Plimbare în haine civile

- Ce facem, Nicule? Ãştia se uşchesc acasã pe neve (nevãzute) şi noi? Hai sã vorbim cu �ŢPluti" sau cu locotenentul.
- Da, bãi, Costicǎ, ai dreptate. Dar sã ştii, nu putem pleca amândoi deodatã. Unul trebuie sã rãmânã aici la treabã, altfel bate la ochi! Cu momeli, cu apropouri, cu promisiuni, ţuiculiţã şi coniac, plutonierul a cãzut la învoialã cu noi. Simţeam deja aerul de capitalǎ.
- Dar pe rând şi maxim douã zile, s-a înţeles? aprobã plutonierul.
- Am ȋnţeles, sã trãiţi!
- Dacã în timpul ãsta nu merge treaba, nu mai pupaţi voi plecat acasã. Executarea! Primul a plecat Nicu...Cât a lipsit el, m-am descurcat oarecum bine, cu cele douã bucãtãrese şi un ajutor suplimentar. Nicu ȋmi lǎsase reţetele, iar plutonierul care ştia şi el carte, mǎ ajuta cu sfaturi. Sãptãmâna urmãtoare a fost rândul meu sǎ plec. Plecat de sâmbãtã dimineaţa, trebuia sã mǎ întorc luni de dimineaţã...
Era prima datã când plecam acasã în haine...civile! Mǎ simţeam liber şi un pic vinovat, pentru cǎ, soldatul fãrã jurãmântul depus, nu avea dreptul la învoire sau permisie, decât dacã avea ceva urgent în familie...ori pe mine mǎ sufocase aerul de libertate.
A fost o surprizã plãcutã pentru cei de acasǎ. La întoarcere i-am servit pe plutonier şi pe locotenent, cu surprize (cadouri). Fãcusem rost de ţigãri şi bãuturã, de la o vecinã. Au fost mulţumiţi. La douã sãptãmâni dupã aceea, mǎ pomenii cu tata la uşa cantinei. Surpriza a fost mare pentru amândoi: eu tocmai plecam acasã. La plecare, n-am uitat sã umplu plasa tatǎlui, cu mere roşii ionatane, dupã ce mai ȋntȃi cerusem aprobarea lui şefu. Prea erau dulci şi suculente... Oricum, nu-mi plãcea sã merg cu mâna în buzunar...Era o zi frumoasã de toamnã. Trebuia sã mergem o bunã bucatã de drum pe jos, pânã sǎ luǎm un autobuz, care sã ne ducã la garã. În timpul acesta am discutat impresii şi noutǎţi.

Divertisment la dormitor

Locotenentul care comanda plutonul meu, era chiar din Poseşti. Într-o searã, ȋntorşi la dormitor, am avut parte de o micã surprizã. Când am intrat, urmãreau cu toţii, stând cuminţi pe unde apucaserã, o casetã pe video! Televizorul era color, cu diagonala mare. Asta da afacere! Acum, aproape searã de searã ne deconectam cu un film sau douã, cãci locotenentul avea filiera lui de unde îşi procura casetele. Uneori stãteau bǎieţii la video pânã dimineaţa, dar numai sâmbãtã spre duminicã. Locotenentul aducea foarte multe filme de acţiune, horror sau thriller. Puţine filme erau de calitate. Dintre ele, mi-a rǎmas pe retinǎ unul singur: Ana Karenina. A fost un film foarte lung, dar bun pentru cine avea rãbdare. De obicei locotenentul propunea douã filme. Majoritatea îl alegea pe primul. O fãceam pe rãspunderea noastrǎ, pentru cã, de multe ori munceam şi duminica la cules. Cel puţin, la cantinã se muncea non-stop. Dar afacerea era prosperã. Ofiţerul strȃngea câte 5 lei de film, printr-un om de ȋncredere. Excepţie fãceau şmecherii, cei care se fofilau, eu şi Nicu; noi eram bãieţii lui, cei care îl serveau la masã. Dar toate cadrele militare erau tratate bine, altfel exista pericolul sã zburǎm direct în copaci!... Le serveam de la fripturicã şi cartofi prãjiţi, ouã, cârnaţi, murãturi, pânã la ceai şi cafea. Chiar şi mâncarea obişnuitã a soldaţilor, mai ales fasole la cazan. Nicu era specialist ȋn fasole la cazan, pe care o gǎtea cu mult şorici afumat, ceapǎ şi alte condimente. Acesta era protocolul. Vedeam ce intrã şi ce iese din magazie. Uneori mai înghiţeam în sec şi mǎ uitam spre plutonier şi spre Nicu, apoi spre tavan şi podea. De multe ori bãieţii, dupã o zi de muncã, dupã cinã, plecau nemulţumiţi, dar n-aveam ce face. Adevǎrul era cǎ, se ȋnvǎţaserǎ cu mȃncare bunǎ.

Hotel Castel

Dupã un timp, noi, cei doi crai ȋn halate albe, ne-am mutat cu toate bagajele în dormitorul mare de la castel. Nu de alta, dar ca sǎ ne trezim în fiecare dimineaţã la ora 5, şi sã mergem pe jos un kilometru pe bâjbâite pânã la cantinã, ne era peste puteri, pentru cã, la ora şase micul dejun trebuia sã fie gata. Ca sã întãreascã efectivul, Pluti a mai adus la bucãtãrie încã trei piloşi, bãieţi de treabã, dar care se lǎsau rugaţi sǎ facǎ diferitele munci. Nicu reacţionǎ ȋn stilul sǎu personal: ţipǎ la ei. Gestul avu efect, mai ales cǎ ajunse imediat la urechile plutonierului. Unul dintre bǎeţii cu pile era tot bucureştean, mare madagascar (ȋi plǎcea sǎ dea cadouri) şi cam zgȃrcit. Tatǎl lui lucra pe un transport internaţional auto. Primea des pachete de acasǎ, cu tot felul de bunǎtǎţi, ȋn special mezeluri. Prefera sǎ mǎnȃnce singur, pentru a nu-i vedea nimeni comoara. Ȋmi amintesc şi acum figura lui simpaticǎ. Mai mereu vesel, cu nasul mare şi ascuţit, purtat mȃndru ȋn vȃnt; avea o voce gȃjȃitǎ şi groasǎ. Fǎcea de multe ori pe deşteptul şi afişa o siguranţǎ dezarmantǎ. Ȋnsǎ, de cele mai multe ori doar gura era de el. La treabǎ era codaş. Locotenentul i-l recomandase plutonierului. Cea mai mare figurǎ i-am fǎcut-o ȋn timp ce era plecat acasǎ. Unul dintre noi, un vrȃcean blond, veşnic pofticios şi ȋnfometat, i-a desfǎcut valiza şi, pȃnǎ sǎ aparǎ bǎiatul, ne-am delectat cu bunǎtǎţile lui. Apoi i-am ambalat produsele la loc. Cȃnd s-a ȋntors, nici n-a observat cǎ valiza ȋi fusese deschisǎ. Cȃnd s-a prins, ȋn cele din urmǎ, s-a fǎcut roşu la faţǎ, aproape cǎ-i dǎduserǎ lacrimile de ciudǎ. Noi eram pe jos de rȃs. O parte dintre conserve i le-am dat ȋnapoi. Atunci a ȋnţeles cǎ, ȋn armatǎ camaraderia este mai importantǎ. De atunci a mȃncat numai ȋmpreunǎ cu noi... Ne mutasem chiar în dormitorul unde erau cazaţi o parte din muncitorii zilieri de la fermã. Zilierii erau... cinci fete între 16 şi 19 ani. Bucuria noastrǎ!... La început am stat cam sfioşi la locurile noastre, şi nu le-am luat în seamã, vãzându-le cam mute. Nu prea le-a convenit fetelor sã doarmã la comun, dar cum cǎpitanul a garantat pentru bǎieţii lui... Dupã douã seri, noi, soldǎţeii castelani ne distram în toatã regula!... Seara, cu câteva braţe de vreascuri, încingeam soba mare de teracotã şi dormeam ca boierii pânã dimineaţa. Arãtam noi puţin cam indecenţi în pijamale, dar pe fete nu le mai deranja. Bãgau capul sub pãturi ca sã vadã nestingherite prin gãuri! Jocul se deschidea cu o glumã, douã, mai deocheate. Apoi, le aţâţam, ele ne zgândãreau şi ne trezeam în braţele lor. Se lãsa cu chiote şi ciupituri, pipãieli şi... fuga la paturi! Aproape cã uitasem de cãpitan... La scurt timp se auzeau bubuituri în uşã. La noi ȋn dormitor era beznã... Unul se ducea sã deschidã. Ceilalţi fãceau pe adormiţii. Cãpitanul intrând furios ne apostrofǎ:
- Bandiţilor, credeţi cã n-am auzit ce gãlãgie era adineauri? Mai înainte ne bãtuse în tavan.
- Sã nu vã punã necuratul sã faceţi vreo prostie cu fetele, cã v-aţi ars! Fetele se frecau la ochi, fǎcȃnd pe somnoroasele. Dupã asta ne-am potolit pânã-n seara urmãtoare. Unii dintre bǎieţii care erau prea ȋndrǎzneţi, mai primeau cȃte o palmǎ cadou ca amintire... Eu mǎ ȋndrãgostisem de-o fãtucã blondã, drãguţicã, de vreo şaptesprezece ani. O tot vedeam ziua pe la cantinã, când venea sã mãnânce şi o serveam uneori personal. Fetele ziliere aveau mâncare separatã, gãtitã de cele douã bucãtãrese. Ȋi zâmbisem de câteva ori, iar fata pãrea cã mǎ place. Fiind cam timid, nu-i adresam alte cuvinte în afarã de salut, sperȃnd sǎ aparǎ un moment mai potrivit. Ea era din Poseşti, aşa cã nu dormea la castel. Dupã un timp am intrat în vorbã cu ea, încercând sã o cunosc mai bine. Însã dupã câteva minute de conversaţie într-o searã, am constatat cã n-o intereseazã bãieţii de oraş, cã nu ne potrivim ȋn idealuri. Ei ȋi plǎcea viaţa la ţarǎ şi ar fi dorit sǎ-şi ȋntemeieze dupǎ terminarea şcolii o familie, aşa cum era tradiţia. Mica noastrǎ idilã se trecu brusc. La scurtã vreme, vãzusem cã se împrietenise cu vrȃnceanul blond, colegul nostru de la bucãtãrie.

Cei doi caporali

Toamna era înaintatã şi seara prin vãile acelea te apuca tremuratul, în foiţele de ceapã, numite ţinuta de varã. Într-una din dimineţi a sosit la castel camionul mult aşteptat cu ajutoare. S-a împãrţit tot arsenalul. Pufoaice, mãnuşi, pulovere, pantaloni de pufoaicã, cizme, ciorapi groşi, cãciuli, fulare. Acum mai mergea sã te plimbi prin vãile rãcoroase, amorţite de înserare. Cei doi caporali care au însoţit camionul, au rãmas peste noapte la castel. Aveau rezervate douã locuri în dormitorul bucǎtarilor. Când au intrat puţind a tutun, trupa de la bucãtãrie se desfãta cu o sticlã cu coniac. Eram bine dispuşi şi vãzându-i cam rebegiţi, i-am îndemnat sã ia şi ei o gurã. Rǎmaşi surprinşi, nu luasem niciunul poziţia de drepţi la intrarea lor. Unul singur strigǎ: atenţiune! Caporalii refuzarǎ, uitându-se cu urã la noi, nişte soldaţi fǎrǎ jurǎmȃnt, care ȋi sfidam.
- Voi sunteţi ãia care a speriat Poseştu’, mã? se rãsti unul dintre caporali la noi.
Afişa o mutrã de ţãran şmecherit. Abia m-am abţinut sã nu izbucnesc într-un hohot de râs, auzind ce dezacord a fãcut. Trupa noastrǎ îşi vedea de treabã: gâl, gâl, gâl. Sticla era pasatǎ pe rȃnd, din lipsǎ de pahare. Glumele rãsunau de peste tot. Se înveselise atmosfera de-a binelea. Enervat cã nu i se rãspunde şi, deci nu i se recunoaşte autoritatea, şmecherul gradat suflã printre dinţi:
- Bã, bibanilor, n-auziţi? Vi s-a urcat la cap traiul de aci? Nu mai e mult şi veniţi voi înapoi în regiment. O sã vã crape bocancii de cât pas de defilare o sã bateţi pe platou. O sã vã usture în gât de cât o sã mai cântaţi! Sunteţi şmecheri de bucale (Bucureşti), ai? Ne mai întâlnim noi, frumoşilor! O sã vedeţi voi ce de culcaturi şi târâşuri o sã mai încasaţi de la mine şi de la alţii!
Dupã o asemenea listã de ameninţãri s-a lãsat liniştea pentru moment.
- Ha, Ha, Haaa! au rãsunat dupã aceea, hohotele sǎlbatice de râs ameţit, ȋncins de bǎuturǎ.
- Şi... ce-i cu asta? Doar suntem în armatã, nu? Noroc, caporale! mai adãugã Nicu, roşu ca racul şi transpirat de emoţie. Ȋndrǎznise sǎ se punǎ cu un caporal. Dacǎ i-ar fi tras un dos de labǎ, nu s-ar mai fi sculat de jos pirpiriul de gradat.
- Bã, soldatule nemernic! Sunt tovarãşul caporal cu tine, ai înţeles!?
- 'nţeles tovarǎşe caporal. Noroc! şi... gâl, gâl, gâl... hâc!
Plutea în aer încãierarea. Fiindcǎ le ardea şi lor buza, s-au mai calmat. Caporalii se liniştirǎ, dupã ce au fost rugaţi prieteneşte sã bea şi sã nu se supere. Au tras şi ei ce-a mai rãmas în sticlã, apoi s-a stins lumina...

 

Vizualizări: 34

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Iunie 17, 2012 la 5:54am

Nu pot sǎ spun cǎ sunt un bun bucǎtar. Știu sǎ gǎtesc și petrec ȋn bucǎtǎrie, de voie, de nevoie, aproape zilnic.Ȋmi plac lucrurile nu foarte sofisticate. Cȃteodatǎ mai fac surprize. Știam multe reţete, pentru cǎ, ȋnainte de armatǎ fǎcusem o școalǎ de calificare pentru alimentaţie publicǎ. Dar, din pǎcate le aplicasem foarte puţin. Abea ȋn armatǎ m-am lovit de ele.Și dupǎ armatǎ le-am cunoscut, pentru cǎ am lucrat cȃţiva ani ȋntr-un bufet de alimentaţie publicǎ.

Mǎ bucur de coincidenţǎ…și de cele pe care le-aţi trǎit. Ȋn felul acesta aţi putut ȋnţelege foarte bine, cum stau lucrurile ȋn uniforma kaki.

Comentariu publicat de Elisabeta Luşcan pe Iunie 16, 2012 la 5:36pm

Ana Karenina...ce coincidenţă...mi-a rămas şi mie în suflet şi gând...la acest film l-am cunoscut pe soţul meu... Aţi rămas un bun bucătar? Ce bine de soţie. Îmi plac bărbaţii care fac mâncare şi uşurează munca femeilor. Cinste lor! Trec de la una la alta şi vă spun că eram elevă de liceu când am întâlnit un soldat din Vânjuleţ. Aruncam vaporaşe de hârtie pe Someş. Nu prea era permis fetelor să discute cu soldaţi. Era student...Toţi suntem oameni apropo si de gradaţi...Toţi mi-au povestit..."din armată"...tata, bunicul, soţul şi cele ale băiatului le-am trăit pe propria-mi piele...Frumos şi pasionant. Am citit cu plăcere.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor