Primul Crăciun liber

 

    Pe 25 decembrie am primit ordin să plecăm la aeroport, să ne alăturăm alor noştri. Când m-am întâlnit cu ai mei de la a III-a, nu-mi venea să cred. Nici unul nu păţise nimic. Ne-am strâns mâinile, ne-am  îmbrăţişat ca nişte fraţi. Aşa am aflat prin ce au trecut ei în timpul în care am fost despărţiţi de evenimente... Avuseseră parte de aventuri printre gloanţe la Televiziune şi Sala Palatului. Îl văzuseră pe Sergiu Nicolaescu pe tanc, maşini arzând, morţi pe caldarâm şi diversiune teroristă... Fuseseră conduşi admirabil de căpitanul Istrate, pentru care căpătaseră un respect deosebit. Acum aveam misiunea să păzim muniţia. Locul se afla chiar în curtea unităţii de aviaţie, la mijloc. Trei nopţi le-am dormit direct pe pământ, protejaţi de o pătură şi o foaie de cort. Cum se întuneca un pic, începea concertul în trasor major. Din cauza asta stăteam culcaţi pe burtă. Ceasuri întregi aşteptam să apară eventuali intruşi. Partea aeroportului în care ne aflam noi, era foarte bine apărată. Tancuri, TAB-uri, MLI-uri, flancau tranşeele din loc în loc. În tranşee făceau cu schimbul zi şi noapte, soldaţii de la unitatea noastră. Cei de la aviaţie ne cam priveau ciudat la început, de parcă eram nişte neaveniţi. Ne aflam la mijloc şi câteodată tremuram cu degetul pe trăgaci. Fremătam de nerăbdare, aşteptând să apară acea fiinţă blestemată, pe care s-o curăţ definitiv de pe faţa pământului...

    Parolele se schimbau de două ori în cursul nopţii. Chiar în prima noapte i-am prins pe doi ofiţeri de la aviaţie, când s-au apropiat de muniţie. Atunci când i-am somat n-au ştiut să spună parola. A fost penibil. I-am predat iar după aceea i-am văzut liberi la vreo două zile, văzându-şi de treburi. Cred că a fost o neînţelegere, pentru că ei spuseseră parola care expirase cu o oră mai devreme...

           

    Nu aveam voie să circulăm prin  incinta aeroportului, decât cu ordine precise. La masă plecam numai însoţiţi de comandanţii noştri. Până şi la toaletă când plecam, trebuia să raportăm. Asta a fost la început, până să ne cazeze. Căpitanul Istrate îşi arăta adevăratele calităţi. Era un bun organizator. Dădea numai ordine precise şi hotărâte. Locotenent major Neacşu şi locotenent Gheorghe, deşi mai blajini, se ridicau la nivelul căpitanului. Comandantul nostru, cǎpitanul Istrate era un om dur, serios, aproape mereu încruntat, nu prea înalt dar subţirel, mai tânăr ca vârstă decât cǎpitanul Şatohin. Îmi plăceau ochii săi tăioşi, atunci când se încrunta. Nu suporta minciuna, era un moralist, care apoi pedepsea exemplar pe cel sau cei care greşeau. Dar avea şi părţi bune. Ştia să glumească destul de fin. Uneori era chiar sensibil, pentru că îl simţeam că ne tratează ca pe copiii lui...

    Pe 25 decembrie am primit cu toţii un cadou neaşteptat. Ceauşeştii fuseseră prinşi la Târgovişte. Un comitet format de urgenţă, din militari şi civili, fusese trimis de la București. Ȋi judecase şi-i condamnase la moarte prin împuşcare, pe cei doi Ceaușeșcu în aceiaşi zi. Destul de repede și de misterios. Tragic, pentru un om, care nu cu mult timp în urmă, era eroul ţării, ctitorul ei, cu mii de portrete, ridicat în slăvi la tot pasul, prin cultul personalităţii. Propaganda comunistă impusă prin teroare, prin constrângere, prin frică, funcţionase perfect atâţia zeci de ani. Conducătorului iubit îi sunase cel de pe urmă ceas. Fusese găsit vinovat și ȋmpușcat ca un cȃine, pentru multe crime comise împotriva poporului român. Cât de corect fusese acest proces? Meritase Ceauşescu să fie împuşcat împreună cu Elena, soţia lui? Cui îi păsa în acele momente? Nu mai conta dacă făcuse şi lucruri bune pentru ţară…

    Când am aflat că i-au prins pe cei doi tirani, că i-au executat rapid, am fost în culmea extazului. Vizionarea casetei la televizor m-a şocat însă. A fost ceva brutal, într-un tablou grotesc. Să vezi doi bătrâni disperaţi, care se mai credeau conducători încă. Să-l auzi pe Ceauşescu spunând că el nu răspunde decât în faţa Marii Adunări Naţionale... Să-i auzi pe cei doi spunând cu dispreţ, să nu pună nimeni mâna pe ei. Apoi într-un final macabru să vezi doi bătrâni legaţi cu mâinile la spate, cu eşarfe la ochi, zăcând într-o baltă de sânge, după ce fuseseră mitraliaţi, nu putea decât să te cuprindă mila. După aceastǎ execuţie, ca prin farmec s-a aşternut o linişte si-o pace suspectă, stranie... Să fi cedat aşa de repede susţinătorii lui Ceauşescu? Oricum, principalul scop fusese atins. Violenţa, crimele incetaseră...în aparenţă, cel puţin. Deşi cred că sunt un visător romantic înrăit, n-am crezut sau n-am îndrăznit să cred, sau să visez că voi apuca să trăiesc asemenea clipe pe viu vreodată. Cea mai ucigătoare boală a lumii numită comunism, de care poporul român se îmbolnăvise şi suferise de aproape jumătate de secol era învinsă... Oare? Cât de lungă o să fie convalescenţa? Ce clipe de neasemuită fericire... Ce poate fi mai minunat, decât să poţi să spui: sunt LIBER!? Nimic! Eram mândru că Revoluţia, așa cum o numeau mulţi, pentru cǎ schimbase un regim,  m-a prins cu arma în mână. Dar oare trebuia să fiu mândru? Mi-au trecut câteva gânduri negre prin cap... Ce s-ar fi întâmplat dacă armata ar fi ascultat de dictator? Doamne, mi-e greu să mă gândesc la consecinţe. În cazul acesta, soldatul român şi ofiţerul nu s-ar mai fi numit oameni... Într-una din zilele acestea liniştite am prins momentul prielnic şi am reuşit să telefonez acasă la doamna Nuţi, o vecină în vârstă de la noi din curte. Am fost fericit că am prins-o. Am întrebat-o despre ai mei. Erau sănătoşi! Am rugat-o să-i liniştească, pentru că eu eram teafăr şi sănătos. Am promis că o mai sun. Era Crăciunul... primul meu Crăciun liber! Cu toate acestea, marea sărbătoare creştină se păstra în inimile românilor, după atâţia zeci de ani de teroare comunistă, în care singurele sărbători oficiale erau Ziua Republicii, 1-2 Mai, Revelionul, 24 Ianuarie, Ziua Unirii... După cele trei zile petrecute sub cerul liber, am fost cazaţi la fix. Noaptea se lăsa frig. Acum dormeam câte doi în pat, iar o parte dintre noi, pe saltele puse pe jos. Asta se datora faptului că unitatea devenise supraaglomerată. Dar era bine, era cald, iar afară vremea era în continuă schimbare. Se făcea tot mai frig.

 

Moş Crăciun, terorist

                                                                                               

    După cazare, ne-au băgat direct în program. La început, stăteam în tranşee câte şase ore. Mai târziu, datorită gerului năpraznic, făceam pază trei ore a două reprize. Primele nopţi s-a tras ca la război, îndată după lăsarea serii. Hărţuiala dura câteva ore din noapte. Noi însă, nu mai răspundeam decât dacă se trăgea într-adevăr în noi. Stăteam în tranşee, chiar şi culcaţi. Posturile erau foarte dese.

 

     

     A doua zi după Crăciun, a fost prins un căruţas bătrân, cu o barbă a la Ernest Maftei, care încerca să transporte muniţie ascunsă sub lemne. Moşul făcuse mai multe transporturi suspecte, chiar sub nasul unităţii militare. Ciudat era că, venea ziua fără nici o jenă, să ia lemne de la copacii rupţi şi tăiaţi, de lângă gardul unităţii de aviaţie. Noi ştiam că nimeni nu avea voie să se apropie la mai puţin de câteva sute de metri de perimetrul unităţii. La unul dintre transporturi, un ofiţer dintr-o patrulă în recunoaştere, a observat ceva suspect în felul de a fi al omului. S-a uitat cu băgare de seamă la căruţă. Printre lemne a zărit un sac rupt, pătrăţos, care i s-a părut a fi din unitate. Moşul era nervos şi s-a grăbit să dea bice cailor la apropierea patrulei. A fost somat să oprească. Sub sacul de sub lemne i-au găsit o ladă plină cu arme şi muniţie. Moşul, care nu a recunoscut nimic la început, fu luat şi dus la statul major.

- Ia spune, moşule, ce-i cu lada asta cu muniţie în căruţă la dumneata?

- Păi, să vedeţi, domnilor, într-o zi au venit la mine acasă nişte oameni, care mi-au zis că-s de la aviaţie. Mă cunoşteau mai demult. Ştiau că eu şi baba mea, nu prea avem cu ce ne încălzi iarna. Mi-au dat nişte bani ca ajutor. Mi-au spus să mă duc să iau fără frică, lemnele tăiate de la salcâmii de lângă gardul unităţii. În schimb, m-au rugat să le car câte o ladă din asta de lemn, de câte ori făceam câte un transport, până acasă la mine. De acolo veneau ei s-o ia mai departe. Asta e tot, dragii moşului.

- Şi, nu te-ai întrebat şi dumneata, ce se află în lăzile astea? Ştiai că e revoluţie...

- De, dragu’ badii, ce era să fac, mie îmi trebuiau lemne…

- Bine, bine, moşule, poţi să ni-i descrii? Câţi erau, cu ce maşină transportau lăzile?

- Dragu’ moşului, eu băgam lăzile în magazie. De acolo venea cineva noaptea şi le lua. Nu ştiu cine...

- Bine, moşule, vrei să ne ajuţi să prindem hoţii?

- Vai de păcatele mele, dacă păţesc ceva? Dacă se răzbună oamenii aceia pe mine?

- Să sperăm că nu, moşule. O să pleci cu căruţa, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Bagi lada în magazie. Restul e treaba noastră. Moşul încuviinţă din cap.

- Dar, ia vino dumneata mai aproape, moşule, îi zise ofiţerul care î-l interogase pe bătrân. Vino să-ţi spun un secret la ureche. Moşul se apropie şovăitor. Haţ! Îl apucă pe moş de barbă şi trase cu putere.

- Au! Ce faci, domnule? Mă doare! Barba falsă se desprinse destul de greu. Acum se dezvălui faţa unui om mult mai tânăr decât arăta înainte. Ofiţerul se lumină la faţă…

- Cine eşti dumneata?! Uşa se trânti deodată de perete. Apoi se închise la fel de brusc. Atâta reuşi să asculte unul dintre soldaţii noştri, care stătea de pază. Restul a rămas un mister.

    Circulau zvonuri incredibile, că au căzut soldaţi victime, pentru că au uitat parola, sau n-au stat la somaţie. Un soldat s-ar fi dus noaptea în faţa liniei de apărare să-şi facă nevoile şi s-a trezit cu un cartuş în burtă... Incredibil! Da, era de groază. Tragedia celor două autobuze cu soldaţi în termen, din data de 22-23 decembrie, m-a făcut să cred că orice scenariu era posibil în debandada trăită în acele vremuri. Tensiunea a scăzut brusc, abia după executarea celor doi tirani. Am urmărit stupefiat execuţia. Dacă aş fi făcut parte din plutonul de execuţie în clipele acelea, după toate greutăţile şi pericolele prin care trecusem, cred că n-aş fi ezitat să trag c-o sete de nedescris. Atât de mult ajunsesem să-i urăsc...la fel ca pe întreg sistemul.

    Dar Crăciunul... Magii vestiră pentru prima dată de când mă născusem, Naşterea Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul, în libertate. Îmi aminteam cu emoţie că, în fiecare an de Crăciun aveam pe masă cozonac şi alte mici bunătăţi, cu toată sărăcia familiei. Părinţii mei fiind credincioşi, reuşeau să păstreze tradiţia. Nu vorbeau prea mult despre această mare sărbătoare, dar tata ne învăţa mereu colinde vechi creştine. El ne învăţa să mergem şi să colindăm casele, vestind Naşterea Domnului. Plecam atât de entuziaşti, toţi trei fraţii, că nici nu simţeam oboseală sau frică. Parcă ceva ne dădea un imbold să mergem la cât mai multe case. Mă simţeam ca şi cum aş fi fost cu o datorie împlinită. Acestea erau darurile menite lui Iisus, care ajungeau până şi la cea mai nevoiaşă familie...Cei ce primeau cu braţele deschise erau adevăraţii fericiţi. Cântecele, colindele erau o adevărată încântare. Mă cuprinseră sentimente nemaiîncercate, de o intensitate nemaiatinsă... Pluteam într-o stare de evlavie şi parcă mă aflam în rugăciune la biserică... Simţeam că sufletul îmi erupe într-un gând. O bucurie imensă mă străbătea, ca un fluid plin de viaţă. M-am apucat să scriu versuri într-un scurt răgaz.

 

Vizualizări: 34

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Iulie 9, 2012 la 12:09pm

În curând, jurnalul se apropie de final.
Promit să vă trimit tot manuscrisul, după ce-l voi recorecta puţin.
Cu multă preţuire,
Constantin

Comentariu publicat de Elisabeta Luşcan pe Iulie 9, 2012 la 4:44am

Soldaţii sunt ca fraţii. La greu e unire.Asta mi-a plăcut la ei totdeauna. Cât despre Revoluţie...e greu prin proprii ochi să vezi aşa ceva. Să-l vezi pe "Moş Crăciun" terorist...să vezi cele două cadavre care mai ieri erau precum împăraţii...să vezi totul..a fost ceva groaznic, incredibil...Citind, tot filmul "Revoluţia" mi-a revenit în faţa ochilor. Istoria e scrisă. Felicitări!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor