Înainte de 17 decembrie mai fusesem plecat de câteva ori în misiune la Bucureşti. Mă ofeream să plec de fiecare dată, mai ales că, mi se făcea tot mai des dor de oraş, odată cu apropierea liberării. Mă născusem, crescusem şi văzusem cu ochii mei, cum în cei aproape 22 de ani, oraşul se dezvoltase continuu, întinzându-şi tentaculele sale uriaşe, devenind un monstru frumos. Se construise şi se demolase atăt de mult, încât dacă erai un străin, nu mai ştiai în ce epocă a istoriei te afli. A fost război, a fost un cutremur mare?... Aproape tot ce se construia se făcea fără gust, de mântuială, cu economie socialistă. Mă gândeam la  zgârie-norii  de peste Atlantic. Când o să avem şi noi aşa ceva? Când o să avem cartiere elegante, case adevărate şi multă verdeaţă în jur? Niciodată...poate. Când o să ne bucurăm de un nivel de trai ca-n occident?  Tot aşa ... Noi eram liberi să fim poporul-sclav, disciplinat, răbdător, pe calea societăţii socialiste, multilateral dezvolatate...Să ne făurim un viitor măreţ, liber şi prosper! Tot înainte, în zbor, spre comunism! Nu mai eram condamnaţi să murim de frig şi de foame, pe întuneric (în epoca lumină!) în cutiile de chibrituri, cu chirii de batjocură. Dar mai ales, nu mai eram condamnaţi la o moarte culturală, sigură şi lentă, la o transformare în simple marionete, bune doar de muncă şi ridicare în slăvi a conducătorului iubit. Pentru mine, filmul şi teatrul, reprezentau oaze de libertate. Acolo puteam să visez cu ochii deschişi, fără să-mi fie teamă că aş fi surprins. Regimul avea grijă să aducă anumite filme educative, drame, aventuri sau divertisment. Învăţasem multe din ceea ce văzusem. Ştiam să gust partea bună a lucrurilor. Fusesem învăţaţi din fragedă copilărie, cu disciplina şi doctrina comunistă. Iată cum ar fi trebuit să arate atitudinea unui tânăr educat şi învăţat în societatea socialistă:

    Tinereţea este vârsta primelor hotărâri, a primelor mari răspunderi. Sunt anii când îţi formezi convingerile ideologice şi politice, concepţia despre viaţă şi orizontul de cunoştinţe; când îţi alegi profesiunea şi îţi începi activitatea creatoare, anii când intri în viaţă ca om conştient, când începi să participi din plin la viaţa socială, când alegi şi legi prietenii trainice şi alegându-ţi tovarăşul de viaţă, îţi întemeiezi familia.

      Câte probleme nu ridică fiecare dintre probleme! Cât de important este pentru întreaga viaţă să fii capabil să găseşti întotdeauna răspunsul cuvenit la toate aceste întrebări! Cât de necesar este să înveţi să deosebeşti ceea ce e bun de ceea ce e rău, ceea ce e adevărat şi drept, de ceea ce e neadevărat şi nedrept, să ştii să te comporţi ca membru demn al societăţii noastre socialiste, să fii la înălţimea măreţelor sarcini şi minunatelor perspective pe care ţi le deschid lupta şi munca întregului popor condus de partid!

      Dar capacitatea de a te orienta mereu în mod just, de a găsi întotdeauna răspunsurile cuvenite la toate problemele pe care ţi le ridică viaţa, nu vine de la sine. Iată de ce, pentru orice tânăr are o deosebită însemnătate însuşirea învăţăturii marxist-leniniste, a politicii partidului nostru, a moralei noastre noi, a unei conduite demne, corespunzătoare moralei comuniste; aceasta reprezintă o latură hotărâtoare în formarea conştiinţei şi personalităţii fiecărui tânăr al ţării noastre.

     Dezvoltarea conştiinţei socialiste a generaţiei care participă la desăvârşirea construcţiei socialiste şi va participa la construirea comunismului, are o însemnătate deosebită pentru viitorul societăţii noastre.

     Făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste a tineretului se înfăptuieşte în procesul muncii sale active pentru dezvoltarea economiei şi culturii socialiste, în lupta împotriva tuturor influienţelor şi rămăşiţelor moralei burgheze. Pentru ca să poţi aprecia just ce este moral...

     Multe din afirmaţiile de mai sus erau adevărate într-un anumit context. Ambalajul în care era îmbrăcat conţinutul dovedea că aceste lucruri erau preluate din etica şi morala creştină, deturnate în folosul conducătorilor comunişti. Din toate acestea lipsea un lucru foarte important: Dumnezeu.

    Era singura societate umană, unde oamenii se bucurau de toate drepturile vieţii, inclusiv dreptul la viaţă şi la muncă! Cum de am putut rezista şi suferi atât de mult? Asta nu era o dovadă, de cât de necunoscute sunt limitele umane? Mai ales laşitatea generaţiilor  mai  bătrâne, care au preferat să se sacrifice în felul acesta, decât să dispară... De exemplu, eu trebuia să-i mulţumesc lui Ceao, pentru că  dăduse decretul din ‘68. Astăzi, cine ştie dacă aş mai fi fost pe lume?! Nu vreau să-l mâniez pe Dumnezeu. Cu toate lipsurile îndurate, copilăria mea n-a fost nefericită. M-am bucurat de viaţă, de şcoală, de vacanţe, de prieteni buni... E-adevărat, au mai existat sporadice tentative de răzvrătire, dar... o jumătate de secol aproape, era un record demn de celebra Guiness Book. Mai bine mai târziu, decât niciodată!

... Până nu demult, ne relaxam seara la T.V.R, cu două ore de emisie, urmărind activitatea marelui erou, conducător al ţării... Trecuse epoca de aur?

    Una câte una, vestigiile culturale ale patrimoniului, ale istoriei, căzuseră pradă geniului tovarăşului, la un simplu semn. Avusesem şi o mare academiciană... Atunci mi-am zis: aşa a vrut Domnul, să fie scrisă soarta acestui popor. Aşa ne-a încercat El.              

    Cu câteva luni în urmă, nici prin cap nu-mi trecea să mă gândesc la aşa ceva. Să fi gândit cu voce tare aşa, aş fi fost înhăţat fără discuţie şi ascuns de către cei de la “Secu”... Auzisem vorbe de la oameni de încredere, că pe la cozi stăteau turnători. Înainte de armată îndrăznisem să ascult noaptea târziu, BBC-ul, Europa Liberă... Pe atunci, mă gândeam doar cum aş putea să scap mai repede din cuşcă. Acum, situaţia părea că se schimbase radical.

 

Noaptea cea mai lungă

 

    Lunga coloană de blindate şi motorizate se puse în mişcare. Plecam la drum, luând de braţ inocenţa noastră. Pe poarta unităţii ieşeau “one by one“, atu-urile noastre pentru petrecerea  cu artificii din noapte, ce avea să vină. Iniţial, grupa mea a fost repartizată pe un T.A.B. În ultimul moment însă, un alt ordin ne-a trimis ca să-i ţinem companie unui bătrân Carpaţi, plin cu muniţie şi unelte genistice. Am realizat imediat pierderea suferită. De la adăpost, direct pe bombă! ... Ce să-i facem, ordinul nu se discută, se execută! N-aveam timp de mofturi. Cineva trebuia totuşi să urce în acest camion. Ş-apoi nu eram singurii.  Mai erau mulţi în situaţia noastră. Când cineva pleacă la război, important e să ajungă la “meeting“, chiar şi călare pe-o mârţoagă!

    Şarpele nostru se întindea lent peste doi kilometri. Noi stăteam înghesuiţi. Abia încăpusem toţi cei douăzeci în camion. Cântam de mama focului, pregătindu-ne sufleteşte pentru distracţie. Noaptea era senină, iar prin puzderia de stele străjuia o lună plină...Unul reuşi să-şi aprindă o ţigară Carpaţi. Mirosul înţepător şi puturos, îmi irită simţurile.

- Aruncă dracului ţigara aia, sau dă-mi şi mie una!

- Tu, mă? Te-ai apucat? De când?

- Din clipa asta! Stresul mă învinsese.

    La auzul motoarelor, lumea ieşea de peste tot, strigând şi îmbărbătându-ne: Armata e cu noi! Haideţi băieţi, curaj! Aventura începuse. Noi răspundeam prin cântecele noastre: Suntem armata ţării, Iubiţi cu toţi dreptatea, Deşteaptă-te române!

    Câţiva kilometri motorul a tot tuşit, dând rateuri dese, dar am mers fără să ne oprim. Inevitabilul s-a produs atunci când nu ne aşteptam. Bătrân şi obosit, sub povara noastră şi a sculelor, hârbul n-a mai vrut să tragă, transformându-se în măgar. Aşa am ajuns în coada plasamentului. După sforţări şi chinuri repetate, am reuşit să-l facem să înţeleagă că avem nevoie de el, ca să ne ducă la destinaţie. Domnul Carpaţi părea că a devenit băiat cuminte. Chiar se aşternuse bine la drum. După ceva timp am prins convoiul. Eram încă departe de capitală, când rafalele şi loviturile de A.G. se făcură simţite. Maşina  frână brusc, pentru că nu mai putea să înainteze. Convoiul se oprise... O lovitură puternică de A.G. căzuse foarte aproape de maşina noastră. Eram șocaţi. Căpitanul Şatohin, noul nostru comandant de pluton ordonă:

- Repede, jos! Toată lumea în şanţuri! Urmară câteva minute de panică şi nedumerire. Un zvon îmi şuieră pe la ureche: pe aproape se afla o unitate de securitate. Am băgat cartuş pe ţeavă şi ne-am asigurat armele. Din fericire, n-a fost niciun pericol. Ne-am reluat locurile în camion ȋncǎ şocaţi. Da, de acum trăiam pe viu “the party“.

- Toată lumea jos!... Iar?... Altă belea! Moşul adormise şi nu-l mai puteam urni. Cu chiu, cu vai, după ce l-am împins câteva zeci de metri, am reuşit să-l trezim, şi hai la drum, bătrâne! Am prins repede viteză, însă rămăsesem singuri pe şosea. Ceilalţi nu se mai zăreau. Cu mine se întâmplase ceva ciudat. Toată armata nici nu simţisem nevoia, iar acum… începusem să “smocăi” ţigări, una după alta. Fumam şi făceam vocalize. În noaptea asta, doar eram solişti! Dar acum, rămaşi singuri, devenirăm mai prudenţi, mai suspicioşi. Ne apropiarăm de Otopeni. Primul, al doilea, al treilea bloc... Poc! Poc! Poc! Se auziră trei explozii mai mici, urmate de un Bang! puternic... Sunase verdictul... Chiulasa  luase foc. Iată-ne rămaşi singuri în noapte, în compania Otopenilor. Săracul nostru Carpaţi, arsese înainte de limită...

- Jos, toată lumea, dădu iarăşi ordin căpitanul nostru, dar în şoaptă. Şoferul coborî grăbit din cabină, ca să examineze situaţia motorului.

- Mort, spuse după câteva clipe. N-avea cum să-l repare. Căpitanul ne puse să supraveghem toată zona dintre blocuri şi casele vecine. Ne-am împărţit în grupe de câte patru. Câţiva au rămas lângă camion ca să-l apere şi să nu ne surprindă cineva dinspre curţi. Am format un fel de arc de cerc. Drumul principal era bine luminat. Pe stradă nu se zărea nimeni.

    Un puternic miros de praf de puşcă ne sufoca. Puţin mai devreme, aici se trăsese serios! Ne-am postat pe lângă garduri, mascaţi de tufişuri şi de semiîntuneric. O parte dintre noi s-au ascuns pe după coloanele blocurilor, prin gropiţele de la marginea drumului. Am aşteptat aşa, în tăcere, mai mult de un sfert de oră. Aici domnea o linişte stranie, dar în Bucureşti era urgie. Bubuituri, rafale, răpăieli, se auzeau tot mai des. Şoseaua era pustie, aproape de miezul nopţii. Pe la ferestre se zǎreau foarte puţine lumini aprinse. Cu toate astea simţeam cǎ lumea nu dormea. Stǎteau cu draperiile trase sau cu obloanele lǎsate. Între timp, căpitanul şi șoferul ne-au făcut o mică surpriză. Au făcut rost de un alt camion. Ne-am pus pe treabă imediat, transbordând toată marfa în celălalt camion, care n-avea prelată. Steagul găurit în mijloc, luat la plecare, flutura din nou. Am rǎmas uimit de cȃt de repede fǎcuserǎ rost de altǎ mașinǎ.

    Pornirǎm, însă după câteva zeci de metri, maşina s-a oprit. În faţa noastră, la vreo alte două sute de metri, se zărea podul baricadat de maşini. Căpitanului i-a fost frică să mai înaniteze. Până să apucăm să ne dăm jos, dinspre pod au apărut în viteză două autobuze. Stăteam pe vine şi ne mişcam foarte greu, dar eram protejaţi de ambele părţi de lăzile cu muniţie şi de raniţele puse deasupra. Am pus armele în poziţie de tragere... Casca îmi căzuse peste ochi, mâinile mi se încleştaseră pe arma mută şi rece, care fremăta sub apăsare. A fost o nebunie curată. N-am avut încotro. Dacă în cele două maşini, care  trecuseră în trombă pe lângă noi, s-ar fi aflat duşmani, ori noi am fi fost praf, ori ei...

    Cȃteva clipe, căpitanul a stat nehotărât. Apoi ne-a dat ordin să coborâm. Nu ştiam cine formase barajul la pod. Dacă mai înaintam, riscam să se tragă asupra noastră, chiar dacă aveam steagul arborat pe camion. Căzusem la mijloc. În scurt timp, focurile s-au încrucişat din mai multe părţi, cel puţin pe deasupra. Deşi şoseaua era luminată bine, în întunericul din jur, plutea moartea, groaza, neliniştea. Vuietul de la Bucureşti îmi spărgea timpanele. Am format iar un semicerc, pe partea stângă a camionului. Doi puşcaşi se instalară în faţă şi doi în spatele maşinii. În stânga noastră se afla câmpul semiîntunecos, mocirlos şi rece ... Ne-am postat lângă camion şi în curtea din apropiere. Totuşi, de ce hotărâse căpitanul Şatohin să rămânem aici? Motivul principal a fost că, în faţa noastră, la câţiva metri, se aflau două Dacii 1300 ciuruite de gloanţe. Pe fundalul nopţii continuau să se proiecteze zeci de luminiţe de A.G. şi trasoare sau rachete de semnalizare. De asta simţisem noi mai înainte mirosul specific... Am tresărit brusc. Unul dintre cei patru puşcaşi apăsase pe trăgaci, în direcţia podului. Răsunară două rafale scurte...apoi, linişte.

    Toată lumea în câmp! ne-a ordonat căpitanul în şoaptă. Am executat rapid ordinul, dar în zăpăceala, neştiinţa sau confuzia noastră, ne-am aşezat cu spatele la câmp. Credeam că duşmanul vine pe şosea. Văzând ce gafă am făcut, căpitanul ne-a apostrofat iute:

- Întoarceţi-vă cu faţa la câmp! Vedeţi că staţi prea aproape unul de altul! Măriţi distanţa mai mult! Trebuia să luǎm distanţă, măcar şapte metri între noi.

    Acum stăteam culcaţi pe pământul arat, rece şi mocirlos. Casca îmi tot cădea peste ochi, iar eu căutam s-o împing cu degetul arătător, de la mâna stângă. Mă holbam, încercând să disting ceva prin întuneric. Când m-am uitat în jur să-i văd şi pe ceilalţi cum stăteau aşezaţi, am observat imediat că ne lucesc căştile. Instantaneu, am avut un gest reflex şi am băgat mâna în noroiul rece-lipicios, ca să-mi mânjesc casca. Nu peste mult timp, din întunericul misterios din dreapta mea, a tâşnit o rafală de trasoare, din gura unei căţele. Tirul nu era ȋndreptat spre noi, ci spre blocurile în construcţie din stânga. Atunci, unul dintre noi, un bucureștean din ciclul septembrie ‘89, de emoţie, a scăpat două trasoare în direcţia din care se trăsese ...

    Doamne! Imediat tirul furibund s-a îndreptat spre noi. În fracţiunea aceea de secundă, am apucat să văd doar săgeţile fosforescente, care mi-au trecut pe deasupra capului, la câţiva centimetri. Nu-mi venea să cred că se trage asupra mea! Părea atât de inofensiv jocul acesta de lumini... M-am dumirit imediat că nu-i o scenă de film, că nu visez. Eroul eram chiar eu şi totul era adevărat. Am încremenit cu mâna pe armă, abia îndrăznind să ridic privirea. Am stat aşa un timp ce părea nesfârşit.

    Cartuşul aştepta ordinul meu, dar inspiraţia, norocul, stăpânirea şi nedumerirea, ne-au făcut să nu mai ripostăm. Nici unul nu fusese atins. De abia mai îndrăzneam să mă uit în jur, dar să mai şi ridic capul... Au fost cele mai grele momente ale nopţii. Simţeam pe pielea mea realitatea crudă şi frica de moarte, pentru prima oară. Mă stăpânisem, deşi tare aş fi vrut să trag vreo mie de cartuşe în întunericul acela blestemat. Se făcuse deodată o linişte stranie. Nici vântul nu mai bătea. Doar în depărtare, rafalele dezlănţuite muşcau din liniştea nopţii. Căpitanul Şatohin ne spuse grăbit, în şoaptă, să părăsim imediat câmpul, să intrăm în curtea din spatele camionului nostru. Am ieşit târâş din şanţuri, traversând în fugă şoseaua. Inima mi se zbătea încă neliniştită. Căpitanul fixă mai bine steagul tricolor găurit şi se ascunse în apropiere de noi, după ce ne dăduse ultimele ordine. Ţineam legătura printr-un fel de telefon fără fir. Puţin mai încolo, mut şi nepăsător, cu faţa lividă spre cer, cu ochii deschişi, sticloşi, pe jumătate dezbrăcat, se afla mortul. Privirea sa părea că regretă că părăsise această lume. O umbră de uimire se mai zărea pe chipul livid. Am dedus că provenea de la una dintre cele două Dacii zdrenţuite de gloanţe. Cineva îi luase probabil geaca de pe el, în care se aflau actele. Era după aspect destul de tânăr. Părea trecut puţin peste treizeci de ani. Fusese lăsat doar în tricou, pantaloni şi adidaşi... Ciudat, acest corp neînsufleţit îmi amintea de fratele meu, mort în urmă cu trei ani. Imaginea lui printre cadavrele din morga Spitalului de Urgenţă Floreasca, îmi stăruia în minte.

    Unul dintre gloanţe îi pătrunsese adânc în mâna dreaptă, între degetul mare şi arătător, altul se oprise în dreptul inimii, dar pe partea opusă. O pată mare, roşiatică, îi impânzise tricoul alb. Din cauza şocului eram atât de nepăsător... Multă vreme această imagine a continuat să dăinuie în memoria mea vizuală. În emoţia şi stresul de nedescris, pe care le trăisem, dublată de o frică teribilă, o frică de moarte, din partea unui duşman nevăzut, ce mai conta trupul acesta neînsufleţit? Era al unui terorist, sau al unui nevinovat? Cine putea să ştie?... Un frig nenorocit mă cuprinse în ghearele sale ascuţite. Tot stând şi aşteptând culcat şi aproape nemişcat, alături de ceilalţi camarazi de arme, pe pământul atât de rece, neprietenos şi de umed, frica îmi mai trecuse. Acum îi luase loc tremuratul. Supravegheam neliniştiti, mai ales fundul curţii. Casa întunecoasă mi se părea în permanenţă suspectă. Cineva putea oricând să ne surprindă de acolo. Din fericire a fost linişte. Oboseala şi somnul nu se lipiseră defel de noi.

    Orele se scurgeau fără să le percepem cu adevărat trecerea. Era ca-ntr-o poveste, în care timpul rămăsese undeva suspendat, aşteptând să fie dat jos de acolo... Din acel loc vedeam foarte bine mortul, care îşi dormea liniştit somnul fără sfârşit. Nu ştiu de ce, dar am avut senzaţia că, la un moment dat, s-ar putea trezi şi să vină spre noi...că piesa a luat sfârşit şi el îşi jucase rolul foarte bine, așa cum ne jucam noi ȋn copilǎrie de-a hoţii și vardiștii. Într-un  moment culminant, ca să nu fiu nevoit să mă ridic, m-am tȃrȃt, deşi eram aproape amorţit de frig și m-am lăsat mai ȋncolo pe-o parte, ca să mă uşurez. Văzându-mă, sergentul Stoica, din acelaşi leat cu mine, râse încetişor. Ne cunoscusem din prima zi de armată. El, ca să ajungă sergent, mai întâi făcuse şcoala de gradaţi.

- Ţi-e frică de glonţ, Costicǎ?

- Cui nu-i e frică, mă? Scuzaţi, domn’ sergent? Şi-apoi, dacă mă vede cineva, dă şi de voi...

- Ai dreptate, soldat!

    Când s-a luminat bine de ziuă, lumea începu să forfotească pe stradă. La Bucureşti încă se mai auzeau bubuituri surde. Ne ridicarăm nehotărâţi.Toate încheieturile trozneau, întinzându-ne. Tropăiam de mama focului, să ne încălzim picioarele amorţite. Ne adunarǎm discret la semnalul cǎpitanului. Steagul nostru flutura liniştit pe cabina camionului. Prin mijlocul sfâşiat, acolo unde cândva se aflase o stemă comunistă, ţâşniră primele raze de soare. Primul care a trecut pe lângă camion a exclamat:

- Tii, ce de muniţie!

Vizualizări: 44

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Iulie 3, 2012 la 12:47am

Doamnǎ Elisabeta, vǎ rǎspund cu aceeași bucurie. Ȋntr-o bunǎ zi, sper cǎ acest manuscris va vedea lumina tiparului. Revǎzȃndu-l, am observat cǎ mai sunt unele mici corecţii de fǎcut.Din pǎcate pentru mine, va trebui sǎ umblu din editurǎ ȋn editurǎ ( virtual ), pȃnǎ voi gǎsi pe cineva interesat de acest manuscris. Primele exemplare comandate le voi trimite prietenilor, printre care vǎ numǎraţi și dvs.

Comentariu publicat de Elisabeta Luşcan pe Iulie 2, 2012 la 8:52am

Sunteţi logic în toate, echilibrat, consecvent...tare m-aş bucura să ştiu că aveţi o soţie pe măsură. În altă ordine de idei cine a fost atunci soldat nu i-a fost uşor. Pe mine mă impresionează aceste probleme ale ţării. O să vedeţi şi câteva poezii revoluţionare la mine. Cineva spunea că acestea nu-s poezii scrise şi legate de evenimente de genul acesta, de moment, dar eu nu mă pot abţine.Răbufnesc. "Câte probleme nu ridică fiecare dintre probleme!" Am citit cu plăcere şi pasiune. O zi frumoasă vă doresc! Cu respect, Elisabeta

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor