Un gest necugetat

 Singurul lucru bun era atunci când ieşeam din post şi mă mai dezmorţeam. Abia aşteptam să mă trântesc în pat. Asta nu însemna că, odată ieşit din post, mă aruncam în pat şi gata! Nu, trebuia să facem şi veghe. Dacă era prânzul, mâncam din marmide “la botul calului”. N-avea nimeni timp să meargă la cantină în asemenea condiţii. De altfel, cantina era prea mică pentru câţi soldaţi ne aflam aici. Între timp, venise şi restul companiilor plecate din regimentul nostru. Îmi intrase în reflex ora la care trebuia să mă trezesc, pentru un nou post. Situaţia aceasta părea să ţină la nesfârşit. Bine că măcar acum era mai multă linişte.
 Frigul monstruos de afară, dar şi dinăuntrul fiecăruia, a făcut şi victime... Unul dintre colegii noştri din companie mai avea douăzeci de minute până la ieşirea din post. De acum, făceam postul în două reprize a câte o oră şi jumătate. Băiatul nostru din Oltenia cu jurământul depus de câteva luni, n-a mai rezistat şi s-a hotărât să ducă o viaţǎ mai bună ... Şi-a fixat ţeava spre umăr şi... poc! Glonţul i-a trecut prin omoplatul stâng, puţin mai sus de inimă. Norocul lui a fost că, n-a dat pârghia la foc automat... Altfel, nimeni l-ar fi chemat... L-au dus imediat la spital. Explicaţia lui că s-a jucat cu arma ca să nu îngheţe de frig, că a uitat s-o asigure, nu a mulţumit pe nimeni. Nimeni nu se aşteptase la un asemenea gest. Pentru mine, gestul lui din acele momente, judecat la cald, a însemnat că s-a compromis definitiv în ochii lumii. De atunci nu l-am mai văzut. A fost mai mult decât umilinţă. A fost o mare prostie. S-a dovedit a fi un om slab, necopt, care a rămas c-o mare pată pentru toată viaţa. Ăsta da, act de eroism. Când mă gândesc de câte ori am fost tentat şi eu să descarc arma, dar nu în mine... La Otopeni, aproape tot timpul până la Revelion, am avut cartuşul pe ţeavă, dar cu arma asigurată. Mă mânca rău de tot degetul, dar nu s-a ivit nicio ocazie potrivită. Mă gândeam la acei soldaţi din armatele orientale, căliţi cu tot felul de procedee... Cred că frigul i-ar putea aranja pe mulţi, dacă n-ar fi căliţi sufleteşte...


În seara de Revelion am căzut de gardă, adică de la orele 22 până dimineaţa la şase. Până să intrăm în post, ne-am relaxat la televizor cu glume din revelioanele trecute şi multă muzică străină. Mi-a rămas în memorie melodia lui Phil Collins: “Another day in paradise”.
 Noaptea de Revelion a fost sublimă în liniştea şi puritatea ei. Le-am urat în gând tuturor oamenilor buni de pe lumea aceasta: Mulţi Ani Fericiţi în Libertate! Apoi am ciocnit cu toţii o cupă de ... zăpadă îngheţată. Toată noaptea am făcut pe romanticul, cântând ȋn lunii, care îşi pusese cunună de stele de smarald. Luna mi-a mulţumit, trimiţându-mi steluţe căzătoare pe aripi de raze, până s-a dus la culcare către ziuă.
 La ora H, locotenent Gheorghe, comandantul uneia dintre grupele plutonului, i-a însoţit pe cǎpitanul Istrate şi pe locotenentul major Neacşu (alt zbir) pe perimetru. Toţi trei ne-au felicitat pe fiecare în parte pentru noul an şi pentru modul în care ne-am făcut datoria. Ne-am urat reciproc numai de bine. Toată noaptea a fost o sărbătoare cu focuri de artificii. Camarazii noştri au luminat văzduhul cu o bogăţie de rachete de semnalizare. O mare de culori vii, un curcubeu roşu, galben, albastru. Luna strălucea liniştită acolo, sus, unde poate mii de suflete nevinovate se înălţaseră spre adevărata libertate a spiritului... Acolo, în spaţiu, unde spiritul liber poate străbate milioane de parseci, în câteva fracţiuni de secundă, nebun de fericire, pentru că s-a eliberat în sfârşit, de povara trupului său... Un trup care a rămas să putrezească aici, jos, unde într-o altă eră, poate se va naşte iar.

Primii zori ai unui nou început

 Atunci m-am gândit profund, că s-ar fi putut întâmpla să mă aflu şi eu printre cei eliberaţi prea curând de grijile vieţii... Nici nu am simţit cum s-au scurs acele ore ale nopţii. Parcă mă aflam într-o altă lume, în care timpul nu putea fi perceput de simţurile omeneşti. Poate că, într-adevăr, pentru câteva clipe am fost acolo, sus... Frigul, oboseala, nerăbdarea, foamea, au fost inexistente. Parcă m-am aflat în vid. Izvora o linişte cerească, sfântă, pe care am simţit-o deseori. Tensiunea din mine dispăruse ca prin farmec. Zorii zilei întâiului de ianuarie 1990, m-au găsit îngânând “Visul unei nopţi de Iarnă“.
 Oare aceste jertfe de sânge ale tinerilor români şi nu numai, vor însemna cu adevărat o schimbare, care să ducă la distrugerea comunismului, această ciumă a secolului XX? Vom trăi de acum înainte liberi, într-o ţară liberă şi democrată? Aveam o mare speranţă în suflet, că aşa va fi.
Am îndurat mult, mai ales în ultima parte a şederii la aeroport, gerul cumplit al Bobotezei, care ne-a prins în posturi. Afară erau şi -20 grade Celsius, poate mai mult. După întâi ianuarie ne-au dat mantale îmblănite şi pâslari, dar gerul muşca rău. Băteam cuie cu piciorul cât puteam. Faţa şi nasul îmi erau tot timpul îngheţate. Bocancii din vinilin erau buni prieteni cu gerul. Aşa că-l lăsau şi pe el să intre. Purtam tălpici şi două perechi de ciorapi... după ce îmi schimbasem iar bocancii... Cu toate astea parcă mergeam desculţ pe zăpadă.Într-un tȃrziu ne-au adus pâslari.
 Într-o dimineaţă, când să intrăm în posturi, am avut parte de o surpriză. Toată compania a fost adunată pe alee, lângă camioane. După ce s-a făcut apelul, ne-a vorbit un ofiţer pe care nu-l mai văzusem până atunci. Sosea la Bucureşti ministrul de externe rus, Şevardnatze. Noi am fost aleşi să păzim o anumită porţiune nesigură a aeroportului, pe o rază de câţiva kilometri. Au plecat trei companii. Pe drum ne-au luat toate transpiraţiile, după ce am mers cam doi kilometri prin zăpada care ne trecea mult peste glezne. În loc să ne oprim unde trebuia, am mai mers câţiva kilometri şi ne-am trezit la...Tunari! Asta s-a întâmplat datorită stăruinţei, și zelului căpitanului... prefer să nu-i dau numele. Acesta mai era înarmat cu busolă, binoclu şi hartă pe deasupra! Trebuie să recunosc, ne-a condus cu multă competenţă prin troiene şi prin sate... Târziu, când ne-am întors la locul unde trebuia să păzim, Sevardnatze ajunsese de mult la Bucureşti! Noroc cu elicopterele, care survolau permanent câmpurile. Dar ce să-i facem? Acestui căpitan îi plăceau marşurile atât de mult ... Mai ales, să-şi dea importanţă.
Între timp, o altă companie ne luase locul. Singura satisfacţie a fost că, ne-am dezmorţit bine şi am mai văzut şi noi alte feţe decât cele cunoscute. Excursia a fost de doisprezece kilometri.
Mă bucuram că n-am probleme cu sănătatea, în afară de obişnuitul şters la nas. În ‘88 avusesem pneumonie. Cel puţin, iarna trecută mǎ spălasem cu apă rece ca gheaţa, într-o veselie. Asta însemna că mă călisem.
 Am început să mă simt tot mai legat sufleteşte de camarazi. Unele lucruri însă nu le puteam trece cu vederea. Noi fiind mai “bătrâni” decât colegii noştri cu un an, ne supăram dacă nu executau comenzile... Dacă se întâmpla să reclame careva căpitanului Istrate, era de rău. Se supăra foc şi făcea mare circ cu noi, veteranii. Ne fǎcea incapabili sau prea blânzi cu prietenii noştri din subordine. Obişnuiţi mai mult cu viaţa mai liberă de la munci, era normal ca omul să ni se pară mai dur decât era în realitate. Noi avusesem ghinionul ca după opt luni de armată, când ar fi trebuit să avem subalternii noştri, să fim tot “bibanii” altora. Aşa că executasem ordinele non-stop. Compania noastră de acum fiind de misiuni speciale, era de înţeles că trebuia să fie disciplinată. Pe comandantul nostru îl deranja orice reclamaţie, neregulă. Din cauza asta, cine auzea de noi, râdea pe sub mustaţă dacă o avea. Noi, veteranii de acum, nici n-am fost prea uniţi. Deşi ne aflam împreună majoritatea de la început. Acest lucru ne-a dăunat mult de-a lungul armatei. În general, am fost aproape toţi băieţi liniştiţi, de treabă. Unii erau chiar finuţi. Noi, dacă am fost frecaţi de alţii, ştiam ce înseamnă neplǎcerea. Acum, ne era greu să le facem la rândul nostru, viaţă grea altora. Le ceream celor mai neexperimentaţi să-şi facă datoria. Văzând că nu ne luăm de ei, de multe ori nu executau ordinele. Când a aflat căpitanul Istrate că suntem nişte blegi, ne-a dat o lecţie după aceea, ca s-o ţinem minte. Spunea că el are nevoie de băieţi duri, nu cârpe... Cu blana şifonată ne-am pus pe bibani ca să-i dresăm şi să le dăm şi noi o lecţie. La instrucţie am format un triunghi al Bermudelor, în care i-am băgat pe “pufarezi”. Comanda o luam pe rând, toată lumea veche. După zece minute de scos untul din ei, erau terminaţi și blȃnzi ca niște mielușei. Ăsta a fost doar avertismentul. După aceea s-au dat pe brazdă, văzând că, totuşi suntem de comitet.

Vizualizări: 45

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Iulie 10, 2012 la 1:10am

Mulţumesc ȋncǎ odatǎ, domnǎ Elisabeta. Aţi fost și sunteţi cititorul meu cel mai fidel și un interlocutor model.

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Iulie 10, 2012 la 12:40am
Mulţumesc, domnule Anton Vasile. Așa este. Pentru cei care n-au fǎcut armata, e greu sǎ intre ȋn pielea personajelor. Mi-am dorit ca acest jurnal sǎ fie reprezentativ pentru generaţia mea, un fel de cartea tinereţii și a vieţii. Mi-a fost dat sǎ mǎ nasc atunci cȃnd se ivea primǎvara de la Praga. Armata era pentru mulţi un subiect tabu. Deși povestirea este subiectivǎ, mǎ bucur cǎ am avut curajul sǎ o termin. Am scris-o de-a lungul timpului ȋn mai multe versiuni, și parcǎ intervenea mereu cȃte ceva. Aceasta va fi versiunea finalǎ. O carte pe care o voi dedica tuturor soldaţilor și cadrelor militare de atunci.
N-am vrut ca acest jurnal sǎ fie doar o simplǎ relatare. Am vrut sǎ fie viu și sǎ arate pe lȃngǎ realitate și adevǎr, modul de gȃndire și de comportament al unor oameni. Desigur, am apelat și la ficţiune.
Numai de bine din Zarand.
Comentariu publicat de Elisabeta Luşcan pe Iulie 9, 2012 la 4:15am

Semn că am citit cu interes şi plăcere...

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor