LA CĂSUŢA BUNICII

Fiecare dintre noi purtăm undeva în tolba cu amintiri clipele de neuitat ale copilăriei şi adolescenţei. Ne reîntoarcem câteodată, cu nostalgie, în locurile pe unde am copilărit şi ne-am petrecut vacanţele din anii de şcoală. În satul bunicii regăsim mirifica lume a veşniciei noastre. Deschid încet poarta nevăzută a satului de ieri şi păşesc cu sfială prin lumea lui copleşitoare. Străbat uliţa cea mare şi mă încumet pe înserate să mă apropii de casa bunicii. M-am oprit pentru câteva clipe lângă gardul vechi de lemn. Bunicul, tâmplar de meserie, a cioplit fiecare palancă. Peste scândurile nu prea înalte, zăresc grădina. A rămas în mare parte aceeaşi. Privirile mi s-au oprit singure asupra celor doi meri bătrâni încărcaţi cu roade. Din când în când, câte o frunză galbenă, legănându-se, se aşează pe pământ. Din vie, izvoarele miresmelor de struguri se răspândesc peste tot. Deodată se aude o pocnitură. Mă întorc spre bătrânul nuc. În cădere, pesemne, nuca s-a lovit de vreo scândură rezemată de peretele şurii. Pe pragul de lemn al casei, o femeie de statură mijlocie, îmbrăcată în straie maramureşene, aşteaptă venirea cirezii de vite. Pe câmp, vitele satului mai găsesc pe alocuri iarbă, resturi de bâlii şi frunze de sfeclă furajeră. - Sara bună, bunico! - Sara bună ! Apoi, de multă vreme n-ai mai venit pă la mine. Mă-ta ce face ? - Bine, îi acasă...face de mâncare. Amu, nu de mult, a venit de la lucru. - No, bagă-te în casă ! Io trebe să aştept să vie vaca...s-o mulg... ş-apoi s-o adăp. Am intrat în casă. Îndată am recunoscut cele două paturi cu saltea de paie, acoperite cu cergă ţesută din lână de oaie. M-am aşezat pe unul din ele în timp ce mă năpădeau amintirile. Aici am învăţat să fac primii paşi pe podelele de lemn. Aici am rostit cuvântul mamă, într-o seară când badea Petre vizitiul tocmai se pregătea să plece, după ce şi-a băut paharul cu vin roşu. Aici am mâncat pentru întâia oară mămăliga întoarsă pe masa cioplită de lemn şi-am ascultat cum fierbe dovleacul în oala cea mare a porcilor. Aici am ascultat prima poveste şi-am văzut pe fereastră primii fulgi de omăt ce se aşterneau peste arătura de toamnă, din grădină. Aici, la căpătâiul bunicului, am învăţat ce înseamnă primele lacrimi căzute pe sicriul unui om. Ziua se amestecă cu noaptea. În casă domneşte semiîntunericul. Bunica intră în casă răsuflând uşurată. - D-apoi, de ce n-ai aprins lampa cu petrol ? N-am răspuns. După ce-a aprins lampa cu petrol , se apropie de sobă şi mai aruncă pe foc câteva vreascuri. Apoi, s-a dus în cămară de unde a adus câţiva cartofi pe care i-a pus în cuptor, aşa întregi, la prăjit. - Mă duc până în pod s-aduc nişte mălai, să-l desfăcăm pentru mâine dimineaţă. Badea Petre merge cu carul şi caii la moară. Să fii cuminte, până viu... De multe ori mă urcam singur în podul casei. Cotrobăiam prin toate colţurile, când nu era bunica acasă. Erau adunate acolo o mulţime de lucruri. Saci ţesuţi din fuior de cânepă, haine vechi, oale de lut ars, borcane de sticlă, opinci rupte, cizme de piele şi câte şi mai câte... Un colţ al podului era ocupat cu războiul de ţesut şi cu toate ustensilele legate de el. Aproape de războiul de ţesut se aflau nucile şi merele Ionathan, puse în grămezi diferite. În altă parte: ceapa, usturoiul, fasolea, toate puse cu grijă la uscat pentru iarnă. Sub unul din cornii de lemn ai podului se odihnea un cufăr vechi, în care bunica-şi ţinea pe vremuri, “ţâdulele” (actele). O dată m-am urcat în pod, numai pentru a scotoci prin cufărul acela. Găsisem cheia de la el, uitată de bunica pe brâul ferestrei de la cămară şi, fuga-fuguţa în podul casei. În timp ce mă aplecam pe sub cornii de lemn, fire de păianjeni mi se lipeau de faţă, dându-mi o senzaţie de spaimă. Le îndepărtam repede, cu o haină veche aflată la îndemână. În sfârşit, mă aflam în faţa cufărului de lemn. Am răsucit cheia de mai multe ori, până am reuşit să-l deschid… Mare lucru, n-am găsit în el. Nişte acte îngălbenite de vreme, câteva bancnote vechi, folosite înainte de naţionalizare, şi o cutiuţă albastră. Am deschis-o. În ea se afla o medalie aurită. Pe medalie am putut desluşi o femeie cu un copil în braţe. În jurul chipului acesteia erau scrise cu majuscule, cuvintele: “MAMĂ EROINĂ”. Scârţâitul scărilor m-a trezit din dulcea rememorare... Bunica se reîntorcea din podul casei. Uşa de la cămară s-a deschis larg. Aerul rece a pătruns cu repeziciune, înviorându-mi obrajii. Bunica intră în încăpere cu un coş, împletit din nuiele de salcie plângătoare, plin cu ştiuleţi de porumb. Deasupra lor, de fiecare dată punea şi câteva mere Ionathan. Parfumul acestora inunda încăperea, îndemnându-mă parcă să le mănânc mai cu poftă. Seara o petreceam împreună la gura sobei. În timp ce mâncam cartofi prăjiţi cu sare, ascultam povestirile bunicii, din tinereţe. Noaptea târziu, după ce sufla lompa, îmi imaginam în fel şi chip multe din povestirile ei. Prin geamurile căsuţei pătrundeau razele de lună, până pe podelele de lemn. Focul ardea în sobă. Printre crăpăturile plitei, lumina flăcărilor răzbătea agale şi lua diferite forme pe ecranul alb al peretelui. Dintr-o dată m-a inundat tăcerea. Alergam disperat prin ploaia rece de toamnă. Lacrimile se amestecau cu picăturile de apă. Alergam ca într-un vis ciudat, pentru a ajunge să o mai văd pe bunica, pentru ultima oară... Şoaptele reci şiroiau pe buzele calde. Sufletul îmi era plin de cuvinte. Între răsărit şi apus a rămas o zi, ce-şi cerne tăcerea timidă în glasul pământului cald, în zborul către zâmbetul tău curat, ca ploile căzute în ţărână din copacii obişnuiţi cu plânsul. Sărut şi acum serile de altădată... cu aurul lunii întors din cealaltă parte a Universului. Răspund cu mâinile întinse chemărilor tale prin timp. Rămas singur, sărut amintirile ca pe nişte copii pe care-i iubesc şi le scriu noaptea în somn şi ziua pe tavanul alb, scrisori ce nu-şi termină niciodată povestea scrisă de sentimentul mirific al copilăriei din căsuţa bunicii. În fiecare primăvară, în grajdul bunicii se reîntorcea veselă o pereche de rândunici, care-şi aranjau cu mare răbdare acelaşi cuib. Porumbeii gângureau îndrăgostiţi pe acoperişul casei... Anii au trecut...toate acestea au fost odinioară... şi bunica a fost...şi... de mai multe primăveri, cele două rândunici nu s-au mai întors la grajdul părăsit. Dar cuibul a rămas...

Vizualizări: 21

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor