Nimic nu se fură, totul se schimbă

 

    Acest principiu a funcţionat de minune ȋn armatǎ. La un moment dat, armata te face inevitabil să pierzi, sau să câştigi calităţi pe durata ei. Mie, cel puţin, mi-a cam dăunat în sensul acesta. Am simţit că uneori nu-mi puteam controla pornirile, cum încet, încet, mă transformam în mai rău... (sau poate mă înşelam?) decât mă ştiam. Dar oare de ce mi s-a întâmplat aşa? Cred că nu numai cu mine... Răspunsul e destul de uşor de găsit. Lipsurile îndurate, frustrările, greutăţile ivite la tot pasul, stresul, la un moment dat slăbeau calmul, iar nervii ieşeau tot mai des la iveală. E adevărat, printre noi erau tot felul de caractere, în diferite stadii de educare. Expresiile urâte şi vulgare se făceau auzite la tot pasul. Unii chiar le aveau în sânge. Credeau că, dacă le folosesc sunt mai deştepţi, acesta fiindu-le adevăratul nivel de cultură şi bun simţ. Supărător pentru mine, a fost că m-am trezit  involuntar, că repet şi eu după alţii, aceleaşi expresii, de parcă eram un papagal. Între timp îmi formasem un fel de tic verbal, repetând destul de des expresia “corectamente”, ceea ce vroia să pară, că vine de la un nivel înalt de cultură. De multe ori, orgoliul propriu, mândria de a fi mai presus decât alţii, izbucnea din te miri ce. Exista un fel de rivalitate între anumiţi indivizi, de a se impune în faţa majorităţii. Cel care avea mai mult tupeu, sau se purta ca un şmecher, nu avea decât profit de pe urma celor mai slabi, mai supuşi, sau mai fricoşi, cu bun simţ. De fapt, proaspǎtul sosit se afla la mâna veteranului, pentru că, aşa era în armată. Bătrânul îl comanda pe tânăr, în timpul programului sau în afara lui. Doar afară din regiment era puţin mai diferit. În regiment exista o anume frică, un respect faţă de cadre şi de disciplină. La munci am putut să ne fofilăm mai mult ... dar nu prea mult! De obicei, trebuia să fiu mai indrăzneţ, dacă vreunul din leatul meu se dădea la mine. Asta o făceam numai ca să-l ţin la respect şi mai puţin ca să mă impun. Dacă a existat cineva care să mă sâcâie, sau să mă jignească, atunci argumentele la care am apelat, au fost pumnii zdraveni şi iuţeala de reflex. Asta mi s-a întâmplat o dată  la  Vălenii de Munte, la corpul de gardă. Atunci am văzut negru în faţa ochilor, într-un anumit context. Pata care mi s-a pus peste raţiune, n-a mai putut fi oprită. Suportam orice înjurătură, pentru că mă obişnuisem cu limbajul colegilor, numai de mamă să nu fie... Motivul a fost că, mi-am spălat cămaşa înainte să intru în post şi am lăsat-o la uscat pe marginea patului, pentru că în altă parte nu aveam unde. Mă obişnuisem să-mi spăl des lenjeria, pentru că primeam schimburi curate doar o dată pe săptămână. Când m-am întors din post n-am mai găsit cămaşa pe marginea patului. Eram două schimburi concentrate în acelaşi dormitor, pentru că se zugrăvea. Paturile fuseseră suprapuse. Nervos că nu-mi găseam cămaşa, am început să întreb plantonul şi pe ceilalţi care mai erau la liber. Unii dintre ei mai dormeau. Văzând că nu-i interesează şi nici nu vor să audă, am început să ţip la ei. Unul dintre ei, un oltenaș, care se dădea cam “tare-n gură” a început să mă înjure de mamă şi că, dacă mai continui, mă potoleşte el. Atunci m-am repezit la patul lui, ca un taur care vede roşu în faţa ochilor. Abia a avut timp să se ridice-n capul oaselor. Până să intervină ceilalţi să ne despartă, tipul era deja cu ochii vineţi, cu buza spartă. Mie nu mi se clintise niciun fir de păr din cap. Mă răcorisem dar putea fi şi invers. Eu credeam că în acele clipe mi-am făcut dreptate, chiar dacă n-am mai recuperat cămaşa ... Dar de fapt, ce câştigasem? Nimic! Poate (sigur) un duşman în plus. Respect? Hm...Ură! A aflat imediat şi plutonierul (comandantul gărzii) de serviciu. Ne-a pus să ne împăcăm. În ziua aceea ne-a scos pe toţi la inspecţie, pentru a-l descoperi pe eventualul hoţ. Cel care o luase, o ascunsese bine, căci n-am mai găsit-o, deși o știam dupǎ un anumit semn. Totuşi, plutonierul îmi dăduse dreptate de la început...deşi nu a fost de acord cu violenţa fizică. Am fost la un pas să mă consemneze să mai plec acasă. Apoi mi-au dat o cămaşă de la magazie. După aceea mi-a părut rău că l-am bătut pe oltean. Ar fi fost mai corect dacă mă duceam de prima dată să raportez dispariţia cămăşii.Olteanului i se potrivise perfect proverbul popular : gura bate fundul. 

    Altă dată am avut de-a face cu Ştefan, moldoveanul blond din Iaşi, care era tare ambiţios şi băţos, deşi ştia că e mai slab ca forţă decât mine. De fapt, el se cam ciondănea cu majoritatea, fiind rău de gură. Povestea asta n-a avut scene chiar aşa de dure, dar putea să se termine prost, dacă nu s-ar fi aflat colegii prin preajma noastră. Eram în schimbul de gardă când s-a întâmplat. Individul era în stare să mă împuşte... dacă nu, sigur aş fi tras eu în el... Decât să plângă mama, mai bine maică-sa. Apucase să bage cartuş pe ţeavă şi să îndrepte arma spre mine. Norocul meu a fost că, eram aproape şi i-am îndreptat ţeava în sus. Aş fi fost în stare să-l fac bucăţele în clipele acelea. Chiar că semăna cu o bestie... Era atât de mândru şi de fudul, că nu suporta să i se facă observaţie.

 - Şi crezi bă, că daca l-ai batut pi ăla, ieşti tarii, ai? Ti-mpuşc, mă! Îi băgasem deja mâna în gât... Ne-am calmat cât de cât. Nu l-am raportat, deşi ar fi meritat cu prisosinţă. L-au mai calmat prietenii lui. Până la urmă conflictul s-a stins, cum era şi normal. Am rămas “camarazi”, ignorându-ne pe cât posibil.

    Cred că, dacă m-ar pune cineva să iau armata “da capo“, n-aş mai rezista... Afară de un război, Doamne fereşte!

    În zilele pe care le-am petrecut la Aeroportul Otopeni, a fost inevitabil să nu fac o comparaţie cu imaginile pe care le văzusem la televizor, şi cu ceea ce se petrecea la noi. S-au primit atâtea ajutoare, constând în alimente... Noi n-am profitat decât simbolic de ele, sau deloc. Televiziunea a arătat pachete bine burduşite cu bunătăţi, destinate bravilor militari, care o apărau, ca un cadou de Crǎciun, sau pomanǎ poate pentru morţii noștri. Iar noi primisem câte o portocală la doi inşi şi câteva delicatese în cantităţi infime. Ţigări româneşti contra bani şi câteva pachete, tot româneşti, fără bani. Mâncarea, care la început a fost foarte bună, s-a transformat în hrană pentru porci în multe zile. Carnea abia se mai rătăcea printre bolbotinele din gamelă. Sigur, nu eram la mămica acasa, ci la război. Nu eram cine ştie ce pretenţios. Dar cadrele noastre şi-au burduşit fără niciun drept sacoşele, cu tot ce a fost adus: portocale, ciocolată, ţigări străine, etc... Am auzit şi chiar am şi văzut. Noi ne-am chinuit cu câte o bucăţică, două de brânză - cât degetul - cu puţină pâine cu salam - cam cât sfertul de felie, ca să nu uităm de tot gustul cărnii ...

    Atunci cum să nu mă doară sufletul? Domnule, eu ştiam un lucru. Pe timp de pace sau război, soldatul e baza! De el trebuia avută cea mai mare grijă! Nu ştiu câţi au cumpărat cu banii lor. Dar un lucru ştiu: cadrele şi-au permis să dijmuiască drepturile noastre, fără ruşine, deși aveau și ele drepturile lor... Ce să mai vorbesc de câtă marfă s-a primit la cantina unităţii? Şi cât de des? Că doar noi o căram! Nu puteam să înţeleg de ce, în astfel de situaţii, omul poate fi atât de hrăpăreţ şi nedrept... Când le-am spus despre nemulţumirile noastre superiorilor noştri, au cam scăldat-o, motivând că numărul nostru era prea  mare, ca să ne ajungă la toţi cât trebuia. Bine, dar nici la faţă să nu le vedem  măcar? Cu celelalte am stat mai bine. Schimburi curate am primit, baie am făcut de două ori în două săptămâni. Iar bocancii ... în sfârşit! Am reuşit să-i schimb cu o pereche nouă... şi pe măsura mea! Parcă erau mănuşi, nu altceva! Iată că a fost şi revoluţia asta bună la ceva, printre altele ... Am mai primit mănuşi şi ciorapi noi. Ziarele şi televizorul ne-au îndulcit binişor traiul de la repaus. Au existat şi aici, probleme de discriminare între noi şi cei de la aviaţie. Veşnica problemă a proverbului: În armată nu se fură, se schimbă...proprietarul! Televizorul se afla la aviatori, însă ne-au acceptat cu greu în final. Eram fericit că totul s-a terminat aşa de repede. Liniştea mă odihnea atât de mult, că altceva nu-mi mai trebuia. Aeroportul însă, îl păzeam mai departe. Lucrurile nu erau clarificate definitiv. Se zvonea că rămânem până în mai, sau cel puţin până în 30 ianuarie. Perspectiva era tristă. Dar ce mai conta o lună în plus, când mă aştepta libertatea şi un nou fel de trai? Totuşi, parcă prea repede se terminase totul. Simţeam că, încă multe nu s-au arătat şi  nu s-au spus la aşa numita de acum TVRL. Cel mai ciudat era cǎ oamenii continuau sǎ moarǎ ȋn condiţii suspecte, deși Ceaușescu fusese lichidat. Nu ştiam ce fel de oameni sunt cei ce luaseră puterea în mâini. Dar am recunoscut câteva feţe printre ei. Sergiu Nicolaescu, Ion Caramitru, Mircea Dinescu, un poet... De unii mai auzisem pe la şopârlica sau mincinosul. Păreau minunaţi și foarte entuziaști prin cele promise. Voi afla  mai târziu...

 

Vizualizări: 31

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Iulie 11, 2012 la 1:14am

Omagiile mele, doamnǎ Elisabeta Lușcan!

Comentariu publicat de Elisabeta Luşcan pe Iulie 10, 2012 la 2:54am

Ajung la aceeaşi concluzie cu m...vedeţi...îmi dă de gândit....E greu să trăieşti între oameni cu o educaţie mai......decât tine. Îmi dau seama pefect. "Tot păţitu-i priceput". Asta e.....Revenid ...armata nu se repetă în realitate dar se repetă în psihicul fostului soldat de multe ori. Aici faceţi, subtil, educaţie...nu se ştie cu cine...O vară liniştită, fără gânduri de soldat!!! Inspiraţie şi realizări!!!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor