment. Urmărisem evenimentele de la televizor înfriguraţi. Se tot vorbea de o manifestaţie de huligani de la Timişoara. Încercam să-mi dau seama, ce se petrecuse de fapt, când s-a întrerupt emisia aşa de brusc, din timpul contramanifestaţiei de la Bucuresti, de pe 17 decembrie. Cine erau acei huligani de la Timişoara, de care vorbise tovarăşul Ceauşescu... Pardon, tovarǎșul Secretar General. De ce a promis că mai dă o sută, două, în plus ? De atunci, până pe 22 decembrie, am fost ţinuţi în ceaţă.

    Între timp, se zvonise că plecăm la Ploieşti, ca să potolim o manifestaţie de protest. Eram îngrijoraţi la culme. Ce-o să facem, dacă o să fim nevoiţi să tragem în oameni? În fraţii noştrii?! Nu veţi trage în nimeni! Ni s-a ordonat de către comandantul Niculescu. Armata nu trage niciodată în propriul ei popor. Ea este menită să apere graniţele ţării şi propriul ei popor!... Oare?

    Majoritatea ofiţerilor şi subofiţerilor locuiau în Ploieşti... Tensiunea ajunsă la apogeu, a scăzut brusc, atunci când am aflat că, ordinul primit a fost refuzat categoric de comandantul regimentului, domnul căpitan Niculescu. Pe dumnealui îl cunoscusem îndeaproape, încă de la Poseşti, atunci când avusesem onoarea să-l servesc la masă... Parcă il auzeam şi acum, reproşându-mi în timp ce-l serveam la masă cu ceilalţi ofiţeri: soldat, de ce nu eşti bărbierit? M-am scuzat fâstâcit, că nu mai aveam lame bune, dar n-a prea ţinut. Când s-a uitat însă, la unul dintre colegii săi, mai mic în grad, locotenent Voicu, un om voinic, ars de soare, care avea barba ca de călugăr, a început să râdă cu poftă: ce să-i mai zic eu soldatului ăstuia de barbă sau de ţinută, când tu, Voicule, arăţi mult mai rău decât el? Ha, ha! După care mi-a zis: dar ai grijă, data viitoare să nu se mai întâmple, ai înţeles, soldat?  Am înţeles, să trăiţi! Apoi mi-am văzut mai departe de serviciu.  

    Nu ni s-a spus chiar de la început, că ordinul dat de nu ştiu care general din garnizoana Ploieşti, a fost refuzat de domnul cǎpitan Niculescu. Dar gestul său a arătat că, s-a dovedit a fi un adevărat militar şi om de caracter. N-a vrut să primească ordine, probabil, decât de la un singur om, generalul Milea, comandantul armatei. Aceste veşti le aflasem aproape de prânzul zilei de 22 decembrie 1989.

    Mai înainte, urmărisem şi noi mitingul de protest al populaţiei din Bucureşti, vizavi de evenimentele de la Timişoara... Cele petrecute în capitală, au fost de ajuns să mă facă să simt că,  ceva rău se întâmplase acolo. Se umpluse paharul?

    Pe la amiază am aflat stupefiaţi că, trădătorul Milea s-a sinucis ... Dar...după scurtă vreme s-a petrecut ceva incredibil! Am alergat cu toţii la televizor, la radio. Se transmitea în delir. Dictatorul a fugit!...cu elicopterul! De pe acoperişul C.C.-ului. Fusese trădat?! Ceauşescu nu mai e! Suntem liberi, fraţilor! Ura! Trăiască libertatea! Deşteaptă-te române!

    Pe moment auzeam, dar nu realizam prea bine ce se întâmplă acolo. Nu-mi venea să cred...Mă uitam ca un tâmpit. Nu cumva era vreun post străin de dincolo, care făcea diversiune? Totul se petrecea aievea. Era adevărat!

    Apoi am aflat cum a fost generalul Milea sinucis, din ordinul tiranului, pentru că, n-a vrut să execute ordinul ca, armata să înăbuşe manifestaţiile, să tragă în propriul popor... Iată, primul mare erou al... Dar, ce-i asta? Revoluţie sau lovitură de stat? O fi ceva asemănător, ca acum două secole, la francezi? O luam pe urma lor? Că-n urma lor eram cu două secole...

 

    URA! URA! URAAA!!! răsunau în curtea regimentului, uralele din piepturile multora dintre noi. Unii erau mai reţinuţi, dar vedeam că trăiesc la intensitate maximă, cele ce se petreceau la radio. Ne îmbrăţişam între noi fericiţi, cadre şi soldaţi. Păream ca nişte nebuni frumoşi dintr-o piesă de teatru. Ne strȃngeam mȃinile cu frenezie, ne pipǎiam. E adevǎrat?

Radiourile urlau, megafoanele ne asurzeau, trăiam cu toţii o stare de beţie, exaltare greu de descris... Iute, la televizor! Radioul şi televiziunea fuseseră cucerite de revoluţionari! Două puncte forte. Cine erau revoluţionarii? Cum de reuşiseră să pună mâna atât de repede pe aceste mijloace de informare în masă? Văzusem nişte figuri noi, necunoscute... Informaţiile curgeau cu nemiluita. Foarte des se transmitea un imn aproape uitat de mine: Deşteaptă-te române!...

    Ofiţerii alergau înnebuniţi pe alei. Unii gesticulau şi-l înjurau pe Ceauşescu de bucurie, lăsându-şi sentimentele libere să se uşureze şi să se reverse, ca o cascadă. Aproape că-mi venea să plâng...de fericire.

- Ura! A fugit cizmaru’! Nu mai avem comandant suprem!

    Eram cu toţii lângă aparate. Prin ferestrele larg deschise răzbăteau, ca o muzică divină, nǎucitoare, cuvinte preţioase ca: LIBERTATE, ADEVĂR, DREPTATE, DEMOCRAŢIE. Sensul adevărat al acestor cuvinte, nu-l descifram pe deplin, pentru cǎ erau complet noi, așa  cum fusese cuceritǎ luna cu mulţi ani ȋn urmǎ. Poate mai târziu, după ce se vor fi terminat toate acestea, vor deveni cuvinte atât de banale, încât nu vor mai speria pe nimeni.

    Peste tot vedeam manifestaţii de bucurie, o bucurie imensă, nemaiîntâlnită niciodată de mine. Poate că o aşteptam ... de 22 de ani.

    Unii ofiţeri s-au codit să ne lase la început să ascultăm la aparate. Dar alţii i-au contrazis, iar printre ei s-a aflat şi căpitanul nostru. Nu ştiu cine oare s-ar mai fi înţeles cu noi în acele clipe. Forfota  din regiment putea fi greu comparată cu ceva. Poate cu un stup de albine zgândărite. Până spre seară n-am zăbovit nicio clipă. Noaptea începea să ne învăluie cu mantia încet, cu braţe ȋntunecoase și reci. Cine ştie ce pericole ne mai pândeau? Întunericul punea stăpânire peste acele meleaguri. Între timp, se întâmplaseră multe lucruri la Bucureşti.

Revoluţionarii chemau rând pe rând populaţia, să apere radioul şi televiziunea. Terorişti, diversionişti, oamenii lui Ceauşescu, care încă nu fusese prins, ameninţau să pună mâna pe situaţie.                                                  

    La TVR, pe la orele 20.30, se anunţă cu disperare de către actorul şi regizorul Sergiu Nicolaescu:

-  Căpitanul Niculescu, împreună cu regimentul 7 mecanizat, din garnizoana Ploieşti, să vină urgent la Bucureşti!... Gata, plecăm!  Îmbarcarea! De data asta e adevărat! Ni se dăduse o rezervă de 300 cartuşe la noi. Mă simţeam în regulă cu cele patru încărcătoare pline... Mă enerva însă A.G-ul, pe care, în ultimul moment am fost obligat să-l iau în primire. Printre cartuşe aveam şi trasoare. Se deosebeau după culoare.

     Situaţia devenea foarte gravă la Bucureşti. Odată cu înserarea, a început să se tragă în carne vie! Asta înseamnǎ război de gherilă?... Bestiile... lui Ceauşescu loveau în poporul abrutizat, care îşi cerea şi striga din răsputeri libertatea. Să fi venit ruşii în ajutorul tiranului?

    Noi habar n-aveam cum să procedăm în astfel de situaţii. Cine era să ne înveţe? Doar atât ni s-a spus: trageţi numai la ordin şi ascultaţi cu atenţie comanda! Devenisem atât de entuziasmaţi, că nu mai conta nimic. Mă şi imaginam plecând să cuceresc Bucureştiul cu arma-n mână. Da, acum înţelegeam... După Timişoara, venise rândul capitalei să se revolte. Dar celelalte oraşe?...Cum de luaseră lucrurile o astfel de întorsătură? Din manifestaţie de protest la adresa Timişoarei, la revoltă populară generală? Părea un vis ireal, prea frumos ca să fie adevărat. Să fi fost sub masca revoluţiei, o lovitură de stat bine pregătită? Cu sprijinul cui? Adevărul-adevărat va fi cunoscut mai devreme sau mai târziu, cu siguranţă!...

    În câteva minute ne-au îmbarcat pe toţi. Cunoşteam destinaţia iar bucuria că aveam să lupt pentru eliberarea oraşului meu natal, de sub jugul comunist, mă umplea de mândrie. Era o bucurie amestecată însă, cu o mare doză de naivitate şi teamă. Naivitate, pentru că îmi imaginam că vom intra triumfători în Bucureşti, că se vor da toţi la o parte din calea noastră... Iar teama de necunoscut venea din faptul că, nu-mi era prea clar ce o să facem cu adevărat.

Vizualizări: 28

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Elisabeta Luşcan pe Iulie 2, 2012 la 6:23am

Da am postat "Omul de sub podea" şi "Munţi cu creste albe" pe care le găsiţi la texte postate pe blogul meu. Am scurtat puţin dar sper să înţelegeţi, Elisabeta

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Iulie 1, 2012 la 11:29pm

Doamnǎ Elisabeta, de abea din 16 decembrie 1989 am simţit ce ȋnseamnǎ starea de rǎzboi, de incertitudine și de stres. Nu mai era o joacǎ. Jocul real ȋncepuse. Ar fi interesant de citit "Omul de sub podea". Aţi plasat ceva din proza scrisǎ pe blog?

Comentariu publicat de Elisabeta Luşcan pe Iulie 1, 2012 la 5:27pm

Prin multe faze grele ai trecut în haina de soldat...sunt greu de uitat.Eu nu le-am uitat nici pe cele povestite de alţii dar când le trăieşti pe propria piele e cu totul altceva. Cât despre Revoluţie am trăit-o minut cu minut în faţa Tv. Nici cozonaci de Crăciun, nici...groază. Am descris-o şi eu într-o povestire pentru urmaşi dintr-un volum de proză scurtă "Omul de sub podea"-Ed.Karuna Bistriţa 2009. Am lecturat cu interes.Îmi place mult cum scrieţi. Mulţumesc!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor