La vecinii de astă-noapte

Ieşirăm în stradă să ne grupăm. Câţiva trecători se opriră să studieze mortul. Comentau cu aprindere. Unul dintre ei se duse să anunţe salvarea, la un telefon public. De acum, se luminase de-a binelea. Era ziuă, iar coşmarul nopţii părea că trecuse. Cel puţin, aşa speram noi. Camionul ne-a dus până în apropiere de pod, unde a virat la dreapta, intrând în curtea unei întreprinderi. Vizavi, chiar în dreptul întreprinderii, se afla UM 01305. Căpitanul îşi adusese aminte de acest amănunt, aproape la timp noaptea trecută, atunci când ne-a ordonat să părăsim în grabă câmpul. Nu ştia probabil, dacă unitatea căzuse în mâinile inamicului. Acum nu mai conta. Bine că nu ne-am împuşcat între noi. Providenţa ne salvase de la catastrofă. Ce rost ar fi avut să murim ca proştii? În puţinul răgaz avut, am reflectat la câteva nelămuriri. De ce fusesem chemaţi printre primii la Bucureşti? Pentru că eram mai aproape? Nu erau destule unitǎţi ȋn oraș? Pentru că eram mulţi şi aveam în dotare de toate? De ce refuzase comandantul Niculescu ordinul de a pleca la Ploieşti cu o zi, două, înainte? Mă întrebam mai ales, ce făcea familia mea în timpul acestor frământări? Oare ce se întâmplase cu ai noştri la Televiziune? Ajunseseră acolo, poate şi la Sala Palatului? Mă gândeam că, vara trecută, soldaţii care mai rămăseseră la noi în regiment, au participat la turnări de film, sub regia domnului Sergiu Nicolaescu. Filmul se numea parcă Mircea sau Şoimul din Carpaţi. Acolo s-au întâlnit probabil, căpitanul şi regizorul, sau poate se cunoşteau mai demult ... Cred că între cei doi se legase o amiciţie frumoasă, care acum se materializase prin chemarea noastră în capitală. Mai târziu, aveam să aflu că Sergiu Nicolaescu venise să-l întâmpine pe căpitan, chiar la pod, în noaptea ce trecuse. Incidentul cu cele două Dacii 1300 mă lăsase cam în ceaţă. Cei din Dacii au încercat să ţină convoiul pe loc, deschizând focul? Altfel nu-mi explicam de ce găsisem cadavrul bǎrbatului împuşcat. Cu restul ocupanţilor din Dacii, ce se întâmplase? Foamea începuse să-mi dea ghionturi, iar oboseala n-o mai simţeam. Oamenii de la întreprindere ne întâmpinară bucuroşi. Ne-au dat pâine şi ţigări. Mirosul de pâine proaspătă ne învălui plăcut. Asta a făcut să ne mai relaxăm puţin. Căpitanul Şatohin ne avertiză să fim cu ochii în patru. Mi-am aprins cu frenezie o ţigară. Până de curând, aproape nici nu mă uitasem la ţigări, deşi lucrasem în restaurant, iar toată armata stătusem nepăsător faţă de ţigări. Făcusem câţiva ani sport şi nu mai puteam suferi mirosul de tutun. Revoluţia a produs o schimbare şi în mine. Neplăcută. Trăgeam cu nesaţ, aproape încontinuu, şi nu simţeam deloc tăria fumului, de la nenorocitul de “Carpaţi”, pe care îl căpătasem. Îmi veni atunci în minte, o celebră reclamă, afişată prin unele locuri: “Fumaţi ţigări Carpaţi, ţigări de soi, dar nu ne fumaţi pe noi!” Muncitorii se simţeau mai în siguranţă în prezenţa noastră. Însă, trebuia ca noi să ajungem urgent în Bucureşti, să lăsăm muniţie la divizie şi să aflăm ce-i cu trupele noastre. Apoi trebuia să aşteptăm noi ordine. Camionul nu mai putea merge mai departe. Nu era al nostru. Nu avea nici prelată şi nu ştiam de unde putem fi atacaţi. Deşi lumea se bucura şi arăta peste tot semnul victoriei, pentru mine era limpede că, nu se terminase încă. Ceauşescu fugise, nu se ştia unde, iar până să fie prins, cine ştie ce se mai putea întâmpla? Cei de la întreprindere ne-au pus la dispoziţie un autobuz lung, de la ITB, ca să ne ducă direct până la București. Tocmai încărcam muniţia când, o veste m-a făcut să-mi treacă frisoane prin şira spinării: -Terorişti! Unul dintre muncitori ne anunţă că văzuse nişte indivizi, venind dinspre aeroport, prin curţile oamenilor şi că, sunt pe aproape. Ne-am aliniat în grabă la ordin. Dacă cele spuse de omul acela se confirmau, puteam avea o mare problemă. Doi băieţi rămaseră lângă autobuzul plin cu materiale. Dacă duşmanul ascuns descoperea muniţia din maşină şi ar fi tras în ea, atunci s-ar fi produs o mare catastrofă. Din fericire, autobuzul era tras ȋn curtea unitǎţii și nu da de bǎnuit. Traversarăm în fugă la vecinii noştri de astă-noapte. Dupǎ ce ne-am recomandat de unde suntem, am ocupat poziţii de tragere, în tranşeele proaspăt săpate, pe o rază de vreo 200 metri, alături de soldaţii de acolo. Aşteptam încordaţi, mai ceva decât noaptea trecută. Pândeam câmpul şi şoseaua. Răsunară ca din neant împuşcături. Dar ce, nemernicii aceia de terorişti, oricine ar fi fost ei, erau atât de idioţi şi de stupizi, să-şi pună pielea-n băţ şi s-o ia peste câmp, să ne atace? Ei, care ştiau mai bine de o mie de ori, cum se luptă în asemenea situaţii? Ar fi fost o aberaţie... De sus, se auzi un zgomot puternic, şi un elicopter de-al armatei se înălţă deasupra clădirilor aflate în construcţie. Se învârti de câteva ori trăgând rafale prelungite, apoi s-a îndepărtat şi liniştea s-a aşternut din nou peste aceste locuri. Nenorociţii, ori s-au ascuns, ori au păţit-o. Speram să fie riscul meseriei pe care şi-au ales-o. Cred că pe unii dintre ei i-au liniştit pe vecie. Dar... mai târziu, am auzit că, în blocurile acelea neterminate s-ar fi aflat soldaţi neînarmaţi, care munceau în construcţii, în care s-a tras... Îmi venea să urlu de furie! Căzuseră poate victime nevinovate...Dar oare acel zvon era adevărat? Bestiile ceauşiste trăgeau în tot ce mişca, numai de dragul de a ucide şi a crea panică şi nedumerire. Mai credeau în Scaraoschi, cizmarul? Auzisem ceva, cum că ar fi străini din Siria, trimişi de Ghaddafi...Dar cum rămânea cu noaptea trecută, când se trăsese înspre şi dinspre blocuri? După mintea mea, soldaţii lucrau acolo şi dormeau la vreo unitate militară... După ce s-a potolit totul, am pornit spre Bucureşti. Stăteam mai mult pe vine, pentru că urma să trecem prin nişte porţiuni periculoase de pădure, unde se aflau unităţi de securitate. Securitatea era duşmanul nostru de moarte. Semnul “V“, deşi era arătat peste tot, teroriştii puteau să profite din plin de acest salut, sau de steagurile sfâşiate. Însă, oamenii cinstiţi, curaţi, cei care se ridicaseră pentru libertatea lor, erau cu mult mai numeroşi. Îi simţeam... Expresia de bucurie, de eliberare de pe feţele lor, entuziasmul, spuneau mult mai mult decât ar fi spus-o ei. Am intrat în sfârşit în oraş. Emoţia mea crescuse tot mai mult. Ne-am ridicat în picioare plini de încredere. Lumea observându-ne, ne întâmpina pretudindeni cu multă prietenie, de la copii până la cei mari. Victoria o simţeam, era a noastră, a oamenilor care doreau cu adevărat libertatea. Priveam cu multă atenţie, ca să văd ce se întâmplase prin locurile acestea. Am văzut multe vitrine sparte, maşini deteriorate, unele chiar arse, dar parcă nu mi se mai părea ceva extraordinar. Acum mi se părea normal să văd toate acestea. Vroiam să văd însă, ce se întâmplase la Televiziune, la Radio sau la Sala Palatului. Pe undeva, parcă îmi era ruşine că nu apucasem să trag şi eu măcar un glonţ, pentru binele mişcării populare. Mă gândeam că, poate era mai bine că nu trăsesem nimic. Cine ştie în cine ar fi nimerit gloanţele trimise de mine? Puteam să trag în nevinovaţi. Nu era încă timpul pierdut, să distrug măcar o jigodie de terorist. În mintea mea, acel terorist semăna cu un animal de pradă, care ucisese iar acum trebuia eliminat. Cel mai important lucru pentru noi, era să-i găsim cât mai repede pe ai noştri, altfel nu mai ştiam pe ce lume trăim. Oare câţi mai erau în viaţă? Murise careva dintre ei? Înainte să plecăm de la pod, căpătarăm ceva de mâncare. Ne gândeam să ciugulim când ajungem la divizie. În sfârşit, maşina opri vizavi de poarta unităţii. Foamea ne înghiontea rău. Încercam s-o păcălim cu bruma de mâncare. Abia am apucat să înghiţim nişte firimituri, când o primejdie neaşteptată se ivi. Iar teroriştii! Nu era de glumit. În câteva secunde maşina se strecură în curtea diviziei. Fuga la gropi! Ne-au băgat în sperieţi cum că, noaptea trecută fuseseră împuşcaţi câţiva soldaţi. În cap şi-n inimă! Se trăsese de pe blocurile din jur. Dar cum naiba? N-aveau căşti pe cap? Lunetiştii duşmani ţintiseră cu precizie în timpul nopţii. Mi-am controlat A.G. -ul, pistolul şi sacul cu muniţie. Doi suspecţi, poate mai mulţi, fuseseră văzuţi intrând în canalele din apropiere. Pe şosea treceau foarte des basculante şi camioane pline cu oameni, care fluturau steaguri tricolore găurite, scandând permanent VICTORIE! Frontul e cu noi! După o jumătate de oră, am ieşit din gropi înţepeniţi. Apoi, am descărcat o parte din muniţie, după care am plecat înapoi la Otopeni. Până să ieşim din oraş, am mers cum am mers. Dar în afara localităţii, şoferul călcă pe acceleraţie şi maşina prinsese să zboare cu o sută de kilometri la oră. Pândeam neliniştiţi orice mişcare, de pe câmpuri sau din păduricile pe lângă care treceam. Nu se întâmplă nimic însă. Am ajuns cu bine la 01305 şi ne-am integrat rapid în barajul format la pod. Mai întâi am descărcat muniţia rămasă, ca să eliberăm maşina ITB-ului. Între timp, apăruse maşina cu alimente. Am mâncat în fugă hrana rece care ni se împărţise, apoi am trecut la treabă. Barajul era format dintr-un trailer şi o fadroma, care în caz de nevoie, ar fi blocat imediat drumul. Mai aveam acolo două basculante de rezervă. Între acestea a fost lăsat un culoar suficient ca să treacă maşini din ambele sensuri. Toate maşinile erau obligate să oprească pentru control, fǎră excepţie. Ofiţerii care erau cu noi, controlau portbagajele, interiorul şi actele. Deşi era riscant, dacă ar fi vrut să treacă, mulţi ar fi putut rămâne nedescoperiţi, chiar şi dacă erau percheziţionaţi corporal. Erau prea multe maşini ca să facem faţă unui control amănunţit. Din depărtare se auzi un puternic huruit de motoare. Se apropiau tancuri şi TAB-uri dinspre Bucureşti. Când am văzut ţevile negre ivindu-se după spinarea podului, aţintite în direcţia noastră, mi s-a încreţit pielea din creştetul capului... Erau de-ai noştri! Steagul tricolor, sfâşiat, flutura mândru pe fiecare vechicul. Cele câteva blindate se topiră rapid la orizont, în drum spre Aeroportul Otopeni. Mai târziu, o altă coloană de război s-a apropiat dinspre oraş. Am luat poziţii preventive, printre tufele de lângă pod, deşi, de ar fi fost să ne atace, n-am fi avut altă alternativă decât şanţul, dacă mai apucam. URA! Sunt de-ai noştri! I-am recunoscut repede pe cei de la a -II-a. Erau pe tancuri, desanţi, mândri de ei. Ne-am salutat în fugă reciproc. Se duceau tot la aeroport, în chiote şi fluierături. Mă cuprinse atunci un sentiment nebun de bucurie. Nu mai eram singuri pe aici. Pe ai mei, din restul companiei a-III-a nu i-am zărit... Trebuiau să apară şi ei. Doamne, prin ce-or fi trecut? Priveam cum se îndepărtează convoiul, simţind optimismul cum scade în mine, ca o coloanǎ de mercur. Între noi şi cei de la a-II-a existase dintotdeauna, o rivalitate. Între companii s-au dat mereu lupte pentru întâietate. Acum, răul ne unise. Parcă eram fraţi de când lumea. După-amiaza zilei de 23 decembrie s-a scurs fără alte incidente. TAB-urile şi tancurile nu s-au mai întors, iar noi, odată cu lăsarea întunericului, ne-am retras în unitate curăţind locul. Ne-au cazat în grabă, în sala clubului, doi câte doi pe o saltea, pentru că nu existau destule. Sala era destul de mică. Auzisem un zvon, cum că, în noaptea aceea ne vor ataca duşmanii. Neliniştea încă mă stăpânea. Totuşi, aici eram în siguranţă. Santinelele erau dublate în posturi şi în şanţuri. Până să adorm, am reuşit să mă spăl un pic pe mâini şi pe gât cu săpun, la toaleta care devenise mizerabilă. Locul gemea de soldaţi, care aşteptau cuminţi la rând. Unii încercaseră să sară peste rând şi se iscă repede un conflict între cei din unitate şi noi. Din fericire, se stinse aşa cum începuse. Picioarele mă dureau rău, de la bocancii prea ficşi, pe care avusesem neinspiraţia să-i schimb la plecare. Călcâiele îmi erau roase. Apăruseră câteva bătături sâcâitoare şi dureroase. Cureaua de la cască îmi lăsase urme adânci, de la care mă alesesem cu nişte bube frumoase. La fel păţisem la mâini, în locurile în care mă zgâriasem din neatenţie. Seara s-a mai îndulcit cu ceva de-ale gurii... Televizorul funcţiona cu emisia mai mult ȋntreruptǎ, însă oboseala şi alte treburi urgente nu ne-au lăsat timp pentru noutăţi. În final, cortina viselor a făcut să cadă două pleoape ca de plumb, peste ochii mei înroşiţi de nesomn. -Alarmă! Unitatea este atacată!... Am sărit ca arşi, de pe saltele. Afară era un zgomot infernal... Se trăgea din toate părţile. În doi timpi şi trei mişcări am fost în holul mare. Aproape toţi stăteam cu armele aţintite spre uşi şi ferestre. Stăteam lipiţi de pereţi şi aşteptam din clipă-n clipă, ordinul să ieşim din clădire. Ordinul se lăsa aşteptat. Erau orele două din noapte. Soldaţii de afară, cei din posturi, trăgeau disperaţi, în neştire. Am crezut la un moment dat că vom ieşi, dar căpitanul nostru, după ce s-a consultat cu celălalt ofiţer, s-a gândit că se va isca o zăpăceală generală, şi ne vom omorî între noi. N-am mai ieşit... În primele clipe crezusem că este vorba de o invazie. Ne-am lămurit repede. Nici măcar un glonţ n-a atins geamurile sau zidurile. Cel puţin, pe interiorul curţii. În acele minute ale nopţii, noi, soldaţii am făcut foarte bine jocul teroriştilor. Puţini la număr sau câţi or fi fost, bandiţii trăgeau câteva păcănituri aici, câteva dincolo, dând senzaţia că se trage din toate părţile, că sunt mulţi. Tactica era foarte bine pusă la punct. Ofiţerii noştri nu s-au prins din prima seară. Asta am aflat-o mai târziu... Era clar că cineva făcea diversiune ca să ne hărţuiască. De unde să ştim noi de simulatoare? Mai ales că se mai şi trăgea. Nemernicii aveau P.S.L.-uri cu infraroşii, arme automate uşoare şi ... ce mai aveau. Au făcut multe victime, dar ne-au şi indus în eroare de multe ori. Cred că s-au prăpădit camioane cu muniţie astfel... În sfârşit, s-a primit ordinul ca să nu se mai tragă decât în ceva concret. Adică, dacă şuierau gloanţele dintr-o anumită direcţie, să se riposteze. Dacă duşmanul era identificat, să se tragă direct asupra lui. În noaptea aceea au fost ţinute în şah trei unităţi militare. Cea în care ne aflam noi şi alte două unităţi de securitate. Era un fel de triunghi al Otopenilor. De unde să ştim noi dacă nu ne atacaseră cei de la “Secu”? În sinea mea, eram supărat că am pierdut iar ocazia să mă joc cu păpuşica. Până la urmă, Moş Ene ne-a chemat la el. Cu muzică dulce de glonţ pe la urechi, am dormitat până dimineţă, cu ecoul șuierǎturilor de gloanţe intrat ȋn timpane.

Vizualizări: 216

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Iulie 11, 2012 la 1:32am

Sper, domnule Costicǎ Nechita. Vǎ mulţumesc pentru aprecieri și vǎ mai invit pe pagina mea. Istoria realǎ, dacǎ nu e scrisǎ, se va uita. Istoria fabricatǎ ȋnsǎ, poate fi periculoasǎ.

Cu stimǎ,

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Iulie 8, 2012 la 10:15am

Multe mulţumiri, domnule Gelu Vlaşin, pentru prezentarea făcută.

Toată stima,

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Iulie 6, 2012 la 7:49am

Domnule Munteanu Mircea, au fost multe clipe de tensiune, de neliniște. Am cǎutat sǎ surprind evenimentele, așa cum le-am trǎit. Dacǎ mi-a reușit, asta o vǎd și simt cititorii. Dvs m-aţi apreciat excelent și vǎ mulţumesc.

Vreau sǎ vǎ trimit manuscrisul, poate vǎ ajutǎ ȋn demersul pe care ȋl faceţi ȋn cartea dvs. Adresa aceea de email rǎmȃne valabilǎ ?

Toatǎ  stima,

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Iulie 6, 2012 la 7:41am

Domnǎ Katy urucu, vǎ mulţumesc pentru cuvintele frumoase, pentru aprecieri.

Toţi acei copii care ȋncǎ eram, au avut ce povest pe la casele lor, pe la prieteni.

Poate cǎ unii au scris, la fel ca mine. Nu ţin sǎ mǎ afirm neapǎrat ca sol al dreptǎţii sau al pǎcii ( deși toţi ar trebui sǎ fim ). Am fost și eu acolo și am luptat pentru binele oamenilor. Cǎ pentru unii a fost mai rǎu dupǎ aceea, cǎ a fost mai bine, acestea au rǎmas niște idealuri de libertate. Poporul romȃn are capacitatea de-a se mobiliza ȋn vremuri grele. Istoria ne-a demonstrat-o. Ȋnsǎ, cel mai trist lucru, este acela cǎ am ȋncǎput dupǎ clipele fierbinţi, pe mȃna cui nu trebuia.

Da, meritǎ cu prisosinţǎ amintiţi, toţi cei care au luptat fǎcȃndu-și datoria.

Cu stimǎ,

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Iulie 6, 2012 la 7:29am

Domnǎ Georgeta Andrieș, bine aţi spus zile de groazǎ. Noi ca noi, pentru cǎ trǎiam o stare de rǎzboi, dar pǎrinţii noștri și cei care ieșiserǎ ȋn stradǎ ?

Dar morţii, rǎniţii ?

Și ei au trǎit emoţii cumplite.

Mǎ ȋncǎlzește faptul cǎ, dupǎ atȃţia ani mai gǎsesc ecou aceste lucruri.

Cu stimǎ,

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Iulie 6, 2012 la 7:22am
Domnule Andrei A Radu, vǎ mulţumesc pentru pentru aprecieri și interes. Da, mǎcar spre aducere aminte. Mai ales cǎ, acele momente au fost cheia revo…lovi…luţiei ( un fel de struţo-cǎmilǎ a mișcǎrilor sociale de atunci ).
Ȋn rest, ar fi totuși de dorit sǎ trǎiascǎ ADEVÃRUL.
Cu stimǎ,
Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Iulie 6, 2012 la 7:13am
Mulţumesc, Marcel Vișa, pentru lecturǎ și interes. Adevǎrul absolut, cine știe ?
Adevǎrul simplu se știe. Vinovaţii, se pare cǎ se plimbǎ ȋncǎ liber pe stradǎ, dacǎ nu sunt deja eroi și au terminat de scris memoriile.
Cu bine,
Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Iulie 6, 2012 la 6:52am

Mulţumesc, Viorica Mocanu, pentru interesul acordat.
Cu bine,

Comentariu publicat de Marcel Vişa pe Iulie 5, 2012 la 3:27pm
Am citit cu interes. Oare adevarul absolut despre revolutie il vom afla vreodata?
Comentariu publicat de Andrei A. RADU pe Iulie 5, 2012 la 8:43am

Bine că mai apare scris și așa ceva, măcar spre aducere aminte. În rest, trăiască...Loviluția!

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor