Poligonul de tragere

 

    Un alt avantaj a fost obţinerea rezistenţei organismului. Marşurile făcute până la poligonul de tragere de la Coada Izvorului, erau o bagatelă. Aproape 30 de kilometri dus-întors. Ciuda mǎ cuprindea de cȃte ori vedeam ȋn faţa ochilor, cele trei trageri de zi, şi una de noapte... La cea de a treia eram în prag de iarnă. Vremea şi locurile erau superbe, mai ales că ninsese din abundenţă. Compania ȋnainta în ritm drăcesc, în şir indian. Sfidam vremea trecȃnd peste arăturile mocirloase, în care te afundai uneori până peste glezne. Ne curăţam apoi pe porţiunile cu zăpadă tare, unde mai aflam câte o scurtă pauză. Mai departe traversam mici cursuri de apă învolburate, coborȃnd şi urcȃnd terenuri accidentate, rǎmȃneau păduri pustii în urmă şi peste toate astea eram încărcaţi ca Moş Crăciun. Din când în când se auzea: Tonul la cântec! Privesc în zare spre liberare! Nu! Nu ăsta, soldaţilor nemernici!

Prin păduri prin văi şi sate, pe sub poale de Carpaţi,

Victorioşi treceau la luptă, tineri comunişti soldaţi!

Ei treceau lovind duşmanul, lupta-i mare, lupta-i grea!

Comandantul lor de grupă, tânăr comunist era!

După cum se vede, propaganda comunistă era la modă în armata română. Desigur, erau multe alte cântece mai plăcute, care n-aveau nimic de-a face cu orânduirea comunistă.

    Ultima încercare a traseului, se numea dealul uriaş de la baza poligonului. După ce-l urcam cu greu, urma atingerea locului de popas, unde cădeam seceraţi, epuizaţi şi frânţi, că nu ne mai ardea pe moment, nici de bruma de hrană rece luată la plecare...Primeam de obicei, cȃte un sfert de pȃine, un sfert de bucatǎ de salam, care era ȋmpǎrţitǎ ȋn mai multe porţii, sau cȃte o cutie de pate de ficat, care se ȋmpǎrţea la patru.  Pauza dura cam o oră, după care se trecea la executarea tragerii. Adică 3 (TREI ) cartuşe amărâte. Aşteptam plictisiţi dar relaxaţi, să termine şi ceilalţi, apoi coboram încolonaţi pentru plecare. La prima tragere, a fost o adevărată performanţă pentru mine, să obţin “B“ din 3 cartuşe. Unul dintre ofiţeri mi-a spus că arma bate în jos, dupǎ ce a verificat-o, aşa că trebuia să ţintesc sus, nu la baza ţintei. Pe drumul de întoarcere apǎrea întrebarea de groază: cu ce ţi-am greşit Doamne, de am ajuns aici? Ce mare bătaie de joc, jocul de-a armata... Să tragi numai 3 cartuşe, după ce ai mers 15 “kilo“ şi să te întorci nepăsător, asta da performanţă! Cred că toate armatele din lume ar fi fost invidioase pe armia română socialistă. Dacă, Doamne fereşte! ar fi izbucnit un război, mare minune dacă nu ne-am fi împuşcat între noi, în aceste condiţii. La tragerea de noapte, întoarcerea s-a fǎcut pe şosea, apoi... cu trenul pȃnǎ la o haltǎ şi, iar pe şosea. Spre dimineaţă intrarǎm pe poarta regimentului, ca nişte fantome. Am fost lăsaţi să dormim până după prânz. În sinea mea mǎ întrebam: cât de mare poate fi prostia omenească... Fusesem nevoiţi sǎ ocolim, din cauza noroaielor formate din topirea bruscǎ a zǎpezii.Totul se făcea de formă în armata României socialiste? Cine avea interesul ca lucrurile sǎ meargǎ așa?

 

Jurământul

 

Cu cântec de luptă ne-aducem aminte

Că fraţii în veci vor fi fraţi!

Un cântec istoric, bătrân ca unirea,

Voi compatrioţi ascultaţi! (bis)

Treceţi batalioane române Carpaţii,

La arme cu frunze şi flori!

V-aşteaptă izbânda, v-aşteaptă şi fraţii,

Cu inima la trecători! (bis)

Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă,

Nădejdea e numai în noi!

Sărută-ţi copile părinţii şi fraţii

Şi-apoi să mergem la război! (bis)

‘Nainte, ‘nainte, spre marea izbândă,

Hotarul nedrept să-l zdrobim!

Să trecem Carpaţii, ne trebuie Ardealul,

De-ar fi să ne-ngropăm de vii! (bis)

    Aceste versuri ȋmi vor aduce aminte mereu de depunerea jurământului... Ne-am trezit pe la cinci dimineaţa, ca de obicei, într-o zi de decembrie. După programul obişnuit, pe la şase am intrat la masă. Apoi, până aproape de ora unsprezece am aşteptat afară pe platou, începerea depunerii jurământului. Nu erau decât - 11 grade Celsius, dacă nu şi mai scǎzut… În timpul ăsta,  singurul loc călduţ ce-mi mai rămăsese, era inima. Mâini, picioare, urechi, nu mai aveam. Arma ȋmi înţepenise pe umărul de sticlă. Nasul îmi plângea în hohote, văzând cât de mult îl pedepsisem... Chiar ca nişte pietre nu stǎtuserǎm, dar gerul cumplit şi vântul zdravăn ne-au chinuit groaznic. Până la sfârşit a ieşit nesperat de bine. Atunci, la depunerea jurământului, bătusem cel mai bine și cu poftǎ, pasul de defilare. Atunci, cântasem cel mai frumos “Treceţi batalioane” din întreaga armată. Eram emoţionat, văzând că atâta lume venise să-şi vadă rudele sau prietenii. Mǎ puseserǎ comandant de grupă. Ajuns ȋn faţa comandantului de regiment, care ne privea de la tribună, m-am simţit mândru nevoie mare. Din faţa noastrǎ se auzi : Pentru onor, spre dreapta!  Gândul ȋmi zise: Gata durule, acum eşti soldat adevărat… Un fior de patriotism mǎ străbătu prin trupul şi sufletul ȋncordate. Gândul trecea mai departe, la bietul de tata, care era veteran de război. Din păcate, nu reuşise să vină niciunul dintre ai mei la depunerea jurământului, pentru că îi informasem greşit, în urma unui zvon, cum că, jurământul urma să fie depus în urmă cu o săptămână. Aşa că, tata a venit cu o săptămână mai devreme.

           

     

    Mulţi s-au ferit de instrucţie. Cei mai inteligenţi, mai cu dare de mână, cu relaţii, şi-au găsit foarte repede posturi călduţe. Căţelar, infirmier, furier, cancelar. Corupţia era mare…pardon, penuria. Ţigările, cafeaua, benzina şi alte delicatese, erau indispensabile. Iar ofiţerii erau şi ei oameni… Nu mai vorbim de permisii sau învoiri, că te apuca tremuratul… de nervi! Unii ofiţeri erau atât de subtili, de hapsâni, încât îşi trimiteau soldaţii madagascari direct… acasă. Desigur, lucrurile acestea nu puteau fi probate decât cu martori, adică cei în cauză. Dar cine era nebun să spună că făcea aşa ceva? Eu ştiam din auzite. Toţi erau puşi pe luate ... iar soldaţii pe date! De fapt, din disperarea de a pleca acasă, unii soldaţi promiteau marea cu sarea şi la ȋntoarcere deschideau ușa cu capul.

    Se apropia Revelionul. Din regiment plecasem oficial acasă, o singură dată, după depunerea jurământului. Fusesem într-o învoire de 48 de ore. Tata venise la mine cu o săptămână înainte de jurământ, datorită unui zvon fals, pe care mǎ grăbisem să-l iau în serios şi să i-l transmit într-o scrisoare. Mǎ întorsesem plin cu provizii: două pachete de ţigări Kent, în vogă pe atunci, plus o cutie cu ness Amigo, cu gândul să le dau pentru a pleca şi de Revelion. De Crăciun nici nu putea fi vorba... Zis şi făcut. Aranjasem cu domnul comandant  de pluton, locotenentul major S. şi ȋi dǎdui articolele. Timpul trecea iar promisiunea nu se onora. 28, 29, 30 Decembrie ... Pe 31 continuai să-l rog, după ce insistasem şi zilele trecute. Aproape că-mi era jenă sǎ-l mai bat la cap...

- Să vezi că s-a completat lista... Nu mai promit... Bine, tovarǎșe locotenent major, dar mi-aţi promis... Îmi pare rău, am trimis lista prea târziu, iar comandantul n-a aprobat, decât la cei care n-au fost deloc ... Rǎmȃne pe altǎ datǎ. Da, am înţeles, să trăiţi!...

    Pentru a pleca acasă, unii au promis locotenentului chiar jumătăţi de porc, benzină, cartuşe de ţigări, alte rarităţi... Bucureştenii piloşi plecau aproape săptămânal acasă. Iar eu ... dădusem nişte fleacuri şi acelea primite cadou, ca să rămân să petrec liniştit, marea schimbare dintre ani în companie. M-a împăcat repede gândul că nu fusesem singurul capitalist sacrificat... Şi alţii dăduseră la fel ca mine, înainte să plece şi fuseseră săriţi.

 

Vizualizări: 425

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Iunie 25, 2012 la 11:34pm
Mǎ bucur cǎ vi-l doriţi, dar nu știu pe ce adresǎ sǎ vi-l trimit.
Comentariu publicat de Elisabeta Luşcan pe Iunie 25, 2012 la 9:32pm

Mi-aş dori romanul!!!

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Iunie 25, 2012 la 7:57am

Doamnă Elisabeta, aşa am perceput eu lucrurile în acele vremuri. Poate că am exagerat puţin, dar eu n-am făcut decât să relatez informaţii pe care le auzeam de la alţii. Nu este nicio invenţie, fie că place sau nu, aceasta a fost realitatea. Am intrat şi eu în jocul acesta, la fel ca şi alţii. Gustul amar îl mai simt şi acum… Acelea au fost trăirile mele şi ele trebuie luate ca atare. Chiar dacă de-a lungul timpului am mai îmbunătăţit conţinutul romanului, nu m-am îndepărtat de realitate. În plus, puţină ficţiune nu strică, deşi un jurnal trebuie să urmeze întocmai evenimentele trăite.

Mult respect.

Comentariu publicat de Elisabeta Luşcan pe Iunie 25, 2012 la 7:05am

Exact!!! Cu ce au greşit mai mult unii Doamne!!! S-au născut în epoca...da, era mai mult patriotism pe vremea aceea...Era mita în floare şi atunci...o români!!! Mi-a plăcut modul cum aţi scris dar fazele cu atâtea greutăţi, nu.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor