Forfota din Ajunul Crăciunului

 

     A doua zi, pe 24 decembrie, m-am dus la infirmerie să-mi îngrijesc rănile căpătate, care îmi dădeau o stare supǎrǎtoare de inconfort. Mai târziu, pe poarta unităţii au intrat mai multe camioane pline cu soldaţi şi muniţie. Oh! erau din regimentul nostru... Erau de la compania a-V-a şi a-VI-a, din acelaşi leat cu mine. Cândva fusesem şi eu în aceste companii, coleg cu ei. Băieţii veneau direct de la Televiziune... Poate aflu ceva despre compania mea! Securitatea se predase şi trecuse de partea armatei și a revoluţiei. Pe atunci mai circulau nenumărate alte zvonuri. Se vorbea că tancurile, TAB-urile şi celelalte motorizate ale noastre erau încercuite de terorişti străini la aeroport, că au rămas fară muniţie. Că ar fi venit două mii de soldaţi ruşi chemaţi în ajutor, de proaspătul FSN (de ce nu-i chemaseră americani?), că în confuzia creată, ruşii au incendiat câteva dintre blindatele noastre.

    De asta veniseră ai noştri. Ca să ia muniţie să plece în ajutorul celorlalţi camarazi la aeroport. În acele clipe i-am privit cu multă atenţie, în timp ce-i ajutam la încărcarea materialelor. Nu mai erau aceiaşi oameni, care ne lăsaseră în urmă cu două zile. Erau acum nişte tineri gravi, încruntaţi, trecuţi prin focul gloanţlor; munciţi de multe griji, care vorbeau puţin. Trecuserǎ prin multe momente grele la Sala Palatului și la Televiziune. Cȃţiva dintre ai noștri fuseserǎ rǎniţi ȋn timp ce alergau printre gloanţe și transportaţi la spital.

    O urmă vagǎ de optimism mai stăruia încă pe feţele lor tulburate. Asta era bine. Aduseserǎ o mulţime de bunătăţi de la Televiziune, de la lapte la pungi, lămâi, până la tot felul de mezeluri şi brânzeturi, delicatese pe care cu greu le văzusem în civilie, darmite aici în armată. Acum ne aflam într-o situaţie specială. Toate acestea erau dăruite de oameni de la mama Revoluţie. Puţini dintre ei au fost răniţi sau ucişi, deşi stătuseră în bătaia focului inamic toată noaptea trecută. În Bucureşti se trăsese ca la război. De cei morţi n-am aflat concret nimic, cu una sau două excepţii... Tot atunci am aflat de la camarazi că, Nelu, vecinul meu de stradă, fusese rănit destul de grav şi dus la spital în stare de şoc şi inconştienţă. De atunci nu l-am mai văzut. Mai târziu, dupǎ liberare, Nelu avea să-mi confirme prin ce trecuse. Fusese împuşcat în picior. Leșinase și ȋși revenise abia la spitalul militar, unde fusese transportat.

    Camarazii mei s-au apucat să blindeze cu tot felul de materiale, părţile laterale ale camioanelor. Muniţia se încărca rapid, se dădeau ordine peste ordine...Camioanele aliniate aşteptau ordinul inerent. Soldaţii se urcară cu toţii în camioane. Se simţea o presiune puternică. Îşi aprinseră ţigări. Ofiţerul din primul camion făcu semn de plecare. Îi salutarăm larg. Au plecat. Noi, cei de sub comanda căpitanului Şatohin, am rămas ca să ne facem datoria la pod și sǎ aşteptăm restul companiei a-III-a.

    Debandada fusese mare în aceste zile. Acum, apele se mai limpeziseră. Noi nu eram invăţaţi să luptăm în astfel de momente. Nici măcar nu fusesem suficient de instruiţi ca să luptăm clasic. Dacă din şaisprezece luni, unsprezece le petrecusem la munci... Luptele de gherilă le văzusem doar la televizor. Dar una e să le vezi şi alta să le trăieşti. Superioritatea noastră copleşitoare, ca număr, ca tehnică, nu putea fi învinsă decât prin manevre diversioniste. Eram mulţi şi neinstruiţi. Depindeam în mare măsură de comandanţii noştri.

    Dacă ruşii au avut o revoluţie acum 70 de ani, tot spre iarnă, în care a triumfat comunismul, iată că la noi a fost invers... Luptam să scăpăm de comunism în plină iarnă.

 

Lupte de stradă

 

    Ne-am reluat locurile de pază la baraj. Ordinul era să stăm până vine compania a-III-a. Treburile mergeau aproape la fel ca-n prima zi. Opream şi cercetam maşinile. Aveam cartuş pe ţeavă iar arma era asigurată. Basculantele defilau pe stradă, pline cu oameni care agitau drapele găurite, scandând pentru victoria revoluţiei. Se înţelege că, pe aceştia nu-i opream să-i controlăm. La baraj a rămas ca să ne întărească un M.L.I.(mijloc de luptă pentru infanterie) de-al nostru. Avea o mică defecţiune la direcţie. Stăteam împărţiţi pe cele două laturi ale şoselei. Oamenii treceau liniştiti pe lângă noi. Timpul era destul de frumos şi călduţ. După-amiaza părea să treacă mai calmă ca de obicei. Deodată vedem o fetiţă apărută dintre case, care alerga spre noi. Curând ajunse în dreptul nostru. Abia trăgându-şi sufletul ne spuse :

- Repede! Adăpostiţi-vă... În casa aia de cărămidă roşie, de acolo, se află oameni răi, cu arme, care se apropie! ... Să fi fost trimisă de cineva să facă o diversiune? Era foarte grav! Trebuia să blocăm circulaţia în ambele sensuri.

- Terorişti! Ascunde-te repede, fetiţo! Glasul şi mimica ei ne arăta clar că fetiţa era sinceră. Îl anunţarăm repede pe căpitanul nostru. Acesta se duse glonţ la M.L.I. şi-i transmise pilotului ceea ce-i spusesem noi. În M.L.I. se mai aflau câţiva soldaţi de-ai noştri, care aşteptau o eventuală intervenţie. Ne-am adăpostit prin şanţ, pe după tufe, îngrijoraţi. Ceilalţi s-au ascuns printre maşinile mari, pe după gard, prin tufişuri... Bestiile! Noi habar n-aveam iar ei veneau tiptil prin curţi. Cât de uşor ar fi putut să ne ia vieţile...

     Ah! Fetiţo, oricine ai fi, pentru noi ai fost ca o mană cerească! Gestul tău cred că n-am să-l uit niciodată... Şoferii de pe basculante şi trailer blocară drumul din ambele direcţii, până la clarificarea situaţiei.

    În timp ce noi ne adăposteam stând la pândă, căpitanul Şatohin acţionă imediat. Se urcă în M.L.I. şi înaintă până-n dreptul casei suspecte. Aproape imediat ţâşniră şi răsunară rafale puternice de mitralieră. Deşi era în timpul zilei, am văzut clar trasoarele brăzdând aerul în direcţia casei şi a noastră! Dinspre casă s-a răspuns cu foc automat! Căpitanul enervat trăgea cu sete în casa, care a fost cuprinsă repede de flăcări. Gloanţele răpăiau în pereţii vechi ai casei, dislocând bucăţi mari de tencuială. Nemernicii au tras din podul casei asupra noastră! Cu un M.L.I. nu aveau însă nici o şansă, numai cu pistoalele automate...Geamurile dinspre stradǎ ale casei se fǎcurǎ ţǎndǎri. Liniştea se aşternu repede. Dacă scăpase vreunul, sigur a şters-o prin spatele casei. Poate chiar ei îi dăduseră foc. Cine ştie? Pericolul rămânea la fel de mare.

    M.L.I.-ul se întoarse încet, opri în dreptul nostru, iar căpitanul Şatohin ieşi greoi, transpirat de efort şi căldură. Îşi scoase casca într-un gest de nesuportare. Încet, încet, ne-am adunat şi revenit. Nu era însă timp de pierdut! Priveam casa care ardea. Oamenii din apropiere alergau disperaţi cu găleţi ca să stingă focul, ce se putea extinde rapid din cauza apropierii dintre case şi a vântului, care începuse să bată din senin. Din casă n-am văzut pe nimeni să iasă. Acţionarăm cu două grupe, plus M.L.I.-ul. Înconjurarăm în fugă casa din cele două părţi. Stăteam lipiţi de perete, aşteptând ordinul de a prunde în casă. Mi se părea lucrul cel mai greu, mai primejdios. Oamenii se opriră din căratul apei. Se ascunseră pe după ziduri. Prin ferestrele sparte ieşea un fum gros, înecăcios. La un semn, am trântit uşa şubredă de perete, apoi cineva a tras două rafale scurte. Eram cu măştile pe faţă. Din casă nu veni nici o ripostă. M.L.I.-ul era pregătit să tragă în caz de atac. Din fericire, focul a fost stins repede. Când am pătruns în casă, totul arăta jalnic. Pereţii erau înegriţi şi găuriţi, lucrurile răvăşite, arse şi distruse. Zărirăm câteva pete de sânge, dar nici o victimă. Eram foarte nervos că scăpasem încă un prilej să trag într-o bestie teroristă. Mai rămânea de cercetat podul casei. Ajunserăm cu greu la pod. Trapa era închisă pe dinafară, ceea ce însemna că nimeni nu se mai afla în podul casei.

    Căpitanul Şatohin se apropia de 50 de ani. Pentru că de la o vârstă bărbaţii încep să acumuleze, nici căpitanul nostru nu făcea excepţie. Era grăsuţ, destul de scund, dar agil. Ochii săi pătrunzători şi senini spuneau multe. Faţa îi trăda sinceritate, onestitate, blândeţe. Nu era prea vorbăreţ din fire, iar ordinele sale erau scurte şi la obiect. Îl cunoşteam de foarte puţin timp. Nu avusesem de-a face cu dânsul la instrucţie sau la munci. A venit la comanda plutonului meu, exact pe data de 17 decembrie, în locul altui ofiţer, care nu se afla în regiment în acele momente. Calmul, stăpânirea sa, au fost admirabile până atunci.

    De când a răbufnit dorinţa românilor de libertate, după o subjugare atât de grea, vremea fusese superbă, chiar neobişnuit de caldă pentru acea perioadă. Nu ştiu, dar parcă cineva de sus a aranjat aşa. Până atunci fusesem obişnuit să mă duc destul de rar la biserică, deşi credeam în Cel de Sus. Asta cred că era din cauza influenţei educaţiei comuniste şi a faptului că, auzisem că printre preoţi ar fi turnători la securitate. Totuşi, sărbătorile mari nu prea le-am scăpat. Mă duceam la biserică să mă rog pentru mine şi familia mea, să mă reculeg. Acolo în biserică simţeam multă linişte în suflet, mă simţeam apărat, protejat de o forţă pe care căutam s-o înţeleg. Acolo, la biserică, mă duceam să-mi alung singurătatea, să ascult cuvântul Domnului. Biserica mea de suflet era Visarion, de pe o străduţă mică, având acelaşi nume, care dădea în Bulevardul Ana Ipătescu pe atunci. Atunci, în acele zile de decembrie fierbinte, am simţit că Dumnezeul nostru, al românilor, a vrut ca vremea să ţină cu noi, în zilele cele mai fierbinţi ale Revoluţiei. Doamne, fii binecuvântat!

 

Vizualizări: 30

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Iulie 6, 2012 la 8:02am

Da, doamnǎ Elisabeta. Am fost ȋn pericol de mai multe ori, cu știinţa sau fǎrǎ știinţa noastrǎ. Mi-aduc aminte și acum de acea fetiţǎ. Dumnezeu ne-a ferit atunci pe toţi cei de la barajul fǎcut la podul Otopeni. Mǎ bucur cǎ aţi simţit ca și cum aţi fi fost acolo.

Cu drag,

Comentariu publicat de Elisabeta Luşcan pe Iulie 4, 2012 la 9:58pm

Este totul descris atât de real încât te simţi şi tu ca cititor între ei, în iureş.Să înţeleg că aţi fost în pericol nu glumă. Doamne, fii binecuvântat!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor