Memorabile au rămas însă, în mod deosebit, reflecţiile genialului H.-R. Patapievici din best-seller-ul intitulat
Politice, apărut în 1996 la Editura Humanitas din Bucureşti (o colecţiei de eseuri politice, scrisori către
Alexandru Paleologu, editoriale, publicate iniţial în
Revista “22”). Cu voia Dumneavoastră, stimaţi cititori, redau o parte din aceste reflecţii, care vizează miezul a ceea ce înseamnă România şi a fi român:
“Un popor cu substanţa tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare.” (pag. 34)
“Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.” (pag 49)
“23 de milioane de omuleţi patibulari (vrednici de spânzurat –n.s.)” (pag. 53)
“Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC.” (pag.56)
“Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fară schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.”(pag.63)
“Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.” (pag.63)
„Îmi este ruşine că sunt român!” (pag.64)
“Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu.” (pag. 64)
“Româna este o limbă în care trebuie sa încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…” (pag.64)
„Numai violența, numai sângele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimţire. Mă simt personal jignit de prostia băşcălioasă, de acreala invidioasă, de stridența de ţoapă a acestei populaţii ignare… Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag.” (f.64)
*
Peste câtăva vreme, în articolul Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale, publicat în revista Flacăra nr. 1-2, 2002, p. 86, ilustrul H.-R. Patapievici revenea cu acelaşi curaj deja consacrat de a spune adevărul. Domnia sa scria: “Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului. Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluţia sociologică din învăţământul superior care a avut loc după 1990 a adus la putere studioşi care fac alergie la auzul cuvântului canon şi manifestă tendinţa să pună mâna pe revolver când aud cuvântul tradiţie. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai e prizată de intelectualii progresişti. Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decât ce vine din zona anglo-saxonă, care e contrariul germanităţii. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil. Categoriile lui Eminescu? Azi, nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilităţii sale fără a trebui să pună totul între ghilimele, adica fără a face cu ochiul, fara a-şi cere scuze ori fără a-l scuza, luându-l de fapt peste picior. Într-o epocă în care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi plăcut lui Max Weber), Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa ‘eşti învechit’. Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este ‘învechit’ – adică sa fie progresistă. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare. Ea încă nu îşi permite să nu fie în pas cu modele”.
După trei ani, genialul Patapievici relua ideea, cu scopul bine intenţionat de-a o introduce adânc în conştiinţa românească:
„Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană.“ (Viorel Patrichi în Revista Rost nr. 24 din februarie 2005)
„România are o cultură de tip second hand” (Revista Rost nr.24 din februarie 2005, citat după o emisiune tv.).
Pentru toate aceste caracterizări pline de curaj şi de determinare, niciodată rostite anterior la adresa poporului român și a culturii noastre, la data de 17 martie 2012 Universitatea de Vest din Timișoara i-a oferit ilustrului, eminentului, genialului H.-R. Patapievici distincția de Doctor Honoris Causa. Din câte cunosc, este singurul institut de învăţământ superior din România care i-a recunoscut meritele marelui intelectual. Felicitări instituţiei timişorene! Ruşine mediului universitar românesc! Chiar că avem o cultură de tip second hand! Poate chiar de third hand!
Totuşi, stimabilul Domn Patapievici revine surprinzător, nu peste mult timp, şi se dezice de afimaţia cu Eminescu – cadavrul, arătând că ideile Domniei sale au fost răstălmăcite, şi că acestă răstălmăcire “nu este doar o interpretare eronată (sunt atâtea!), este un fals care violează cu intenţie adevărul şi care poartă prin lume, cu numele meu, o inepţie care transformă poziţia mea faţă de Eminescu în contrariul ei”. (articolul Prostia şi reaua-credinţă transformate în delict de interpretare, apărut în mai multe publicaţii). N-am înţeles de ce. Nu mai este Eminescu al nostru cadavrul din debara? Aici a comis unica eroare Dl Patapievici: nu trebuia să se dezică de acest mare adevăr, pe care avusese curajul să-l spună tare şi răspicat.
Oricum, rămâne în vigoare in integrumcaracterizarea generală a poporului nostru tarat, de omuleţi patibulari, cu spirit de turmă, cu feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare, peste care a urinat cine a vrut, şi pe care numai violența şi sângele îl mai pot trezi din enorma-i nesimţire. Eu unul mă regăsesc perfect în acestă caracterizare fidelă şi cred că şi marea majoritate a concetăţenilor mei. Dar cei care îl contestă pe genialul intelectual sunt de-a dreptul… aş folosi unul din epitetele Domniei sale dar, recunosc, nu am curajul necesar.
În schimb, am identificat în sfârşit câteva din izvoarele istorice (secrete) din care se inspiră un alt mare geniu al României postmoderne, istoricul Lucian Boia, atunci când demitizează istoria ţării noastre. Da, este vorba despre scrierile genialului Patapievici, în care acesta ne explică temeinic argumentat ce trebuie să facem, pas cu pas, pentru a ne integra odată şi noi în Europa, scrieri pe care nu le-ar putea înţelege, desigur, decât un alt mare geniu. Păi cum să le poată înţelege omuleţii patibulari cu faţa urâtă?
O, cât mă bucură faptul că eu îi înţeleg perfect pe ambii geniali! Dar stai! Dacă eu îi înţeleg înseamnă că şi eu sunt un mic… geniu, nu? Atunci cei doi mari intelectuali români trebuie că sunt ceva mai deasupra. Oare ce?... Oare ce?... A, da. Sunt sfinţi. E drept, încă nesanctificaţi oficial. Ce frumos ar suna: Sfântul Horia-Roman Integratorul şi Sfântul Lucian Demitificatorul! Oricum, în “Vieţile sfinţilor” au început deja să scrie despre primul, într-un soi de coautorat, onorabilii Vladimir Tismăneanu, Radu Vancu şi Mihai Maci (a se vedea cele trei
laudatio de pe Contributors.ro intitulate
La Mulţi Ani, H.-R. Patapievici! - 17 martie 2017,
Patapievici 60. Un exercițiu de admirație - 18 martie 2017, respectiv
“Il y a des êtres à travers qui Dieu m’a aimé” - 18 martie 2017).
X
EPILOG TRIST: Pe mama, pe bunica şi pe profesoara mea de istorie din liceu n-am reuşit deloc să le conving cu argumentele celor doi mari intelectuali progresişti. Ele încă mai cred, în naivitatea lor, că suntem un neam de oameni buni, frumoşi, blânzi şi credincioşi, care au suportat de-a lungul veacurilor, şi suportă în continuare, cu demnitate, multe nedreptăţi şi prigoane din partea puternicilor lumii. Le suspectez pe toate trei de naţionalism, de tradiţionalism şi de xenofobie. Mai ales că nu mi-au adus niciun contrargument. Dimpotrivă, mama mi-a fredonat o melodie ciudată, cu parfum de Ev Mediu, despre care mi-a zis că e “priceasnă ortodoxă românească”, şi din care am reţinut doar câteva versuri: “De-aş şti toată înţelepciunea/ câtă e sub soare,/ în zadar dac-o voi pierde/ pe cea mântuitoare…/ Ce folos, ce folos,/ minte fără de Hristos!”
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !
Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria