Instrucţie ca Berilă

 

    Treceam la curăţenia pe sectoare: holuri şi w.c. - uri. Spălam şi apoi lustruiam cu o pătură, după ce se usca. Dar, de multe ori dădeam lustru direct cu vestoanele, pentru că nu respectam anumite ordine. Cei doi, trei gradaţi, care răspundeau direct de recruţi, erau tare fomişti. Aşa că, de multe ori “li se scula lor”, dimineaţa, sau chiar în toiul nopţii şi se apucau să facă nişte controale la  valizele suspecte.

- Ia să vedem noi la valiza asta! Bă, ce pute! Sigur e mâncare! Bǎi, pufarezilor, știţi cǎ nu aveţi voie sǎ pǎstraţi mȃncare stricatǎ ȋn valize? Dacă cineva nu le dădea ce avea mai bun, era luat imediat în colimator... Am vrut să merg şi eu la bucătărie, dar văicărelile lui Nicu, rămas dator mie, dupǎ episodul Lipǎnești, m-au făcut să renunţ. Lui Nicu îi împrumutasem o pereche de pantaloni groşi de iarnă şi o geacă asemenea, pe care acesta uitase să mi le mai aducă ȋnapoi. Era foarte obositor la cantină, cu toate grupele de serviciu avute la dispoziţie. Aici te trezeai primul şi adormeai frânt ultimul ... Nicu o ţinea tot ȋntr-o vǎicǎrealǎ.

- Vorbește, Nicule și pentru mine, vezi dacǎ se poate. Te știu bǎiat bun.

- Nu pot, Costicǎ, sunt ocupate toate locurile.

- Mǎcar la popota ofiţerilor...

- Bǎ, ești cǎpos, acolo este unul pilos. Dacǎ aflu ceva, te anunţ eu.

    După ce se pregătea compania pentru inspecţie, toatǎ lumea  pleca la masă, lǎsȃnd doar plantonul, care urma sǎ fie ȋnlocuit. Apoi ne aştepta raportul de dimineaţă, în faţa comandantului de regiment, căpitanul Niculescu. După aceea urma programul obligatoriu: instrucţie în poligon, pasul de defilare, mânuiri de armă, cântece patriotice, ore de politică şi regulamente, telejurnalul, echipări - dezechipări, îngrijirea ţinutei şi a bocancilor, în sfârşit stingerea. Dar, să nu uitǎm de curăţatul armelor...  Obişnuinţa a venit destul de repede cu programul şi somnul. Atunci când scriam acasă, eram sfătuiţi să nu divulgǎm ce se făcea ȋn unitate. Era posibil ca scrisorile noastre să fie deschise şi citite de C.I.-stul unităţii. În companie se mai afla un grup de unguri, care obişnuiau să stea mai mult separaţi de ceilalţi, atunci când se aflau la repaus. Când scriam acasă, ȋi informam corect pe ai mei cum o duc. Aveam tălpile umflate de la pasul de defilare, iar vocea îmi răguşise de la atâta cântat. Instrucţia mergea bine. Deveniserǎm de acum profesionişti. Câtă papară  mâncasem până aici... Din cȃnd ȋn cȃnd, ȋmi mai aduceam aminte de Poseşti... Ei, ce zile! Acolo, doar uniforma îmi amintea de armată ...

    Plutonul meu, în câteva momente de răgaz.

 

Ciclul unu, ciclul unu spală sala, ciclul doi salută gara!

Ciclul unu, ciclul unu-i la săpun, ciclul doi la foi de drum!

Hai-hai! Drumu-i lung, armata-i grea, măi, pân’ la liberarea mea!

Hai-hai! Drumu-i lung, armata-i grea, măi, pân’ la liberarea mea!

Hai băieţi, hai băieţi să bem o bere, să ne luăm la revedere!

Hai băieţi, hai băieţi să bem o bere, să ne luăm la revedere!

Hai-hai! Drumu-i lung, armata-i grea, măi! pân’ la liberarea mea!

Hai-hai! Drumu-i lung, armata-i grea, măi! pân’ la liberarea mea!

 

    În primele luni de instrucţie  nu ne-au scos din bibani puturoşi sau pufarezi, soldaţi netrebnici şi neinstruiţi. După asta, a urmat ascensiunea. Patru luni de gardă la obiectiv, apoi retur în regiment şi iar la muncile agricole de vară...

Frunzuliţă şi-un lăstar, hei! Frunzuliţă şi-un lăstar

La umbra unui stejar, la, la, la, la!

Frumos doarme-un militar, la, la, la, la!

Pistolul e arma lui, hei! Pistolul e arma lui

Şi raniţa căpătâi, la, la, la, la!

Şi raniţa căpătâi, la, la, la, la!...

   Începeam să realizez că trecusem cu bine trei sferturi din această răscruce de drum, cum era denumită de unii armata, cea mai grea încercare. Oare armata să fie cea mai grea încercare din viaţa aceasta? Până atunci, cel puţin, aşa mi se păruse... Toată lumea spunea că armata te face om şi te pregăteşte pentru viaţă . În popor exista credinţa că, acela care nu face armata, nu se numeşte bărbat pe deplin. Niciunul dintre cei care făcuseră armata şi-mi povestiseră cum a fost, n-o ridicase în slăvi. Majoritatea se mȃndreau cu isprǎvile lor din armatǎ. Un lucru era sigur: suma tuturor lipsurilor, a greutăţilor şi a altor încercări, îl făceau pe tânărul înrolat mai călit, mai înrăit, mai pregătit pentru viaţă. Cel mai de preţ lucru pe care-l primeau băieţii, odată ieşiţi pe poarta mare, era libertatea după care tânjiseră atâta timp...

    Mǎ gândeam mai mult la partea frumoasă a lucrurilor. Cât îndurasem, ce şi câte, nu voiam să-mi mai amintesc. Obişnuit cu greul, ȋmi spuneam că, dacă n-am păţit nimic până acum,  e bine ... Cu timpul, lăsasem baltă pasiunile mele de la munci. Încrederea şi entuziasmul îmi cam dispăruseră. Gândeam destul de îngrijorat despre viitor. Nu mai scriam aproape deloc scrisori, nu mai compuneam poezii, majoritatea de dragoste, nici schiţe S.F.,  care mǎ pasionau ...  Ştiam că e un moment trecător, deşi sufletul mi se golise aproape de tot...De vină era Aura.

 

Un ofiţer dur

 

    Fără să vreau, armata mǎ călise  fizic şi sufleteşte. Acum ştiam cu adevǎrat ce-i greul. Virtuţiile sale erau reale. Elimina lenea şi obişnuinţa de a te trezi târziu... Sportiv din fire, mişcarea, efortul, îmi făceau oarecare plăcere, mai ales la început! Înviorarea... pentru unii era o binefacere. Şi-o petreceau prin w.c.-uri, prin paturi, fumând. Proştii n-au decât s-alerge ...  De acum nu mai eram nişte neiniţiaţi. Bineînţeles, odată intraţi ȋn ciclul II, asta se întâmpla pe la opt luni de armată, nu ne mai omoram cu înviorarea. De multe ori o făceam de florile mărului. O parte dintre cei sosiţi de la munci, fuseserǎ amestecaţi din nou. Ajunsesem în cea mai a dracului companie din regiment. Compania a III-a  era de misiuni speciale. Comandantul companiei, căpitanul Istrate, era cunoscut ca unul dintre cei  mai severi din regiment... Dealtfel, printre soldaţi, circula o poreclă la adresa lui, pe care nu o voi reda aici, din respect pentru gradul şi uniforma militară. Avea o figură de om dur, cu obrazul mereu proaspǎt; te studia cu doi ochi albaștri sfredelitori. Nu era prea înalt şi cam slăbuţ de felul lui. Căpitanul nostru militǎros nu suferea indisciplina. Cu toate astea avea un dezvoltat simţ al umorului.Ȋnsǎ aceastǎ armǎ o folosea doar ȋn clipele de rǎgaz. Rar i se schiţa câte un zâmbet pe faţa rasă permanent. Avea obiceiul să pleznească pe cel, sau cei care călcau pe bec. De câte ori auzea (şi auzea destul de des!) câte o reclamaţie la adresa companiei, se înfuria şi se făcea roşu ca racul, când dădea cu ochii de soldaţii care “cǎlcaserǎ pe bec”. După ce se răcorea, târându-i şi culcându-i prin companie, ȋi ameninţa cu poligonul. Colegii lui ȋl cam luau peste picior de cȃte ori aveau ocazia.

Rivala de indisciplină era compania a II-a, aflatǎ ȋntr-o clǎdire alǎturatǎ. De cȃteva ori s-a lǎsat cu bǎtǎi, cotonogeli și ochi umflaţi. Bineȋnţeles, vinovaţii principali eram noi, cei de la a treia, ȋn ochii șefului nostru. Compania I-a era rezervatǎ teriștior, adicǎ bǎieţilor care intraserǎ la facultate. Pentru aceștia, supliciul era doar de nouǎ luni…Ȋn puţinele dǎţi ȋn care am avut ocazia sǎ intru la ei cu diferite misiuni sau comisioane, am fost ȋntȃmpinat cu ironie și ostilitate. Viitorii studenţi erau aroganţi și plini de ei. Li se pǎrea cǎ sunt cei mai deștepţi, iar armata, cea mai mare pedeapsǎ. Nu prea erau vǎzuţi la instrucţie.

    De nenumărate ori scăparǎm ca prin urechile acului de rambo, adică instrucţie de front cu raniţa în spate, plină cu pietre (vreo 25 de kilograme). Tot timpul sperasem că sărmana mea ţinută, aşa de chinuită şi ponosită, să nu facă deloc cunoştiinţă cu mocirla. Săraca speranţă nu s-a îndeplinit. Până la urmă i-am zis: Ghinionisto, puţin îmi pasă de tine. Totul e să nu te rupi până la sfârşit ... Şi nu s-a rupt. Curăţenie, masă, instrucţie, raport ... În scurt timp deveneai un adevărat atlet, trăgând bocancii, uneori prea mari, şi celelate accesorii, inclusiv fetiţa. A mea se numea Ana Gheorghe. După fiecare înstrucţie sau misiune, arma trebuia curăţată şi lustruită. Inspecţiile la rastel se făceau zilnic, iar cel care era prins că nu şi-a curăţat arma, era pedepsit aspru. Suferisem mult din cauza bocancilor. Picioarele mele nu reuşirǎ să găsească o pereche mai prietenoasă, decât foarte târziu. Vara mai ales, transpiram foarte tare, iar călcâiele ȋmi erau veşnic crăpate. Aşa că, am făcut  epidermofiţie.

 

Vizualizări: 319

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Iunie 22, 2012 la 12:37am

Ca de obicei, vǎ mulţumesc pentru timpul acordat, pentru promptitudine și nu ȋn ultimul rȃnd, pentru plǎcerea cu care citiţi acest text.

Doresc sǎ vǎ trimit tot manuscrisul pe adresa dvs de e-mail. Aceasta ȋn semn de preţuire. Sper cǎ nu vǎ deranjeazǎ acest lucru.

Comentariu publicat de Elisabeta Luşcan pe Iunie 21, 2012 la 10:40pm

Tare de tot. Ce mi-ar fi plăcut să vă aud cântând. Acum citesc şi zâmbesc. După atâtea şi atâtea faze se punea preţ pe libertate.Majoritetea soldaţilor au avut greutăţile descrise cu atâta patos de dv. Fiul meu a întâlnit un ofiţer care schimba saltelele soldaţilor cu ale câinilor săi. Trebuia să-şi piardă nopţile ţinându-i companie pentru a scăpa de dobitociile lui...şi multe, multe altele. Citesc cu plăcere, descrieţi fazele frumos şi real, se vede...felicitări!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor