La doar 11 ani, a scris povestea vieții sale. Uluitor!

 

 

 

Când a început să scrie, Călin -eroul nostru- a scris în taină. Nimeni n-a sesizat această preocupare. Treptat, a scris cartea vieții lui – corabie fantomă cu toate umbrele trecutului. Întâmplările care o compun presupun trepte ale maturizării. Ele au fixat în conștiința copilului limitele impuse de viață.

   Secvențele surprind imagini și chipuri dintr-o lume reală, privită cu un pătrunzător simț al observației, atât în înfățișările ei exterioare, cât și în dinamica sa lăuntrică.

   Eroul își scrie propria poveste cu o forță și un curaj... tulburător și pentru un cititor adult.

Traversează experiențe aparent banale pentru oamenii mari, incredibil de dureroase pentru sufletul său. Din fericire, răceala care-i cuprinsese inima ca o banchiză a dispărut, iar Călin este acum un mare risipitor de căldură, un copil născut pentru a fi fericit.

Și pentru a scrie...

 

 

Corina Panduru,

                                   Profesoară de română, Școala Generală „Constantin Săvoiu” Târgu Jiu

 

 

 

  

 

 

 

Am cei mai iubiţi părinţi din lume. Nu pot trăi fără ei, mai ales fără Dana, de care nu m-am despărţit nicio zi de când mi-a devenit mamă. Dacă o singură zi n-o văd, mă sperii, mă întristez, parcă încep să mor.

 

 

 

Dedic această carte

părinţilor mei.

 

 

 

Călin Creţu, elev în clasa a V-a D,

Şcoala Generală „Constantin Săvoiu” Târgu Jiu

 

 

 

UN FEL DE FERICIRE TRISTĂ

 

 

 

Obosisem de atâta aşteptare. Probabil că încă sunt prea mic să pot reda dimensiunea şi greutatea acelei cumplite trăiri, iar voi, prea bătrâni pentru a înţelege. Aveam 4 ani şi câteva luni, dar sufletu-mi îmbătrânise aşteptând. Aşteptarea asta parcă se născuse cu câteva generaţii înainte de mine. Mă pândea, parcă iritată, că nu mai vin odată. Cine ştie, poate chiar m-oi fi opus să vin, în alte rânduri, cu alte ocazii. Căci ce aveam eu să caut într-o lume care nu pare să fie a mea? Cum să pot eu să vreau o lume care nu mă vrea?!  Nu era de ajuns că destinul despre care încă nu ştiu mare lucru, şi mă tem că nici atunci când voi creşte nu voi afla, hotărâse aşa, cu de la sine putere, să mă aducă în lumea asta şi să mă abandoneze. Probabil, acest cuvânt a ABANDONA mă va însoţi tot restul vieţii. Va fi tovarăşul meu de drum, cu care, dacă nu voi reuşi să mă împac, o să am doar de chinuit. Oamenii bătrâni am observat că sunt mistuiţi de aceeaşi întrebare: de ce trebuie să moară? Copiii ca mine, probabil, sunt chinuiţi de o altă întrebare: de ce trebuie să se nască? Şi nu pentru că viaţa, mai ales acum, ar fi ceva care să-mi displacă, dar nu înţeleg de ce te face cineva care ştie că n-o să te vrea? Tata tot încearcă să mă consoleze, spunând că eu sunt ce şi-a dorit el şi, prin urmare, ar fi trebuit să vin şi eu în lumea asta a voastră, şi de acum în lumea asta a noastră, pentru el, şi mai ales pentru mama. Dar asta e altceva... Eu mă simt ca şi când aş fi venit într-o lume care nu este a mea. Domnişoara Ramona, psihologul meu, zice că ar trebui să abandonez astfel de gânduri, fiindcă sunt prea mic, dar cum oare să le părăsesc? Ele, gândurile, sunt cele ce au pus stăpânire pe mine. Mă gândesc că lumea asta poate n-o fi să fie a mea, doarece nu găsesc nimic care să mă împace, care să mă liniştească definitiv. Să mă ajute să înţeleg, să pricep de ce pe mine m-au abandonat părinţii când m-am născut. De ce? Eu asta nu înţeleg şi n-o să pot înţelege! Cum niciunul dintre voi, cu excepţia celor ca mine, nu veţi putea nici măcar presupune ce înseamnă să fii abandonat! Pe mine nu m-a îmbrăţişat niciodată mama care m-a născut! Dar ştiţi voi, oare, ce înseamnă sau cât de importantă este îmbrăţişarea celei care te naşte? Nu ştiţi! N-aveţi de unde! Nici eu nu ştiu, dar, spre deosebire de voi, mi-aş fi dorit acest lucru poate mai mult decât să trăiesc! Pe mine m-au îmbrăţişat, în locul mamei, chinurile şi spaimele. Într-un fel, ele m-au crescut. Fiindcă, deşi copil (mă rog, şi acum sunt copil), şi colegii şi doamna de română Panduru de la Școala Generală „Constantin Săvoiu” îmi spun că sunt prea copilăros pentru vârsta mea. Cred că au dreptate. Multe îmi lipsesc, dar aici, în privinţa vieţii mele, mă simt bătrân, aproape obosit. O vreme, m-am uitat în curte şi am încercat să caut copaci abandonaţi, aşa, ca mine, şi n-am găsit. Atunci, de ce este cu putinţă să li se întâmple copiilor acest lucru? Ştiţi care e sentimentul unui copil abandonat? Nu prea ştiu să vă spun nici eu. Îl simt, dar nu ştiu cum să vă spun... Să zicem, ar putea fi ca un copac, fără să aibă rădăcini, însă am văzut că acest lucru nu prea e posibil. Şi totuşi, la copiii abandonaţi este! Ei nu au rădăcini, parcă vin de nicăieri şi parcă aparţin nimănui. Probabil, asta înseamnă şi abandonul. Încep să înţeleg acum cât de mare e suferinţa oamenilor cărora le mor părinţii. Dar, ştiţi voi oare cu cât e mai mare cea a copiilor care nici nu-şi cunosc părinţii? Ei n-au nici măcar această şansă. Să sufere, să plângă când le mor părinţii. Ei sunt născuţi fără lacrimi, deşi le curg neîncetat. Fără ca cineva să-i poată înţelege. Eu am avut parte de nişte părinţi care m-au crescut până la 4 ani şi jumătate, despre care aveam să aflu acum că ei se numesc asistenţi maternali. M-au iubit mult, nespus de mult. Dar, nimic şi niciodată n-o să poată umple golul lăsat de necunoaşterea mamei, de lipsa mirosului ei! Nu înţelegeam mare lucru, dar ştiam că, deşi sunt cel mai iubit membru al familiei respective, locul meu nu era acolo. Aşteptam ca, într-o zi, să vină cineva să mă ia. Începusem să-mi pierd speranţa că va veni momentul când voi pleca cu cineva de mână, într-un imens şi poate nesigur necunoscut. Cred că asta simt toţi copiii abandonaţi. O dorinţă neînţeleasă de a-i lua cineva. Este într-un fel pe care nu pot să-l descriu, să doreşti cu tot dinadinsul să pleci, să te găsească o familie şi în acelaşi timp să te doară, aproape să nu vrei să pleci, cum a fost cazul meu, fiind atât de iubit de cei cărora le spuneam mamă, tată şi frate. Aveam un loc care ar fi putut rămâne al meu, dar în acelaşi timp nu aveam nimic, pentru că nu aveam familie. Era, aşa, într-un mod în care speram să se întâmple ceea ce n-aş fi vrut să se întâmple. Un fel de fericire tristă.

 

  

Rebrişoara

 

 

Primul meu contact cu această lume, de care îmi amintesc, este Rebrişoara. Un sat pe care nu-l prea mai ţin bine minte, dar pe care cu siguranţă am să-l revăd. Casa în care am crescut era aşezată undeva în stânga, pe o pantă. Ştiu că avea etaj. Îmi amintesc că, la intrare în curte, tot în stânga, era locul unde tatăl meu social tăia lemne şi din când în când îl mai încurcam şi eu, cu pretextul că-l ajut. Figurile celor care m-au crescut sunt clare în mintea mea. Mai puţin a „Bunului”, care a murit când eu aveam doar trei ani. Ştiu doar că el niciodată nu m-a certat, indiferent ce prostii făceam. „Bunul” era tatăl mamei mele sociale şi cred că, dacă el nu ar fi murit, nu le-ar fi permis copiilor lui să mă lase să fiu înfiat. Şedea mai tot timpul gârbovit pe un scăunel într-un fel de prispă a casei, acolo la intrare. Buna m-a iubit şi ea, dar cred că într-o altă formă, căci cea mai vie amintire de la ea o am legată de o „botă”. O ţinea tot timpul lângă scaunul pe care îşi zăcea bătrâneţile. Eu o mai sâcâiam, o mai bâzâiam, o chiţăiam şi din când în când ridica o nuia căreia acolo şi atunci îi spuneam „botă” şi mă ameninţa. Nu ştiu dacă m-a şi altoit vreodată, nu mai ţin minte. Ştiu că în sat mai era o fată care era abandonată la fel ca mine, cred că era mai mare cu un an. Împreună mergeam la aceeaşi grădiniţă. Mi-e dor de locul acela. Sus, la etaj, era masa cu cele patru scaune, la care ne aşezam toţi, cel puţin o dată pe zi, când mâncam împreună. Eram alintat de toţi cei ai casei. Petrică, „fratele” meu, copilul asistenţilor maternali, era cu mult mai mare decât mine şi ştiu că-mi făcea toate poftele, era un drăguţ. Mami, Ana o chema, asistenta maternală, nu cred că mă iubea mai puţin ca tata, dar era mai categorică. Voia, cum ar spune tati cel de acum, să mă disciplineze, să mă cuminţească. Din când în când, treceam o punte suspendată, pentru a merge la o altă casă, în care nu mai locuia nimeni. Acolo, îmi plăcea să mă tăvălesc în iarbă. Ştiu doar că mă tolăneam şi râdeam. Râdeam în hohote. Nu ştiu nici acum de ce, că motiv probabil nu aveam, dar, cine ştie, poate locul ăla îmi transmitea ceva, o stare de bine. Începusem să mai cresc şi să-mi dau seama că din când în când mai veneau familii, cu siguranţă după mine. Dar îmi ascundeau acest lucru. Ba spuneau că sunt cunoştinte sau rude de-ale asistenţilor maternali, ba că sunt mai ştiu eu ce turişti veniţi în vizită, dar toţi aceia veneau după mine. Nu ştiu de ce nu m-au luat alţii sau de ce nu m-oi fi dus eu, dar acest spectacol, îmi dau seama acum, era şi necesar, dar şi macabru în acelaşi timp. Am fost odată cu tatăl meu de acum, singurul şi unicul meu tată, prin târgul de animale, şi am văzut cum oamenii veneau, se învârteau pe lângă vaci, le studiau, după care plecau la altele. Atunci ştiu că au început să-mi curgă lacrimile. Tati m-a luat în braţe şi m-a pupat. Acea pupătura am simţit cum se strecoară în fiinţa mea şi în toată viaţa mea de până atunci, umplând tot golul creat de necunoaşterea, neîmbrăţişarea şi nesărutarea tatălui care m-a făcut. Din acel moment, şi nici astăzi, nu mai simt nevoia, nici curiozitatea, de a-mi găsi tatăl natural. M-a întrebat: “De ce plângi, îngeraş?”. Nu i-am răspuns! I-am zis că mi-a intrat ceva în ochi. Aveam obiceiul ăsta. Dar acum o să vă spun şi vouă, fiindcă tot mi-am luat curajul să dezvălui lumii ceea ce până acum mă chinuiam să ţin secret. În momentul ăla m-am gândit: “Uite, aşa veneau şi după mine tot felul de părinţi, cum vin oamenii ăştia după animale!”. Cea mai vie amintire legată de căutarea părinţilor fără de copii şi a copiilor fără de părinţi a fost ultima. Ştiu că erau din Bucureşti, dar nimeni nu mai ştie cum îi cheamă. Ea, cea care voia să-mi fie mamă, era mai grăsuţă, dar foarte dură. Ştiu că m-a speriat de cum am văzut că intră pe poartă. De fiecare dată când veneau, fugeam în casă şi nu voiam să ies. Ceva îmi spunea să nu mă duc. Cu chiu, cu vai, mai mult cu forţa, mă scoteau din casă. Am simţit că e periculos. Nu ştiu nici să vă spun cum am simţit şi de ce era periculos. Dar am izbucnit în plâns, m-am smucit din braţe şi am fugit iar în casă, iar când mama mea, Ana, a venit după mine să mă împace, am început să ţip şi i-am spus: “Dacă ăştia mai vin o dată, în curtea mea, iau toporu` şi-i tau!”. A podidit-o plânsul şi pe ea. După câteva minute a venit şi tati, a început şi el să plângă. M-au luat amândoi în braţe, după care tati a ieşit afară, nu ştiu ce o fi vorbit, că, după ceva timp, a venit la mine şi a zis să fiu liniştit, că au plecat. A zis că pot să ies în curte să mă joc, să tai lemne. Asta era pasiunea mea. Aveam o drujbă, de jucărie, cu care bâzâiam întruna prin gospodărie. Nu mai voiam să plec, mă săturasem. Dar totuşi îmi doream părinţi, să simt, în sfârşit, că am şi eu părinţi, că sunt ai mei, doar ai mei. Nu ştiu cât a mai trecut, dar, la un moment dat, mama mă ia în casă, îmi face baie şi, ca de fiecare dată când mă pregătea pentru astfel de întâlniri, îmi spune: “Ştii, Călinuş, o să vină pe la mine nişte prieteni care vor să te vadă. Era un ritual: baie, mereu baie, mereu hainele cele mai bune şi jos, în curte. Ce o mai urma, cine o mai veni? Mi-o plăcea de ei? Sau o să mă sperii iar? Acestea erau gândurile care mă măcinau, poate nu într-o formă aşa de clară cum le percep astăzi, dar sigur acestea, şi nu altele, erau cele ce mă nelinişteau, îmi dădeau în acelaşi timp speranţă şi teamă. Se deschide poarta. Eu, ca de obicei, lângă grămada de lemne cu nelipsita drujba în braţe. Intră un om chelios, mă salută, dar, fără să insiste, ca şi când n-ar fi vrut să mă deranjeze. Îmi amintesc că eu, poate de emoţii, sau de ruşine, m-am făcut că nu-l văd, fără să-mi dau seama că, de fapt (aveam să aflu mai târziu, din povestirea lor) ei se amuzau de mine cum mă uitam aşa, câte un pic, pe furiş -credeam eu- la ei. Pe doamna nici n-am observat-o când a intrat. S-au aşezat undeva în curte, pe nişte scăunele. Pentru mine era clar cine erau “prietenii”, că de fiecare dată când veneau astfel de prieteni erau însoţiţi de o doamnă, despre care mai târziu am aflat că se numea doamna Sângiorzan şi lucra la Protecţia Copilului. Când au intrat în curte, ştiu că mi-au atras atenţia cele două plase pe care le ţinea acel chelios în mână. Nu ştiu ce se afla în ele, dar mă topeam de curiozitate. Abia aşteptam să-mi vâr nasul, să văd, or fi pentru mine, mi le vor lăsa mie?... Am început să nu mai am răbdare şi să alerg în sus şi-n jos prin faţa lor. Ba mă duceam spre casă, ba mă întorceam spre lemne, aruncându-le de fiecare dată câte o privire întrebătoare. La un moment dat, cheliosul a strigat la mine. N o să uit niciodată aceste cuvinte: “Bărbate, vrei să facem cunoştinţă?”. M-am fâstâcit tot, timid, împleticindu-mi picioarele, am reuşit cu chiu, cu vai să ajung până lângă el. M-a luat în braţe, m-a pupat şi m-a pus pe genunchi, spunând: “Pe mine mă cheamă Costin!”. Am amuţit, nu puteam să spun nimic, dar era pentru prima dată când venea cineva la mine şi mă lua în braţe şi mă pupa. Atunci am simţit că ceva avea să mi se întâmple, ceva ceea ce-mi doream şi în acelaşi timp mă speria. Am uitat de plasele cu ce s-o fi aflat în ele. Parcă mă rupeam între dorinţa de a pleca şi durerea de a mă despărţi, poate definitiv, de acele locuri şi acei oameni. Nu ştiu cât am stat, dar mama de la Rebrişoara a strigat la mine: “Călinuş, ce se întâmplă cu tine?”. Atunci m-am trezit de undeva, de nu ştiu unde ajunsesem. Am ridicat un pic capul şi m-am uitat mai atent la cea care avea să-mi devină mamă. Ţin minte imaginea asta: stătea pe un scăunel şi avea o vestă verde închis. Mereu am mai văzut prin casă acea haină şi de fiecare dată imaginea ei mă readuce în acel loc şi acel moment. Nu ştiţi voi cum au fost trăirile mele! Din păcate, simt că nu le pot reda aşa cum mă chinuiau ele şi încă de departe, din când în când, mă mai cheamă. Cheliuţă m-a luat de mână şi m-a întrebat dacă vreau să merg cu el, să ne plimbăm. Nu mai ştiu dacă am zis da, dar ştiu că am plecat prin sat. M-am dus să-i arăt unde e şcoala. Acolo aveam eu o problemă. Era un băieţel mai mare decât mine şi mă tot bâzâia la grădiniţă. Nu ştiu pe unde am mai fost dar mi-a povestit mai târziu cheliosul că mi-a turuit gura întruna şi el nu prea înţelegea ce spun, şi pentru că nu rosteam foarte bine cuvintele, şi pentru că aveam, zicea el, un accent ardelenesc. Ne-am reîntors acasă. Când să intrăm pe poarta, m-a întrebat dacă vreau să ne plimbăm cu maşina. Şi normal că am vrut! Maşina aia îmi părea ceva uriaş, nemaiîntâlnit. S-a urcat el la volan, apoi m-a luat, m-a aşezat în braţele lui şi mi-a zis că pot să ţin de volan. Am condus împreună. Nu ştiu spre ce şi cum, dar pentru mine acel moment a fost unul de maximă fericire. Părinţii mei sociali nu aveau maşină şi, dintr-odată, eu am ajuns şi-n braţele unui om de care încă nu ştiu dacă-mi plăcea, sau poate că-mi plăcea, dar teama de ceea ce urma să se întâmple mă făcea să nu ştiu, şi la volanul unui gigant. A, îmi mai amintesc că mi-a cumpărat şi o îngheţată. Bună îngheţata! Era cald, începuse să se topească. Îmi curgea şi pe mâini, şi pe haine, nu mai ştiam ce să fac cu ea, cum s-o mănânc... El a observat şi mi-a zis: „nu trebuie să te jenezi, mi se întâmplă şi mie frecvent să pun nu numai îngheţată, chiar şi mâncarea”. Ciudat este că lucrurile legate de această întâlnire mi-au rămas vii în minte, iar multe altele mi-au dispărut ca şi când n-ar fi fost. Chiar dacă aşa, parcă aievea, prin vis, câte ceva îmi mai zbârnâie prin creieraş. Însă rămâne aşa, nu pot să detaliez imaginile. Îmi mai amintesc doar când au plecat. A ieşit mai întâi doamna, apoi cheliosul, eu după ei. Înainte de a se urca în maşină, m-au pupat amândoi. Cred, dar nu mai ţin bine minte, că unul dintre ei m-a luat şi în braţe şi m-a strâns. Nu ştiu de ce, dar m-am bucurat că plecau. Îmi dorisem atât de mult să vină cineva să mă ia, să am părinţi, şi acum mă bucuram că pleacă. Am rămas în uliţă, uitându-mă după maşină. Când nu s-au mai văzut, am simţit altceva, cum mă cuprinde o tristeţe. Parcă era o apă care începea să mă înghită treptat, de la picioare spre cap. Se vor mai întoarce, oare? Îi voi mai vedea vreodată? Deşi nu erau au mei, aş fi vrut să se întoarcă. Poate chiar în acel moment. Toată ziua am fost trist. Mami şi cu tati de la Rebrişoara au tot încercat să-mi facă ceva să uit de supărare, dar eu nu şi nu. M-au luat şi m-au dus la casa despre v-am povestit, de peste punte. Dar nici acolo n-am mai găsit ceea ce altădată mă făcea să mă tăvălesc. Seara, când ne-am aşezat la masă, i-am spus mamei că sunt drăguţi prietenii ei care ne-au vizitat şi am întrebat-o dacă o să pot să-i spun lui Costi „tata”. Au început amândoi să plângă. N-a mai mâncat niciunul. Fără să ştiu de ce, şi eu am început să plâng. Plângeam toţi trei. În fiecare zi, mă gândeam dacă se vor mai întoarce. Dar, dacă se vor mai întoarce, cum o fi dacă mă vor lua? Ei unde stau? Or fi oameni buni? Şi, apoi, cum să plec? Să nu-i mai văd niciodată pe Ana şi George, cei care m-au crescut de mic, cei pe care am deschis ochii? Şi iar mă cuprinde tristeţea. Să plec? Cum să plec? A trecut timpul, cred că începusem să uit întâlnirea cu ei. Într-o seară, când stăteam în pat cu tata şi-l trăgeam de lobul urechii, căci trebuie să vă spun, am o problemă, de când mă ştiu, nu adorm până nu fac asta (iar cu noii părinţi mi se întâmplă acelaşi lucru, mama zice că o să-i rup urechea într-o seară), îmi spune: “Călinuş, mâine o să vină iar prietenii ăia ai noştri. M-am bucurat, ştiu că l-am pupat pe tati şi nu mai puteam să adorm. Alergam dintr-o cameră în alta. Aveam o bucurie… Într-adevăr, dimineaţa au venit. Eram atât de fericit, că am alergat la poartă. Deşi erau nişte străini, erau totuşi străinii mei, să zic aşa. Au intrat în curte, am stat de vorbă, de fapt, mai mult ei au stat de vorbă, eu nu aveam astâmpăr. Bine, astâmpăr nu am nici acum. M-a întrebat Cheliuţă dacă vreau să merg pe la el. Să merg pe el?, mă gândeam. Aş fi vrut şi n-aş fi vrut, dar până la urmă am zis „Da!”. Mi s-a dat un bagaj şi am plecat cu maşina. Am ajuns într-un oraş, mai târziu am aflat că se numea Bistriţa. Am oprit la un magazin mare, care avea nişte scări rulante. Cheliuţă m-a luat de mână şi am păşit pe întâia treaptă. Urcam aşa, parcă spre cer. Mi se părea că nu mai ajungem. Mi-am cumpărat jucării de care am vrut eu, după care am mers la un hotel. În cameră, eu m-am apucat să meşteresc, iar el stătea în pat, culcat cu faţa în sus, şi mă privea. Nu ştiu de ce, brusc am sărit în pat şi l-am luat în braţe, dar pentru foarte, foarte puţin timp. Apoi m-am rostogolit pe podeaua unde aveam jucăriile. Nu ştiu cât am stat, o zi sau mai multe, apoi am plecat şi am mers foarte mult cu maşina. Mai dormeam, iar mă trezeam, şi tot aşa. Prima seară nu mi-o amintesc prea bine, cred că am ajuns târziu. A doua zi, când m-am trezit, am fost un pic speriat, nu ştiam unde sunt. Dintr-odată, totul îmi era străin, nu ştiam nici pe unde să ies, nici unde să mă duc, nici ce va fi cu mine. Am plecat la o altă casă. Acolo, am găsit nişte domni mai bătrâni, unii mai tineri şi o fetiţă cu câţiva ani mai mare decât mine. După aia am aflat că erau părinţii, fraţii şi nepoţii lui mami. Toţi m-au pupat, m-au luat în braţe, însă mai drag mi-a fost de Gionică, fratele lui mami. Am stat acolo, am mâncat, mă pupau când unul, când altul, mă priveau insistent, chiar mă oboseau privirile lor, îmi amintesc că eram destul de ruşinos sau speriat, nu mi-e clar. Când ridicam capul de la masă, toţi se uitau la mine. Au trecut repede acele zile. Acum trebuia să ne întoarcem la Rebrişoara, de unde, când am plecat, îmi părea rău şi bine, iar acum, că trebuia să mă întorc, aveam aceleaşi trăiri. Îmi părea şi bine şi rău. M-am bucurat mult când am ajuns, părinţii mei de la Rebrişoara mă aşteptau în poartă, tati plângea, de fapt, mi-am dat seama că plânge. M-au pupat. Am fugit repede în casă, cred că şi eu am plâns, nu prea-mi mai aduc bine aminte. Mami pregătise ceva de-ale gurii. Ne-am aşezat toţi la masă. Eu mă tot fâţâiam şi aş fi vrut ceva dar nu îndrăzneam, până când m-au întrebat dacă nu mă aşez şi eu odată la masă. Atunci am zis, aşa, pisicos, că aş vrea să stau lângă Costi. Şi lângă el am stat. Seara, Costi şi Dana au plecat. Spre deosebire de prima dată, acum am început să fiu trist, să sufăr încă de când se pregăteau. Îmi revenea din nou aceeaşi teamă, că n-o să-i mai văd, şi o să rămân aşa, fără mamă şi fără tată. În fiecare zi, îi disperam pe părinţii de la Rebrişoara, întrebându-i întruna unde sunt, când vin Costi şi cu Dana? Aşa le spuneam atunci, pe nume. Mi s-a părut o veşnicie cât a trecut până i-am revăzut.

......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Vizualizări: 34

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor