12 noiembrie, marţi…

Cred că ea este un fel special de poem. Poate, cîndva, îi voi spune şi de ce… Azi am auzit-o la telefon. Brusc, ziua s-a făcut mai frumoasă. Şi, chiar atunci, splendida toamnă de aici, de-acasă, parcă mi-a şoaptit – ori a fost doar o părere? -, din frunzele-i arămite din fereastră. E frumoasă toamna la noi, însă îmi este mult prea dor de ea , pentru a-mi mai păsa de ceva .


Cât de mult aş vrea să fie aici. Să mergem în pădure, acolo, în casa toamnei, să-şi prindă în păr frunzele desprinse de pe ramuri, fluturi ruginii plutind încărcaţi de-o pulbere aurie… Apoi, îngropa-ne-vom în frunzele îngălbenite de prea mult soare, arse de brume…

Am fi amândoi cu obrajii răcoriţi de adieri cu parfum de ierburi uscate venind de peste cîmpuri… Vino, şi doar noi doi, singuri, vom primi adăpost în casa toamnei…


14 noiembrie, joi…
Mă simt un pic mai bine aşa, cu gîndurile puţin limpezite. Am primit câteva rînduri de la ea, nu multe, apoi, din nou, am auzit-o la telefon. Sunt cu mult mai liniştit. Un fel de teamă amestecată cu o mare nelinişte mă cuprinde, când trec două-trei zile fără să primesc veşti de la ea. În ultima vreme n-am scris mai nimic. Iar ceea ce, totuşi, am reuşit să pun pe hîrtie, a fost cu mare caznă. Cu siguranţă, din cauza stării în care mă aflu. Nu ştiu dacă mă înţelege… În schimb, citesc mult, până la istovire, în tihna nefirească a nopţilor. Apoi, cu ochii închişi – fără să pot dormi însă – ascult muzică. E, poate, singurul lucru care mă odihneşte cu adevărat şi care, în acelaşi timp, îmi dă voie să visez. Un astfel de “vis” am avut ieri şi m-am grăbit să i-l povestesc într-o scrisoare. Uneori visez, aşa, ore-n şir, închis în camera mea, cu storurile trase şi muzica susurând molcom. Orice alt sunet ori petală de lumină mă traumatizează. Nu pot vorbi şi, de-ar fi cu putinţă, n-aş scoate un sunet zile în şir. Iar tratamentul pe care-l fac îmi dă o stare de năuceală cumplită. Am strania senzaţie că totul în jurul meu e tulbure, confuz.


Continuu să visez, fiind cât se poate de lucid. O exacerbare a acuităţii senzoriale îmi dă impresia că văd, aud, miros prin toţi porii pielii, larg deschişi. Părul ei auriu mă învăluie în timp ce privirile, surâsul şi şoaptele ei îmi luminează pe dinlăuntru întreaga fiinţă.

Îi aud secundele inimii.


Din “SHIJING”(se pronunţă aproximativ: “Şi-ţîn”), “Cartea Poemelor” citesc – traduse din vechea chineză şi datînd de prin secolul al XVI-lea înainte de Christos – versuri de-o frumuseţe stranie, copleşitoare. Simt, mai presus de orice, prin vălul diafan al cuvintelor, acea sublimă trăire a trăirii, curgînd irizat în blînde litanii despre viaţă ori tînguiri despre moarte, un mod de-a fi al omului etern: ”E cîmpul înţesat de vrejurile ierbii/ În roua grea-mbibată./ Cu ochi scînteietori şi faţa de lumină,/ Făptură minunată,/ Te-am întîlnit aici întîmplător, /Dorinţelor un vis, acum adevărată.// E cîmpul înţesat de vrejurile ierbii/ În roua grea-mbibată./ Cu faţa de lumină preacurată,/ Făptură minunată,/ Te-am întîlnit aici întâmplător,/ Să ne ascundem în iubirea aflată” (Întîlnirea).


N-aş putea spune că lalelele roşii fac parte dintre preferatele mele. Îmi plac, însă, primăvara, atunci cînd, fiind ele în timpul scurtei lor vieţi, se-ntîmplă de rîd sub soarele călduţ...


16 noiembrie, simbătă

22:57. Ziua mea de scris începe noaptea. Azi a fost un pic mai bine, mai cu seamă după primirea scrisorii ei. Şi sîmbăta trecută am primit un plic, fapt surprinzător, pentru că destul de rar am avut veşti de la ea în chiar această zi. E frig, chiar foarte frig, după frumoasele zile întomnate cu frunze plutitoare şi soare blînd. Dis-de-dimineaţă, cu mult înainte de ora 5, fulguia uşor, semn că iarna dă târcoale - poate cam devreme, totuşi – trimiţându-şi vestitorii spre a ne pregăti. Aştept iarna aceasta ca pe un dar mult visat, cum numai în copilărie o aşteptam, cu nerăbdare şi nemărturisită iubire. Iarna trecută nu prea m-am bucurat de zilele frumoase, întroienite, aşa cum au fost ele atunci. Poate acum. Ar fi bine pentru că sufletul îmi tînjeşte după o iarnă grozavă. Cu ea lîngă mine, bucuria îmi va fi deplină. Chiar dacă nu o voi vedea pînă în ajunul Crăciunului şi timpul pînă atunci va trece chinuitor. Voi citi, voi asculta muzica mea, voi face lungi plimbări cu mine însumi, voi scrie... Şi-i voi scrie, aşa cum m-am deprins, în fiecare zi...


Toate par a fi la locul lor. Numai cu Dan mă întîlnesc tot mai rar, din ce în ce mai rar, nu ştiu ce cauză poate fi. Poate că amândoi ne populăm tot mai mult cu gînduri propriile existenţe. Quien sabe?


De când am îngropat pe Rita, frumoasa mea căţeluşă neagră şi la bunica (acolo o ţineam peste săptămînă) merg mai rar. Şi atunci cu un imens gol în suflet. Mă obişnuisem într-atât cu ea , cu bucuria ei de-a mă revedea de fiecare dată, încît acum curtea îmi pare pustie şi rece, străină, lipsită de orice noimă. Au căzut frunze uscate peste locul unde odihneşte, lîngă tufa de liliac din grădină, frunze ce-n curînd vor fi acoperite de prima
zăpadă, de acea primă zăpadă de care ea atît de mult se bucura. În ziua în care a murit, cu puţin timp înainte să închidă ochii, am luat-o în braţe
şi am mîngîiat-o îndelung.

Mă privea cu ochii ei căprui, mari, doar ei părîud că mai trăiesc, urmărindu-mă cu o tristeţe fără seamăn. Abia atunci mi-am dat seama că era împăcată, simţea mai presus de orice acest dat, privirile ei îmi spuneau acest lucru. Apoi a scîncit uşor, închizând ochii. A murit târziu, după miezul nopţii, fără să mai scoată vreun sunet.


Oare de cînd nu te-am mai privit dormind? Cît timp să fi trecut de-atunci? Cît? Cînd te voi putea privi din nou?

18 noiembrie, luni…
12:50. Magnolii ninse. Oare cum or arăta în realitate, magnoliile ninse? Nu mi le pot imagina. Deşi azi-noapte le-am văzut clar în vis…De ieri dimineaţă ninge fără încetare. Pămîntul este deja vătuit, e ger, puloverul tricotat de ea îşi face datoria. Îmi e bine cu el, îmi ţine de cald, cred că, mai degrabă e căldura mîinilor ei în el. Ceva mai mult de o lună pînă ce puloverul meu te va îmbrăţişa cu mine cu tot…

19 noiembrie, marţi…
nu mai ştiu nimic de tine de exact o săptămînă / îmi scrii din ce în ce mai
rar şi nu ştiu ce / se întîmplă / tăcerea asta a ta ca un văl copleşitor mă /
striveşte / urlă-mă strigă-mă trimite-mi frunze moarte / ierburi pămînt / de ce
taci / nu ştiu de ce taci / ce se întîmplă cu tine / chiar n-ai timp de-un fir
de iarbă într-un / plic / tot ce se poate nu-i nimic îţi voi scrie eu / iarnă
ger zăpadă alunecând pe sub sănii / iubesc numărul doi însă de joi mă voi
îndrăgosti cu siguranţă de numărul patru / de tine sunt îndrăgostit./ Însă tu
taci pentru că şi tăcerea spune ceva / timpul se comprimă vine îngerul de
demult / şi ţi-l alungă dinspre tine cu pufoasa de peană / din aripe /
fîl-fîl-fîl face îngerul din aripi lipindu-şi / apoi fruntea de fruntea inimii
mele / îngrijorîndu-mă / piei piei din calea ochilor mei şi îngerul îmi aruncă
o bezea şi dispare într-un nor / scămoşat.


3 decembrie, marţi…
Încă nu realizez că a plecat. Mai cu seamă după telefonul de azi, cînd mi s-a părut atît de aproape, de-mi venea să mă îmbrac şi să mă duc la ea. Eram cu Firi şi m-am potolit la timp. Important e că a sunat şi acum totul e bine.

*
Citesc, în paralel, trei volume: “Numele trandafirului”, “Victoria neînaripată” şi “Refugii”. Ultima, începută chiar azi, chiar dacă am împrumutat-o, cred, totuşi, că o voi mai lăsa, pînă ce nu voi termina pe una din celelalte două. (
Bogdan Toma)



* din volumul Viaţa obişnuită a tînărului Toma.Manual de folosire, aflat în pregătire

foto: Toamna în pădure/alpinet.org



Vizualizări: 75

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Bogdan Toma pe Noiembrie 1, 2010 la 8:15pm
☺ Mircea Munteanu
Vă mulţumesc pentru sprijin dar şi pentru toate comentariile postate pînă acum pe marginea textelor mele… Mie, unul, să ştiţi că, vă spun cu mîna pe inimă, chiar îmi place cînd constat că unele dintre gîndurile mele nu sînt chiar alăturea cu drumul faţa de cele ale unor mari personalităţi… Apoi, atunci cînd îmi citesc maeştrii (şi nu numai !) îmi place să-mi notez anumite cuvinte, gînduri, rînduri, detalii despre tehnici scriitoriceşti etc. şi, uneori (ca în cazul de faţă) să-mi conturez anumite idei folosindu-mă de astfel de „citate”. De ce spuneţi că e mai bine fără ele ? Oare întotdeauna putem fi convingători doar folosindu-ne de propriile noastre argumente pentru a arăta/demonstra ceva anume? Cred că nu. Aşa cum tonul face muzica, sînt pe deplin convins că un produs (indiferent din ce zonă a artelor provine el) care nu are feeling, trăire adică, e mort de-a binelea şi nu are nici cea mai mică legătură cu ceea ce, cu un termen generic numim artă. Io unul aşa simt. Îi spuneam deunăzi unei colege de pe reţeaua literară că pentru mine scrisul reprezintă o mare bucurie. Un mod de-a fi. Scrisul, dacă vrei să fii sincer In primul rind cu tine (implicit şî cu cei cărora te adresezi), e ca o oglindă pe care ţi-o aşezi permanent în faţă… Asta dacă şî numai dacă, vorba lui Nichita Stănescu, scrii folosindu-te de numita hemografie, adică de scrierea cu propriul tău sînge, cu tine însuţi… Dacă nu, io cred că e mai bine să o laşi baltă şi te apuci de altceva.
☺Viorel Tăutan
Iubite domn, chiar mă bucur că nu sînteţi de acord (de aceea sînt unul din adepţii locuţiunii lui Nicolaus Cusanus, coincidentia opositorum) cu finalul comentariului meu (poate e prea mult spus „discurs”, nu credeţi ?). N-am avut de gînd nici pe departe să ţin un discurs sau să teoretizez (mai mult sau mai puţin literar) despre conceptul numit jurnal. Tot ce am intenţionat a fost să-mi exprim propriul punct de vedere asupra spuselor stimatei noastre colege de reţea, doamna Mara Paraschiv (ce prenume frumos, cu rezonanţe atît de… literare !). Citatul meu din Kerouac este cu pistă falsă, cum s-ar spune în enigmistică… Autorul lui este, de altfel, un uriaş scriitor, un novator într-ale limbajului, un inventator mai presus de orice, care prin volumele sale (vedeţi că mă feresc să le numesc literatură deoarece cred că nici lui nu i-ar fi plăcut) a revoluţionat - undeva prin anii ’60 – ’70, formele de expresie ale unui limbaj literar (îndeosebi vizînd proza) oarecum „înţepenit”, închistat în anumite dogme şi tipare. Evident că iniţial a fost beştelit, pentru ca în scurt timp să fie adulat. Cred că este o condiţie sine qua non pentru orice creator (mai mic sau mai mare) care intenţionează să lase ceva durabil în urma sa, să creadă despre sine că este însuşi buricul pămîntului. Că lumea se naşte odată cu el. Măcar o oră pe zi ! Nu ştiu cine este şi ce propăvăduieşte scriitorul de care vorbiţi dar ceea ce spune el poate fi şi o metaforă, nu ? Apoi „a scrie” e una, şi „a scrie literatură” e cu totul altceva… Cine a spus să renunţăm la limba română corectă ? Din păcate, foarte mulţi trăiesc cu falsa impresie că dacă scriu corect din toate punctele de vedere (gramatical, ortografic, ortoepic, stilistic etc.) în limba română e obligatoriu ca rezultaul final să se numească literatură. Aş fi curios să vă aflu opinia în acest sens…
Comentariu publicat de Viorel Tăutan pe Octombrie 31, 2010 la 8:13pm
Prietene Bogdan Toma, sunt de acord cu tot ce ai teoretizat. Aş fi dat eu răspunsul, însă ai fost mai agil şi, de fapt, te privea nemijlocit, replica. Dar cu finalul discursului nu sunt de aceeaşi părere. De! Eu cunosc un scriitor optzecist care propovăduieşte ideea că toţi cei care scriu sunt geniali! În comparaţie cu acei care nu scriu literatură? Nu pentru că nu ştiu scrie, ci pentru că fie nu-i interesează, fie n-au timp. Printre altele, Jack Kerouak este idolul tinerilor blogheri din reţelele de socializare prin "literatură". Chiar aşa, să renunţăm la limba română corectă? Sigur, beletristica este generoasă. Limba fiind un organism în perpetuă evoluţie, e firesc să acceptăm schimbările, însă nişte norme de exprimare corectă ne feresc de haos. Eu aşa ştiu, aşa zic! :))
Comentariu publicat de Bogdan Toma pe Octombrie 31, 2010 la 7:50pm
Stimată doamnă Mara Paraschiv,
În primul rînd vă mulţumesc pentru observaţii. Da, este o reţea literară dar după cum probabil aţi putut observa, mulţi din cei prezenţi aici nu fac neapărat „literatură”. Apoi, sub antetul paginilor membrilor reţelei scrie BLOGUL MEU iar lîngă, LITERATURĂ. Nu ? Iar în limba engleză, „blog” înseamnă chiar „jurnal”. Jurnalele fac parte (alături de alte forme de confesiune cum sînt autobiografiile, memoriile, evocările, amintirile etc.) din genul (literar) epic. Paradoxal, nu ? Aşadar, jurnalele, ca documente confesive, în general, deşi nu au neapărat o finalitate literară sunt incluse de teoreticienii literaturii într-un gen al acesteia. Ele doar înregistrează anumite stări afective, gînduri, întîmplări de viaţă, clarificări sau frămîntări interioare, de regulă lucruri care, în ultimă instanţă, ţin de evidenţa existenţei de zi cu zi… Poate tocmai de aceea scriitura unui jurnal este mai puţin „artistică”, mai puţin cizelată, mai puţin rafinată, mai zorită (deci mai neaşezată), mai nefiltrată şi mai nedecantată, mai fulgurantă, tocmai pentru că „înregistrările jurnaliere” sînt scrise, de obicei, într-un interval de timp scurt sau chiar foarte scurt din momentul în care autorul trece prin stările sau întîmplările mai sus amintite. Sigur că anumite însemnări pot deveni ulterior, prin extindere şi polisare, proze, poeme, fragmente de roman (adică literatura la care, probabil, v-aţi gîndit şi dumneavoastră). Sau chiar fragmente întregi de jurnal pot deveni părţi integrante ale unor texte – mai ample sau mai restrînse – literare (vezi Camil Petrescu în „Patul lui Procust”). Cît despre exprimare sau limba folosită (mai mult sau mai puţin „literară”) într-un text, iată ce spunea un mare scriitor american mult drag inimii mele (numitul Jack Kerouac) : „Compune sălbatic, nedisciplinat, curat! Scrie ce îţi vine din adîncurile sufletului tău. Cu cît mai nebunesc, cu atît mai bine! Fii întotdeauna nebun şi fără spirit! Înlătură obstacolele literare, gramaticale şi sintactice. Tu eşti tot timpul un geniu.” Q.e.d. Nu-mi stricaţi bucuria, stimată doamnă, doar cu atît de puţin ! Bref, io cred că mult mai important e nu cum spui ci, mai ales, ce spui… Nu credeţi ?
Comentariu publicat de Filip Savin pe Octombrie 28, 2010 la 5:05pm
mI-a placut, sunt inclinat sa cred ca fiecare avem o colectie de scrisori de dragoste in care ne dezvaluim cu adevarat. Si un jurnal (nu neaparat blog, cum e la moda) e un interlocutor necesar cand esti indragostit.
Comentariu publicat de Doina Ira - Tăutan pe Octombrie 28, 2010 la 2:47pm
M-am tinut de cuvant Mircea si am continuat in pagina mea, la postarea "SINGURATATE"
Toata stima pentru domnul Bogdan Toma!
Comentariu publicat de Any Tudoran pe Octombrie 27, 2010 la 2:43pm
la comentariile postate.
Comentariu publicat de Any Tudoran pe Octombrie 27, 2010 la 2:41pm
Domnule Mircea Munteanu,
parca suntem la;avec funny moments unde dai și unde creapa,de unde știu?! citiți printre rânduri chiar la aceasta postare, nu va fi greu de înțeles;) nu a pomenit nimeni de sex aici;)
Comentariu publicat de Doina Ira - Tăutan pe Octombrie 27, 2010 la 9:01am
*incadrati
*..sa-l vedem pe fiecare asa cum este.
* si cateva virgule lipsa sau puse aiurea
Imi cer scuze pentru greseli. M-am grabit sa postez inainte de a reciti.
Comentariu publicat de Doina Ira - Tăutan pe Octombrie 27, 2010 la 8:56am
Eu voi incepe de unde ati terminat dumneavoastra, domnule Mircea Munteanu. Nu pot sa nu intervin dupa o astfel de "pledoarie". Barbatii.....Of, of, of! Of-ul meu nu este unul de suparare pe barbati, Doamne fereste! Este unul de compasiune pentru barbatii incadrati in tipare. Doamnelor, doamnelor dragi! Nici barbatii nici femeile nu trebuiesc incadrate in tipare, Fiecare om, fie ca este barbat fie ca este femeie, este unic, este special si in niciun caz nu poate fi comparat sau asemanat cu un altul. Alegerea celuilalt apartine fiecaruia si in cazul in care nu am fost in stare sa alegem ce ne-am dorit, este numai vina noastra. Vina noastra ca nu suntem suficient de selectivi si sub nicio forma nu trebuie sa acuzam pe altcineva pentru asta. Sigur ca exista BARBATI si barbati cum exista FEMEI si femei. Trebuie numai sa stim sa-i vedem pe fiecare asa cum este. Oamenii nu trebuiesc priviti ca simple obiecte sexuale. Nici macar teoriile freudiene nu sunt atat de exclusiviste. Fiecare dintre noi are mult mai mult de oferit, trebuie numai sa incercam sa aflam, ce vrem sa oferim si ce vrem sa primim.
Cat priveste disertatia dumneavoastra, domnule Mircea Munteanu, despre singuratate, va impartasesc convingerile. As avea si aici cateva completari, de fapt, puncte de vedere persoanale dar cred ca ar fi bine s-o fac in pagina mea si nu in pagina domnului Bogdan Toma.
Paginile de jurnal ale domniei sale scot in evidenta calitati ale barbatilor pe care orice femeie le-ar aprecia. Cred! Eu stiu ca exista multi astfel de barbati si mai stiu ca exista si multe astfel de femei care si pentru care sa scrie si sa se scrie frumoase pagini de jurnal.
Comentariu publicat de Any Tudoran pe Octombrie 26, 2010 la 10:52pm
Ma bucur sa descopăr sinceritatea dezbrăcată de orgolii masculine,de interiorizarea bărbăteasca,
mai neaoș spus;Care nu ai este frica ca ai cad galoanele, daca își mărturisește,trăirea,iubirea, nu își mângăie iubita doar în somn,'' ca sa nu și-o ia în cap''Asemenea specimene mai exista,din păcate,dar sunt vrednici de mila,ei știu sa plângă doar în fata marii lor singurătăți, pe urma se întreabă, de ce uram femeile, oare de ce?
de ce ar iubii o femeie o statuie,de acest gen masculin.
Felicitări domnule Bogdan Toma, mi-a făcut plăcere sa va citesc!Ma bucur ca am intrat pe pagina.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor