Interviu cu poetul ION CRISTOFOR

 - Domnule Ion Cristofor, întrucât este  ziua Dumneavoastră de naştere, permiteţi-mi să vă urez “La mulţi ani!”, bucurii, sănătate, împliniri şi inspiraţie.

-Iubită poetă Angela Baciu, vă mulţumesc pentru urări şi, la rândul meu, vă doresc sănătate, viaţă lungă şi prosperă, cu cărţi bune şi cât mai mulţi cititori.

- Ce vă doriţi de ziua Dumneavoastră? Aveţi un gând, ceva de realizat, de împlinit?

- Nu-mi doresc nimic special de ziua mea. Viaţa mea a fost întotdeauna austeră şi am învăţat de mic să mă mulţumesc cu puţin, cu ceea ce ne oferă bunul Dumnezeu. Nu-mi doresc nici măcar o maşină, m-aş bucura să pot mereu umbla pe jos, fără baston şi fără cocoaşă, dacă e posibil. De la o anume vârstă, singurul lucru important e sănătatea. Cum sunt încă un tânăr sexagenar, am, desigur,  în tolbă tot soiul de proiecte pe care le sper realizate pe termen scurt – o carte de poezie şi o alta de  critică literară. Încă lucrez la ele, dar trag nădejde să le văd tipărite până la sfârşitul anului. În ce priveşte “gândul”, ca la orice om îmi trec multe (gânduri) prin cap. Unele mai luminoase, altele mai întunecate, altele ascunse de-a binelea. La vârsta mea mai îţi faci desigur proiecte de viitor, deşi un proverb spune că Dumnezeu zâmbeşte când oamenii îşi fac proiecte.  

- Cum arată o zi din viaţa Dumneavoastră?

- Viaţa mea e de o platitudine înspăimântătoare. Sunt funcţionar la Primăria clujeană de peste 15 ani, iar viaţa unui funcţionar nu are nimic spectaculos. Munca mea de la birou înseamnă verificare de facturi şi bonuri fiscale, lecturi obligatorii din legi, ordonanţe, contracte  şi hotărâri de Consiliu local. Nu mă deosebesc prea mult de un contabil sau de un celebru personaj kafkian. După opt ore petrecute la birou, e greu să mai găseşti energie pentru scris. Aşa că a trebuit să-mi revizuiesc fundamental existenţa în ultimele două decenii, cu atât mai mult cu cât viaţa nu te scuteşte de unele evenimente bulversante. În primul rând, am renunţat la televizor, devenit un soi de opiu al lumii moderne, un odios cronofag. Nu neg importanţa televiziunii, dar, din păcate, aceasta a devenit la noi un excelent mijloc de manipulare, de spălare a creierelor. Acest obiect al vieţii moderne revarsă asupra noastră un torent nesfârşit de publicitate, modelându-ţi parşiv gusturile, sugerându-ţi ce să mănânci, ce să îndrăgeşti, ce să urăşti, ce să votezi etc. Aşa că am renunţat la această tiranie, care o întrece cu mult pe cea a unei soacrei sau a unei neveste cicălitoare. Mai păstrez doar viciul de a citi presa. Iar în ultimii ani, ca o compensaţie, am început să pictez, asta mai ales în nopţile în care mă vizitează insomniile. E foarte adevărat ce se spune: suma viciile noastre rămâne mereu constantă...    

- Citindu-vă biografia, am găsit acest text despre Dumneavoastră, semnat de Adrian Marino:”Discret, interiorizat, politicos, poetul nu pare prea bine integrat vieţii literare>>, turbulentă şi exhibiţionistă. Citindu-l, îl înţelegem mai bine. Ion Cristofor este preocupat, obsedat chiar de ideea şi soarta poetului, despre care cultivă o imagine mai curând sumbră, profund interiorizată, plină de gravitate şi de nelinişte. Deloc convenţional, Ion Cristofor scrutează drama poetului şi a poeziei cu luciditate şi cu talent evident”.  Cum v-ati caracteriza?

- În principiu nu cred că aş avea multe de adăugat portretului pe care Adrian Marino mi l-a făcut. Sigur e că am evitat mereu "viaţa literară", turbulentă şi boemă. Din păcate, boema se bucură de un nemeritat prestigiu la noi. Între restaurant şi bibliotecă,  scriitorul român alege de cele mai multe  ori viaţa între halbe şi sticle de votcă. Nu sunt un sfânt, nici măcar un ins cu vocaţie monahală, dar sincer mă îngrozesc să constat că nenumăraţi confraţi pot fi găsiţi cu regularitate la restaurant sau la cafenea. E adevărat, la restaurant se consolidează gloriile, acolo se fac alianţe şi coterii. În ţinuturile noastre, spiritul de gaşcă e covârşitor. Mulţi cred că de la Capşa se ajunge mai uşor în Academie decât de la bibliotecă. Sunt prietenos  din fire şi nu resping viaţa literară, ci doar unele paliere ale ei. De pildă, sunt stupefiat de superficialitatea unor confraţi mai tineri ce se cultivă mai ales pe Internet şi pe Facebook. Am răsfoit, în aceste zile, cartea unui tânăr scriitor despre un mare poet român, iar lista lui bibliografică (restrânsă la trei titluri)  se deschidea cu Wikipedia... Din păcate, la noi prestigiul talentului nativ, al celui  care scrie după cum îl taie capul, e încă foarte mare. Nu cred în scriitorii ce evită biblioteca, în cei ce-şi imaginează că literatura începe cu ei. Poate sunt demodat, dar eu cred încă în spiritul tradiţiei, în continuităţile fertile, cele care permit rupturile şi asigură patul germinativ al modernizării. După cum, e greu să concepem literatura fără spirit critic. Vrei, nu vrei uneori preferăm solitudinea acestei “vieţi literare”.

- Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne întoarcem puţin în timp. Suntem în faţa unei ceşti de cafea şi depănăm amintiri. În anul 1969 aţi debutat în revista “Familia”, cum a fost? Cine v-a “descoperit”? Cine era în colectivul redacţional de atunci?

- Am debutat la Poşta redacţiei pe care o ţinea, atunci, poetul Ştefan Augustin Doinaş.Terminasem  clasa a IX-a, eram în vacanţa de vară, pe care o petreceam în comuna mea natală. Pe câteva file rupte dintre-un caiet cu linii, i-am trimis poetului câteva poezii. A publicat una singură, încurajându-mă să revin după câtva timp. Nu  am mai revenit niciodată, căci eram, pe atunci, bântuit de un demon perfecţionist care îmi şoptea mereu: "mâine vei fi mai bun!" În ciuda atacurilor la care e supusă efigia poetului Ştefan Augustin Doinaş, nu mă sfiesc să văd în el una din personalităţile proeminente ale poeziei noastre, un spirit generos, care a făcut posibil debutul unor scriitori tineri. Mă întristează atacurile împotriva sa, ignorându-se contextul ideologic de atunci, precum şi presiunile enorme exercitate asupra generaţiei lui Doinaş.

Tinerii, inclemenţii judecători de azi uită că cei mai mulţi membri ai Cercului Literar de la Sibiu au fost încarceraţi, că acestora li s-a interzis, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, dreptul de a publica. Mi se pare ciudat că cedările şi compromisurile, dureroase, ale  acestor scriitori sunt judecate cu o cruzime  nebănuită, în timp ce torţionarii şi odraselele lor se bucură de pensii uriaşe, fără ca nimeni să-i deranjeze. Pe de altă parte, constăm că există o toleranţă maximă pentru tot soiul de autori care au făcut pactul cu diavolul şi care se bucură astăzi de lauri şi privilegii. Bizara situaţie  ne îndreptăţeşte să credem că aceşti foşti delatori continuă să fie activi. Sigur, serviciile de informaţii culeg date fără să-şi pună probleme morale, acesta e rostul şi utilitatea lor. Dar mă aştept, din partea istoricilor literari la o judecată mai nuanţată a vinovăţiilor din perioda comunistă.

Ca să răspund şi la partea a doua a întrebării dumnevoastră, ar trebui să mărturisesc că revista “Familia” din perioada anilor 70 era una din publicaţiile predilecte ale adolescentului care eram. Redactorul- şef de atunci era, dacă bine îmi amintesc, poetul Alexandru Andriţoiu, iar în colegiul revistei mai erau prezenţi Radu Enescu (pe care aveam să-l cunosc la amurgul vieţii sale, pe un pat de spital al unei  clinici clujene) şi admirabilul critic şi poet G.heorghe Grigurcu, ale cărui cronici şi poezii le savuram încă de pe atunci. Citeam cu mare plăcere articolele lui Ovidiu Cotruş, la care aveam să-i urmăresc, ca student al Facultăţii de Filologie din Cluj,  serialul dedicat operei lui Mateiu Caragiale. Mărturisesc că eram sedus şi de aspectul grafic de excepţie al publicaţiei orădene, asigurat de plasticianul François Pamfil. E o bucurie să constat că, după câteva decenii de la debutul meu, revista “Familia”,condusă de Ioan Moldovan, prietenul şi colegul meu de facultate, continuă să fie o revistă vie, de cea mai bună calitate. 

- Această carte de interviuri (in care va fi publicat interviul) are ca teme: literatura şi prietenia literară. În perioada anilor 1974 – 1976 aţi fost redactor la revista “Echinox”, cum se scria pe atunci? Ce prietenii literare aţi legat? Ce amintiri s-au păstrat vii din acei ani?

- Perioada uceniciei mele la “Echinox” a fost una fabuloasă. Eram coleg de redacţie cu Ioan Moldovan, Ştefan Borbely, Virgil Podoabă, Gheorghe Perian, Aurel Pantea, regretatul Augustin Pop. Ne întâlneam în redacţia de pe strada M. Kogălniceanu cu criticul Alexandru Cistelecan, Nicolae Oprea, Constantin Hârlav,  Al. Th. Ionescu, Dan Damaschin – aceştia cu un an sau doi mai mari decât noi. Tehnoredactor al “Echinoxului” era poetul Virgil Mihaiu, un rafinat  poliglot, desăvârşit iubitor şi cunoscător al jazzului.  Eram tineri şi entuziaşti, foarte silitori, studenţi cărora nu le scăpa nici o carte bună din librărie. Chiuleam de la cursuri doar pentru a sta ceasuri întregi în Biblioteca Centrală a Universităţii Babeş-Bolyai, sideraţi de faptul că treceam zilnic pe lângă aşa numitul “bârlog al lui Faust”, o încăpere în care lucrase Lucian Blaga, în perioada cea neagră a existenţei sale. În ce mă priveşte, etapa studenţiei şi a uceniciei la “Echinox” nu a fost cea mai roză a vieţii mele. Cum absolvisem un liceu tehnic, am fost silit să mă angajez imediat după terminarea celor cinci ani de cursuri tehnice, în care m-am canonit să învăţ materii precum mecanica, electrotehnica, rezitenţa materialelor sau automatizările. Aşa că  anul întâi de facultate l-am făcut la fără frecvenţă. Sărăcia şi neşansa m-au silit să lucrez, din greu, la o fabrică de la marginea oraşului. Am făcut de toate în acea perioadă – sudură, vopsit de stâlpi de înaltă tensiune, încărcat de vagoane. Slăbisem îngrozitor, aşa că am trecut la cursurile de zi, iar acest fapt m-a obligat la un efort suplimentar, datorat unor examene de difeernţă. Mi-am revenit cu greu din acea stare de epuizare fizică şi mentală la care am fost supus. Oricum, perioada studenţiei şi a “Echinoxului” a fost o perioadă magică în felul ei. Şi azi mă minunez cum a fost posibil ca, în plină dictatură, să apară o revistă în trei limbi, în care se traduceau texte din Heidegger şi din marea poezie universală. Cenzura funcţiona desigur şi atunci, dar oricum lanţul câinelui era mai lung, iar cuşca ideologică mai încăpătoare. În plus, eram ogari tineri, puteam visa şi croi planuri. Funcţiona între noi o prietenie literară ce excludea compromisurile şi lipsa de exigenţă. Îmi face plăcere să constat că toţi colegii mei de la “Echinox” au ajuns personalităţi respectate ale literaturii contemporane. Se pare că Mircea Zaciu, respectatul nostru profesor,  a avut dreptate atunci când declara, într-un interviu acordat lui Dorin Tudoran, apărut în revista “Luceafărul”, că mizează pe câteva din numele colegilor pomeniţi mai sus.

-De la debutul editorial şi până astăzi aţi publicat numeroase cărţi, devenind una dintre marile personalităţi ale literaturii române contemporane, cunoscut fiind ca un poet grav, cu o voce puternică. Cum aţi parcurs toţi acesti ani? V-au influenţat, în vreun fel, vremurile, perioadele sociale/politice, curentele culturale?

- De la debutul meu din 1982, cu volumul În odăile fulgerului, au trecut, constat, peste trei decenii, în care, har Domnului, nu am avut timp să mă plictisesc. Am avut parte de toate: bucurii, umilinţe, amărăciuni, surprize mai mult sau mai puţin plăcute. Inevitabil, vremurile şi-au lăsat sigiliul lor de ceară nu numai pe fruntea omului care sunt, ci şi în cărţile mele. Am cunoscut rigorile cenzurii, stupiditatea ideologiei comuniste, zelul activiştilor politici, restrângerea libertăţii de exprimare. Cu toate astea, am continuat să scriu şi să cred în posibilitatea ivirii unor vremuri mai bune şi mai generoase. Din păcate ceea ce a urmat după decembrie 1989 a depăşit cu mult aşteptările noastre. Dictatura comunistă a fost înlocuită de un capitalism sălbatic, în care dictează adeseori banul şi influenţa noilor politruci politici. Să te ferească bunul Dumnezeu să ajungi pe culoarele tribunalelor şi Judecătoriei. La noi justiţia e cu adevărat oarbă, iar adevărul umblă mai mereu cu capul spart. De la porţile tribunalelor până la cel al ministerelor vei constata atâta putreziciune, hoţie şi arbitrariu încât îţi vine să-ţi iei lumea în cap. Am cunoscut pe propria piele binefacerile justiţiei din ţara noastră (nu ştiu dacă să-i spun mai spun “a noastră”, căci România pare să devină tot mai mult o colonie) şi sunt edificat pe deplin cu monstruozităţile democraţiei “originale” pe care au contruit-o “oameni săraci, dar cinstiţi”, foştii comunişti şi urmaşii lor.

 Sunt oarecum întristat de ce se întâmplă la noi. Şi nu vorbesc neapărat de mine. Mă gândesc, de pildă, la cei peste trei milioane de români care au luat drumul amar al bejeniei. Ne iluzionăm că nu mai avem exil, ci “diasporă”. E doar un fel de a ne fura pălăria.  Nu e doar vina liderilor politici, ce s-au întrecut, vreme de 25 de ani, în corupţie, în demagogie şi incompetenţă. E şi vina noastră, a oamenilor de condei, care continuăm să scriem, cu o inconştienţă de oameni nebuni, absconsele noastre însăilări, subtile poeme textualiste, poeme  erotice(sau pornografice de-a binelea), poeme despre stele, câini şi pisici etc.,  ignorând tenebroasele manevre ce se fac în jurul nostru. Fabricile şi combinatele au fost puse pe chituci, pământul pentru care şi-au pus gâtul sub sabie voievozii şi înaintaşii noştri e vândut într-o veselie vecină cu inconştienţa. În ritmul acesta,  în care punem pământul, aurul şi rezervele subsolului în mâna marilor corporaţii multinaţionale, ne vom trezi, peste noapte, musafiri în propria ţară.

 Deunăzi, un zoon politikon încerca să ne aburească cu marea şansă a românilor de a pleca în alte ţări. Ca şi cum a-ţi părăsi casa şi rosturile din propria ţară ar fi o bucurie. Şomajul şi sistemul corupt al mafiei multipartinice îi sileşte pe mulţi dintre noi să ia drumul bejeniei, mai rău decât în vremea năvălirilor tătăreşti. E drept, avem tătarii noştri, bine instalaţi la cârma treburilor obşteşti. Nu sunt un nostalgic, dar, de bine,de rău, în perioada dictaturii comuniste orice copil de la ţară putea să facă liceul şi o facultate – cum a fost şi cazul meu. Nici măcar trei la sută dintre cei născuţi la sat nu mai pot visa astăzi să termine o facultate. Traversăm o perioadă social-politică nefastă şi nu ştiu când se vor îndrepta lucrurile.

În ce priveşte influenţa curentele culturale, singura grupare care m-a influenţat a fost cea a mişcării echinoxiste, caracterizată prin echilibru, spirit critic, rigoare şi respect faţă de marile tradiţii ale culturii noastre naţionale. Ceea ce se petrece în prezent e trist din multe puncte de vedere, dar nu pot să neg totuşi o anume vitalitate culturală. E adevărat, se scrie mult, se citeşte puţin şi generaţiile tinere sunt adeseori la limita decerebrării. E o generaţie care trăieşte între “Ok” şi “Cool”, mimetică şi semidoctă. Sunt tineri care-şi procură drogurile din curtea şcolii şi care au pierdut cultul muncii, al lucrului bine făcut. Învăţământul dar şi alte domenii fundamentale se politizează, iar politica e peste tot sâmburele  corupţiei şi putreziciunii. Trăim în epoca lui copy-paste,  a erzaţurilor şi a sfintei, marii neruşinări.  Din păcate, naţiunea şi oamenii din presă se cutremură doar în situaţiile când are loc câte un dezastru, cum a fost cel al accidentului aviatic din Apuseni. Abia atunci s-a conştientizat că instituţii fundamentale ale statutului s-au dovedit ineficiente tocmai din cauza intruziunii factorilor politici. Nu s-a conştientizat încă un adevăr elementar, acela  că sunt domenii - cum ar fi universitatea, sportul, cultura, biserica etc.-  unde politica ar trebui să stea cu pălăria în mână, respectuoasă, la porţile instituţiei. În viziunea mea, poetul care pune o frunză de viţă în faţa adevărului (cum cei vechi puneau în faţa sexului), poetul care întoarce privirea de la cruda, mizera realitate, bălăcindu-se în imaginar ca porcii lui Epicur, nu e în măsură să-mi inspire încredere. Detest falşii visători, pe  ipocriţi şi oportunişti, pe cei ce fac frumos în faţa puterii, sperând într-o medalie sau în laurii otrăviţi, acordaţi de semidocţi ajunşi în fotoliile ministerelor. Dar să fim liniştiţi, să ne vedem de muncile şi zilele noastre: laurii se uscă degrabă pe fruntea celor nevrednici.

- Cu trecerea timpului, cum vă simtiţi poezia? Tonul, exprimarea, temele sunt aceleaşi?

- Cu trecerea timpului, e sigur că nu numai structura oaselor ni se transformă, ci şi cea a poemelor noastre. Cuvintele poemelor mele s-au întunecat ca marea-n furtună. Sunt tot mai convins că Nietzsche şi Freud au avut dreptate atunci când au arătat că omul  e construit pe un eşafodaj iraţional, pe care doar fragila structură a culturii şi artei îl menţin pe un plan al raţionalului. Acolo unde poezia e izgonită din cetate, se instalează barbaria. Când eşti lucid, îţi dai seama că nu poţi să faci abstracţie de faptul că cititorul tău sângerează sau moare de foame. Iar unde e luciditate, e, cum s-a spus, şi dramă. Poate asta e transformarea cea mai acută a poeziei mele. Nu-mi mai fac iluzii, nu mă îmbăt cu apă rece. Privesc lumea cu ochii deschişi, chiar dacă uneori printre lacrimi.

 - Cum este privită astăzi poezia? Se mai citeşte?

- Cum e privită poezia? Greu de spus. Cum poate fi privită sărmana poezie de o societate tot mai avidă de bunuri materiale, cu indivizi ce calcă şi pe cadavre pentru a aduna averi pe pământ, nu în ceruri. Indiscutabil, poezia e fata săracă din casă, cenuşăreasa. Dar asta nu-i scade nimic din nobleţe. Să nu uităm că însuşi Mântuitorul s-a născut într-un staul cu dobitoare. Pe de altă parte, să nu ne imaginăm că poezia a fost vreodată o artă populară sau că Socrate s-ar fi bucurat de popularitate în străvechea Atenă, o cetate oricum mai spiritualizată decât oraşele noastre. Poetului de azi îi rămâne butoiul lui Diogene, paharul de cucută  sau  coroana de spini. Totuşi, oameni care iubesc poezia se mai găsesc. Nu toţi ne-am pierdut sufletul în faţa Molohului capitalist. Suntem mai puţini cititori de poezie decât acum câteva decenii.  Dar, cel puţin judecând după câte volume se publică, cred că mai sunt şi cititori.   

-În anii  70, 80  exista o critică de direcţie, cărţile publicate erau citite atât de publicul consumator, cât şi de criticii literari, aceştia având un cuvânt greu în literatură. Oare  mai avem critică literară astăzi?

- Sigur, mi-aduc cu mare plăcere aminte că în acei ani, critica literară era la mare cinste. Era o perioadă în care urmăream “România literară” pentru a vedea ce scrie Nicolae Manolescu la rubrica sa de cronică literară. La fel, citeam “Familia” pentru a savura cronicile lui Gheorghe Grigurcu. În “Steaua” deschideam revista automat la paginile destinate cronicii literare,  ca să văd despre cine mai scrie Petru Poantă sau Ion Pop. Critica literară avea, pe atunci, o mare greutate. Sigur, vocile lui Nicolae Manolescu, a lui G. Grigurcu şi a unui Eugen Simion n-au amuţit. Un critic exigent şi rafinat ca Alexandru Cistelecan continuă să-şi publice cronicile şi recenziile fără întrerupere. Dar e evident că instituţia cronicii literare nu e la fel de importantă ca în anii 80.

  E cert că voci critice puternice sunt şi azi, dacă ne gândim la tineri precum Daniel Cristea-Enache(mai activ în “Observatorul cultural”), Andreea Pop (la revista “Vatra”), Alex Goldiş (activ în “Cultura”, “Vatra” şi “Steaua”), Cosmin Ciotloş, Marius Conkan, Gabriela Gherghişor(care e şi o poetă remarcabilă).Dar influenţa lor e fatalmente mai slabă decât cea a criticilor din perioada comunistă. Nu vom analiza aici cauzele căci e limpede că aceşti tineri sunt indiscutabil plini de talent, de onestitate şi devoţiune pentru literatura. Dar contextul cultural s-a schimbat fundamental, ca şi mecanismele de promovare a cărţilor şi autorilor.

Dacă ne raportăm la deceniul opt al secolului trecut, nu pot să uit fantasticele tiraje ale unor volume de poezie apărute în “Biblioteca pentru toţi”. Lucram în acea perioadă la Centrul de librării din Cluj, ca merceolog de papetărie, şi constatam că aceste cărţi se epuizau cu o repeziciune uluitoare.  Referitor la acea perioadă, aş face o mică observaţie.Vorbim mereu de ignoranţa liderilor comunişti, dar constatăm din stenogramele  publicate recent de “România literară”, că membrii   Comitetului Politic Executiv al defunctului partid comunist  discutau într-o şedinţă despre traducerea  unei poezii a lui Mihai Eminescu în ucraineană (prezentat ca „nepot al unui cazac”), într-un volum apărut în 1974. Liderii comunişti preconizau publicarea unei replici a unui critic reputat în „România literară”, care însă nu a mai apărut. Mă întreb câte asemenea discuţii au loc la şedinţele  partidelor din România şi câţi politicieni de azi  mai ştiu numele unor critici literari, specialişti în opera lui Mihai Eminescu. Dau acest exemplu nu pentru că aş fi un nostalgic, ci pentru a constata că poezia era atunci citită, că traducerea lui Eminescu era considerată o problemă de partid şi de stat, cum se spunea în limbajul de lemn al epocii... Clasa politică de azi, în treacăt fie spus, are cu totul alte preocupări, fiind mai interesată să-şi ridice vile şi să acumuleze valută şi bunuri materiale, prin orice mijloace. Dacă nu se poate altfel, fie şi prin metode oneste.

- Este cunoscută literatura româna peste hotare?

- Cred că e prea puţin cunoscută. Nemeritat de puţin cunoscută. Fără eforturi financiare, fără traduceri făcute de buni traducători, la edituri de primă mână, nu avem nici o şansă de a ieşi în lume. Când un autor ca Mircea Cărtărescu a fost sprijinit de Fundaţia Culturală Română, condusă pe atunci de Horia Roman Patapievici, o haită de invidioşi s-a repezit asupra lui. Când însă partidele subtilizează miliarde pentru tolba lor, hienele tac. Cartea e şi ea o marfă, iar promovarea mărfurilor costă. Fără să conştientizăm acest lucru vom continua să ne lamentăm că Academia Suedeză ne ignoră, că premiul Nobel merge în ograda altora.

- Dacă am avea posibilitatea şi, pentru o zi, prietenii plecaţi la îngeri ar putea să se întoarcă pe Pământ, pe cine aţi dori să revedeţi?

- Sincer, nu cred în viaţa de apoi şi nici în paradisul care-i aşteaptă, acolo sus, pe cei vrednici. Sunt sigur însă că Infernul e aici pe pământ, cu toate grozăviile lui. Poate acolo sus e doar acea bibliotecă în care Borges vedea paradisul. Pentru mine marii prieteni nu au plecat cu adevărat căci spiritul lor continuă să ne fie aproape. Cărţile lor au rămas în apropierea inimii mele. Sigur, aş da o zi din viaţa mea pentru a-i putea reîntâlni pe admirabilii prieteni care au plecat recent la ceruri: criticul Petru Poantă, profesorul univ.dr. Vasile Fanache şi alţi scriitori plecaţi prea repede acolo sus.

Poate cel mai mult aş dori să-mi revăd părinţii spre a le spune cât de îndatorat le-am rămas. Dar, evident  ştiu că nu e cu puţinţă, căci miracole se întâmplau doar pe vremea când Isus înmulţea peştii şi pâinile, când el însuşi îl readucea pe Lazăr printre cei vii. Sigur, iau întrebarea dumneavoastră ca pe un joc al imaginaţiei. Cert e că noi toţi intrăm, după stingerea finală, vorba lui Lucian Blaga, “în ciclul elementelor”.  

- La ce lucraţi în prezent?

Mai lucrez încă la un volum de poezie intitulat Cronica stelelor, care sper să apară anul acesta la editura Eikon. 

 Interviu realizat de Angela Baciu

Aprilie 2014.

 

 

 

 

 

Vizualizări: 446

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Lucian-Zeev Herscovici pe Mai 6, 2014 la 6:36pm

La multi ani domnule Cristofor!

Comentariu publicat de DUMITRU TIMERMAN pe Aprilie 28, 2014 la 9:57am

Interesant interviul...La mulţi ani ! Eu cred în Împărăţia lui Dumnezeu şi în Rai pentru că am avut revelaţii în acest sens. Cât despre poezie şi poeţi...cred că noi suntem în mare parte responsabili de starea actuală, având în vedere că nu ne implicăm suficient pentru răspândirea poeziei în comunităţile noastre. Noi nu batem la uşi pentru a găsi resursele financiare suficiente în vederea organizării unor serate literare autentice, a unor întâlniri cu elevii şi studenţii care au preocupări literare etc. Avem traducători foarte buni, care pot să vină în sprijinul scriitorilor români şi care nu cer sume exorbitante pentru o traducere...dar,  uneori nu acţionăm suficient şi mereu aşteptăm ca să vină CINEVA să ne mediatizeze, să ne popularizeze operele, care de multe ori nu sunt cunoscote...Trăim într-o lume în care avem nevoie  de o implicare efectivă în acţiuni literare cu sau fără bani. Cu stimă şi respect,

Comentariu publicat de iulian damacus pe Aprilie 26, 2014 la 2:21pm

la multi ani!

Comentariu publicat de ANGELA BACIU pe Aprilie 22, 2014 la 7:23pm

va multumesc foarte mult pentru interviu, Domnule Ion Cristofor si va urez din toata inima "La multi ani!" cu pretuire si respect, Angela Baciu.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor