Plimbându-mă agale pe bulevard, mi-a răsărit semeţ un gând destul de... cotidian: ce-ar fi dacă aş bea o cafea?
Este aproape de ora cinei şi mie îmi vin pofte păcătoase de cafea?
M-am mai gândit apoi, că pe lângă o cafea tare şi siropoasă ar merge şi o ţigară cu cel mai fin tutun. Hm, dar câtă plăcere mă poate încerca într-un moment ca acesta!
Mi-am săltat vioi bastonul şi am pornit în paşii de dans ai erei mele spre cafeneaua din colţ.
Cafeneaua e o clădire veche, scorojită şi umedă din cauza ploilor care au îmbibat pereţii cu sudoare verde pământeană. E înaltă, puţin mai înaltă decât un om. Doar o cafea delicioasă mă poate determina sa îndur o astfel de duhoare vizuală. Am îndrăznit totuşi.
Am intrat în cafenea şi m-am oprit lângă uşă. Mirosul puternic de cafea proaspătă m-a ameţit asemeni unei rulete neastâmpărate, iar liniştea mi se părea a fi un criminal ascuns în patul meu. Îmi era oarecum teamă să-mi satisfac plăcerea nebună de a bea o cafea, tocmai aici, pentru că nu puteam pătrunde întunericul pestriţat cu căldură bordeaux, iar zumzetele care s-au pornit - în momentul meu de aşteptare - păreau că-mi comentează gândurile terifiate. Înfricoşător loc.
Am pus bastonul în podea şi, cu o hotărâre forţată, am început să caut o masă la care să-mi sting dorinţa înflăcărată a trupului de a bea o nenorocită de cafea. Cât sacrificiu emoţional pentru o ceaşcă de plăcere amăruie!
M-am împiedicat de prima treaptă şi mi-am zis în gând că ăsta ar putea fi
un semn rău însă am continuat să merg pentru că interiorul gurii îmi era
deja scăldat în bale disperate. M-am aşezat la prima masă şi am aşteptat.
În câteva secunde, din întuneric (de nicăieri), a ieşit o domnişoară
îmbrăcată sumar, cu chipul fardat asemeni unui indian nebun, cu sânii la
vedere şi cu părul blond lipit de faţa asudată. Mirosea puternic a parfum
dulce, care, în combinaţie cu transpiraţia ei, emana un iz de dulce-acrişor
imposibil de suportat. Am privit-o înmărmurit şi am arcuit sfios sprânceana
dreaptă. Nu ştiam ce să-i spun.
- Vă aduc o cafea?

Inima a început să-mi bată ca nebuna. Am rămas blocat ca un lift ceauşist
şi nu am putut descleşta gura plină de poftă apoasă.
- Aici nu avem decât cafea, a continuat ea nedumerită. Să vă aduc o cafea?
Mă simţeam penibil. Probabil se gândea că mă holbez la goliciunea ei
lipicioasă, prea transpirată. Ce-i drept, nu prea puteam să-i evit sânii dezgoliţi şi asta mă făcea să mă simt ca un mitocan aproape retardat.
- O cafea tare şi dulce, vă rog! Ah, ţigări aveţi?
Am privit-o cu un interes ascuns, în timp ce nota pe carneţelul ei desfigurat. Era destul de frumoasă. Dar de ce mă gândeam la asta?! Nu doream decât o cafea.
Blondina mi-a zâmbit seducător, după care s-a răsucit pe tocurile înalte ale pantofilor şi mi-a arătat, „pur întâmplător”, dosul ei parţial acoperit. S-a dus după cafea.
Mi-am dat pălăria jos de pe cap, căci îl simţeam cum zvâcneşte de căldură şi nu mai puteam suporta şiroaiele de transpiraţie care mi se prelingeau cu nesimţire de pe păr direct în ochi.
„Prea cald în cafeneaua asta! Şi măcar de ar aprinde cineva nişte lumânări; nu pot să văd nimic.” Gândurile începeau să coacă a nebunie şi nu mai reuşeam să mă gândesc la nimic din ce se întampla în afara cafenelei; tot ce puteam face era să aştept cafeaua.
În câteva minute de privit un întuneric dens şi fierbinte, iată că a apărut şi domnişoara despuiată cu cafeaua mea. S-a aplecat peste masă, mi-a pus ceaşca aburindă sub nas şi mi-a înfipt în gură o ţigară deja aprinsă. S-a aşezat pe un scaun alăturat, şi-a aprins şi ea o ţigară şi a început să mă studieze zâmbind. Am înlemnit. Mi s-a făcut frică. Am luat o gură din cafeaua fierbinte, mi-am fript limba, dar nu am schiţat nici un gest. Am privit-o cum mă examina.
- Domnule Stănescu, ştiţi dumneavoastră cine sunt eu?
„Hm, îmi cunoaşte numele... De unde naiba să ştiu eu cine este ea?”
- Numele meu este Nebunie, a continuat ea zâmbind satisfăcută (nu ştiu ce anume a satisfăcut-o atât de puternic însă am crezut că se va urca pe mine de plăcere). Mă bucur ca aţi ales să vă petreceţi seara în cafeneaua mea, însă vă atenţionez: nu ştiu cum veţi mai gândi după ce (şi dacă) veţi părăsi locul acesta.
Credeam că îşi bate joc de mine. „Asta e nebună! Cum să o cheme Nebunie?”
Am mai luat o gură din cafea, am tras cu sete un fum din ţigara umedă şi am întrebat-o curios:
- Draga mea Nebunie, eu de fapt unde mă aflu?
- În cafeneaua „La folie humaine” – „nebunia omului”.
- Cafeaua e bună! Tare şi dulce…
- Da, a încuviinţat blondina zâmbind.
- Mă doare capul. O fi de la cafea? Mă doare tare capul!
- Nu vă îngrijoraţi, domnule Stănescu! Sunteţi la o cafea cu... mine.
Cafeaua era tare şi prea dulce, iar ţigara era aspră şi plăcută. Nebunie şi mai plăcută. M-am aruncat în braţele ei şi am început să-i miros pielea acrişoară şi să-i sărut gâtul umed de jeg lichefiat. Îmi plăcea.
- Îmi place în braţele tale!
- Da...
- Povesteşte-mi despre tine, Nebunie!
Mi-a înfipt unghiile lungi şi negre de nespălat în piept rupându-mi primii doi nasturi de la cămaşă. M-a împins brutal şi apoi mi-a sărutat vârful nasului.
- Chiar doreşti să ştii cine sunt?
- E tot ce îmi pot dori în acest moment, am răspuns împins de bubuitura excitantă a propriei inimi.
- Bine.
Nebunie s-a ridicat de pe scaun şi şi-a aşezat pulpele fălcoase şi tremurânde pe genunchii mei. Şi-a aprins o altă ţigară şi abia atunci am putut să-i observ buzele mâzgălite haotic cu un ruj prea roşu. Am privit-o.
- Mă numesc Nebunie, dar mă poţi numi şi diavol al minţii umane. Nu sunt doar femeie, deşi trupul pare a fi feminin. Sunt şi bărbat, dar mai mult decât atât sunt o prezenţă reală, o entitate cu nume la fel de real. Fiecare poate împrumuta din „totul” meu satisfacţia de a trăi după standarde desfrânate, atât de plăcute, dar cer înapoi cu dobândă.
- Deci eşti o curvă ranchiunoasă a minţii mele.
Ea a zâmbit dulce.
- Mai mult sau mai puţin. Dar să ştii că nu sunt ranchiunoasă.
Îi simţeam căldura corpului ca pe un pumn în plin stomac şi mă enerva cumplit nesimţirea cu care îşi lăsa greutatea pe genunchii mei slăbănogiţi de foame. Şi-a vârât mâna sluţită pe sub cămaşa mea şi a început să-mi mângâie pieptul chiar dacă eu tresăream iritat la fiecare atingere. Începeam să o urăsc.
- Domnule Stănescu, priveşte atent pereţii cafenelei şi spune-mi ce vezi?
Mi-am smuls privirea de la faţa ei şifonată şi mi-am aţintit-o, plin de interes, asupra pereţilor tapetaţi cu prost gust. Erau nişte pereţi înalţi, vişinii, cu modele geometrice micuţe şi atât de soioşi încât nu am putut să-i privesc mai mult de şase secunde. Am observat însă urme proeminente de degete mari, micuţe, groase ca nişte cârnaţi şi lungi ca de fiu de salcie.
- Sunt plini de degete, am răspuns eu nedumerit.
Nebunie a bufnit într-un râs nebun şi eu m-am simţit dintr-o dată ca un copil prost.
- Nu ştii ce înseamnă asta, nu-i aşa?
- De unde naiba să ştiu? am întrebat eu enervat şi ofensat în acelaşi timp.
- Prin cafeneaua mea au trecut foarte mulţi oameni de toate soiurile - filosofi, farisei si cărturari, oameni educaţi şi foarte citiţi, oameni de ştiinţă, religioşi, atei, senzuali, chiar şi oameni de rând - fiecare dintre ei lăsându-şi amprenta ca şi sigiliu al plăcerilor năvalnice pe care le-au gustat. Toţi m-au gustat!
- Şi unde sunt acum toţi acei oameni?!
Am început să tremur şi să simt o teamă cumplită. Stomacul îmi huruia şi pielea începea să capete nuanţă de palid cadaveric.
- În întunericul profund care scălda cafeneaua. Toţi au ales să-şi lase minţile pe mâna mea şi să trăiască iluzia fericirii pe care le-am oferit-o. Au renunţat voit la familii (pentru mine), la principii sănătoase şi chiar la Dumnezeu, deşi unii dintre ei mi-au spus rânjind nemernicesc că nici măcar nu doresc să cunoască termenul de dumnezeu. Toţi m-au iubit şi încă au parte de mine; stau cuibăriţi în întunericul cafenelei şi mă aşteaptă salivând să le satisfac dorinţele absurde şi... nebuneşti.
- Eşti demonică!
Am azvârlit-o de pe genunchii mei şi am văzut-o aterizând ca o grămadă de măruntaie animale. S-a ridicat în picioare şi s-a apropiat de mine râzând în hohote. Apoi mi s-a ghemuit în braţe şi a început să mă sărute cu o dorinţa greu de respins. Nu am putut să o îndepărtez şi m-am lăsat purtat de valul senzual de nebunie care m-a cuprins. O iubeam mai mult trupeşte şi de mii de ori mai mult raţional şi filosofic. Nu îmi trebuia altceva decât şansa de a mă lăsa devorat de pasiunea întunecată cu care îmi oferea, pe tavă, minciuni şi promisiuni fanteziste.
- Te iubesc, Nebunie! i-am declarat simplu. Voi rămâne lânga tine pentru totdeauna!
- Ai de ales?! m-a întrebat ea pe un ton batjocoritor.
Deşi ştiam că-mi voi trăi consecinţele alegerilor într-un fel sau altul, deşi, în acel moment, eram conştient de alegerea ce-mi stătea în faţă, de familie, de prieteni, de principii, am răspuns cu o îndoielnică siguranţă de sine:
- Da, am. Şi te aleg pe tine!

Apoi întunericul s-a transformat într-o ceaţă fierbinte şi mintea a început să-mi clocotească de plăcere.


http://simonamindra.blogspot.com/2010/08/la-o-cafea-cu-nebunia.html

Vizualizări: 20

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Simona Mîndra pe August 26, 2010 la 4:17pm
Va multumesc pentru apreciere! Sa citim numai de bine!
Comentariu publicat de Petre Anghel pe August 26, 2010 la 3:28pm
Felicitari pentru "La o cafea cu nebunia". Idem pentru interventia pe grup. Am sa va "urmaresc", convins ca puteti mai mult (nu e o dominuare a aprecierii dinainte).

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor