LADISLAU DARADICI - Maria, viaţa ta e o flacără ...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

            LADISLAU DARADICI, „Maria, viaţa ta e o flacără...”

 

 

      Născut la 29 aprilie 1957, în Cristur, judeţul Hunedoara, LADISLAU DARADICI, poet, prozator, critic literar, a debutat în anul 1992, în „Luceafărul”, cu primele cinci părţi ale poemului „Elegii de Bergen-Belsen, publicat ulterior în volumul „Cocostârcii Domnului” (2001).

      Colaborează cu proză fantastică, eseuri, critică literară la: „Astra”, „Art-Panorama”, „Arhipelag”, „Anticipaţia”, Jurnalul SF”, ”Alternativ SF”, „Ardealul literar şi artistic”, „Ficţiuni”, „Semne”, „Provincia Corvina” „Opinii culturale”, „Curierul Naţional” etc.

      A publicat în volume colective, antologii şi a câştigat numeroase şi prestigioase premii, cum ar fi:

 

 

 * Premiul I la Concursul Naţional „Liviu Rebreanu” (Aiud, 1992);

 * Premiul I la Concursul Naţional „Marin Preda” (Alexandria, 1993);

 * Premiile revistelor „ Literatorul”, „Dacia literară”, „Arc” (Fundaţia Cuturală Română) etc.

 

Volume:

  • Întâlnire cu cei care am fost, proză fantastică, Ed. Omnibooks, Satu-Mare, 2000;
  • Cocostârcii Domnului, poeme, Ed. Signata, Timişoara, 2001;
  • Înaripatele din vis, proză fantastică, Ed. Emia, Deva, 2006;
  • Consideraţii critice asupra liricii Paulinei Popa, critică literară, Ed. Mirador, Arad, 2009;
  • Teme fundamentale ale liricii lui Eugen Evu, critică literară, Ed. Emia, Deva, 2010;
  • Maria, viaţa ta e o flacără..., nuvelă, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010.

 

Despre proza lui Ladislau Daradici (selectiv): 

 

    * “Este un autor complex, dotat poliedric, mereu el însuşi, pentru că are har, cultură solidă şi, lucru rar, are stil. Fineţea negaţiei, gravitatea cu care îmbracă în hlamidă estetică tot ce scrie, îl onorează şi îl recomandă. A asimilat perfect şi transparent lecţia clasică, ţintind în profunzime la un întreg arsenal post-modernist. Deşi un fantast (structuralmente), nu se abate de la rigoarea raţională, dotat cu un senzor hipersensibil, lucid, în interiorul aprins al unei percepţii paranormale. Este, pur şi simplu, un mare scriitor.” (Horia Medreanu).

       

* “Ladislau Daradici  este un poet al morţii şi al visului mortuar. Forţa lui expresivă şi capacitatea de a crea o atmosferă distinctă sunt ieşite din comun. Marca de scriitor adevărat este obsesia câtorva teme: moartea, distrugerea, căderea omului în derizoriu, iubirea inexorabil supusă degradării,chinul rostirii.” (Voicu Bugariu)

 

 

       Nuvela recent apărută, “MARIA, VIAŢA TA E O FLACĂRĂ…” (Edit. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011), a obţinut Premiul I la Concursul naţional de proză „Alexandru Odobescu” (Călăraşi, 2005).

Acţiunea nuvelei se petrece, ca în majoritatea prozelor lui Ladislau Daradici, într-un sat de pe malul Mureşului. Într-o atmosferă apocaliptică generată de inundaţii, comunitatea sătească îşi testează propriile limite, silită fiind să se reîntoarcă la rădăcinile reperelor existenţiale. Nu doar Mureşul, ci natura întreagă pare a-şi fi ieşit din matcă. Pojghiţa subţire dintre real şi supranatural se crapă, ia naştere o realitate stranie, în conturarea căreia Ladislau Daradici se dovedeşte înrudit cu marile condeie ale literaturii române şi ale literaturii universale.

     
(Sânziana Batişte, iunie 2011)

 

Redăm în continuare ultimul capitol al nuvelei.

 

XV.

 

 

Manole visă mesteceni, apoi râul străveziu prăbuşindu-se într-o cascadă albastră. Malurile erau înalte, iar trunchiurile albe ale mestecenilor străluceau în lumina purpurie a zorilor. Iar el călca desculţ în mijlocul râului, simţind cu tălpile goale pietrele mari şi lucioase. Apa îi ajungea până la genunchi.

Fu trezit de un strigăt de copil. Era un glas îndepărtat şi trist, ridicându-se în noapte deasupra furiei apelor ca o mică statuie albă, vulnerabilă.

Rămase încremenit, aştetând. Lia dormea cuibărită lângă el, ca un prunc ostenit şi fierbinte.

Din depărtări, strigătul se auzi din nou, sfâşiind ca un pumnal întunericul.

Manole părăsi sacul de dormit. Aerul era umed şi rece. Îşi îmbrăcă pantalonii, luându-şi cizmele de cauciuc, apoi ieşi.

Ploaia încetase. Vântul împinse norii spre sud, lăsând cerul descoperit, iar în înaltul cerului, mii de lumânări pâlpâiau, aprinse parcă pentru sufletele morţilor. Dacă gerul iernii s-ar fi întors, apele ar fi încremenit într-o uriaşă oglindă.

Luna răsărea.

Manole păşi spre ape, ascultând. Acum strigătul se auzi clar, ceva mai îndepărtat poate, dar nu putea fi nici un dubiu: era un copil. Simţea pământul moale sub cizme.

Făcând câţiva paşi, se clătină. Parcă păşea pe muchia unui acoperiş, gata să se prăbuşească oricând.

Îşi lepădă cizmele, intrând în apele reci şi murdare care, pentru o clipă, reuşiră să stingă focul ce-i mistuia trupul. Păşea încet, întinzându-şi braţele înainte, iar strigătul se auzi din nou şi o clipă se mai gândi la Lia, apoi apele îl rostogoliră, răsucindu-l, amestecându-l cu mâzga lor cleioasă.

Noaptea devenise adâncă şi nepăsătore. Oamenii dormeau ori poate muriseră deja cu casele, cu visele şi cu mormintele lor. Sub stele, pânza corturilor lucea straniu. Mestecenii încremeniseră, nimic nu se mai mişca parcă.

Strecurându-se prin deschizătura cortului, Lia rămase uluită de lumina care pogorâse peste ape. În iarba umedă şi moale, la câţiva paşi de apele care păreau potolite parcă de limpezimea rece a nopţii, zări cizmele lui Manole.

Strigătul se desprinse ca o pasăre disperată din sufletul ei:

- Manoleee!...

Surprinse, apele îşi ţinură răsuflarea.

- Manoleee!...

Începu să alerge pe mal în jos, simţind cum toată viaţa ei de până atunci se adună în această fugă deznădăjduită.

Picioarele-i alunecau pe iarba măruntă, lăsând urme mustind de apă în dunele neuniforme de mâl şi de noroi.

Uneori, apele se apropiau de ea, ameţind-o, însoţind-o parcă, masive şi mute. Pământul era lipicios, aerul îngheţat. Părul i se desfăcuse, căzându-i pe umeri. Tufe şi arbuşti i se iveau în cale, izbindu-i pulpele şi genunchii, era o durere surdă, dar binefăcătoare, iar ea se agăţa de ea ca de nişte rădăcini amare şi lungi, lăsându-se târâtă de propria-i inerţie. Pe urmă, încâlcite în întuneric, picioarele-i rămaseră în urmă şi când în plămâni n-a mai încăput aerul pe care-l înghiţise, se trezi izbită de pământ. Trunchiul putrezind al unei sălcii îi bară drumul.

Mişcându-şi buzele, simţi firele firave ale ierbii. Noroiul avea un gust ciudat: gustul morţii. Dar nu, căci moartea trebuia să aibă cu totul şi cu totul alt gust. Moartea era dulce, leşiatică. Era cleioasă şi respingătoare. În schimb, noroiul era sărat, chiar acru... Purta iz de omăt, de muguri şi de seminţe. Pământul tăinuieşte întotdeauna un sâmbure de viaţă care aşteaptă un moment prielnic pentru a încolţi.

Lia plângea. Rămase cu genunchii pe trunchiul ud şi putrezit, iar apele murmurau lin, erau şoapte care la început i se părură stranii.

Corturile rămaseră în urmă. Trunchiul salciei prăbuşite se prelungea în apă. Razele lunii stăteau spânzurate pe ramurile înnămolite.

Aproape de ultimele crengi, se iviră picioarele unui animal istovit, întunecat. Apa clipocea nepăsătoare.

- Manole... ţipă Lia.

Manole se prinse de crengi, târându-se încet spre mal. Fusese om, apoi peşte, iar acum părea o reptilă uriaşă.

Lia nici nu îndrăzni să se mişte. Aştepta să devină din nou om, fiinţă omenească.

Manole atinse cu degetele iarba. Se trase, sprijinindu-se pe genunchi şi pe coate, urnându-şi cu greu trupul insensibil. Fusese om, peşte, apoi reptilă... Puţin îi lipsise ca să devină pasăre...

Când rămase pe jumătate afară din apă, îşi trase braţele sub cap, îndoindu-şi coatele şi rămânând nemişcat. Mii de steluţe minuscule licăreau prin păru-i din care şiroia apa.

Lia îi prinse braţele, trăgându-l.

- Mi-e frig, şopti Manole, însă atât de încet, încât Lia avea senzaţia că i se păruse doar.

Îşi îndoi picioarele, înfigându-şi genunchii în pământ şi lăsându-şi greutatea corpului pe călcâie, apoi, curpinzând cu braţele trupul lui Manole ca într-o strânsoare îndărătnică, îl trase spre sine. Durerea îi sfâşia degetele mâinilor şi picioarelor. Ochii-i ardeau de lacrimile fierbinţi.

Manole răsufla din greu. Apa şiroia din el, din nas şi din gură, ca un sânge galben şi otrăvit.

Lia îi strânse capul la piept, sărutându-i ochii, nasul, gura. Manole îşi deschise pleoapele umede şi grele.

Păsările nopţii înviară. Un liliac speriat descrise un semicerc deasupra apei, pierzându-se apoi printre mesteceni.

- Vom face un foc, şopti Lia. Sunt lemne destule... Sunt lemne destule în pădure...

Cerul rămase descoperit, stelele apropiindu-se parcă de ape. În depărtări, luna surâdea fecioară.

Privind apele bolnave, Lia avea senzaţia că se mai potoliseră. Într-o zi, oricum trebuiau să se retragă, făcând loc păsărilor, fluturilor şi ierbii. Casele aveau să iasă la iveală, iar oamenii aveau să-şi reia viaţa.

- Vom face un foc, rosti ea din nou, strângând capul lui Manole la piept.

Lipiţi unul de altul pe pământul înnoroiat, trupurile lor erau acum pământ, piatră şi iarbă. Sufletele lor deveniseră văzduh şi cer. Deveniseră albastre. Iar vieţile, ca două făclii imense, capabile să mistuie beznele înfricoşătoare ale nopţii.

 

²

 

…Că nu ştiu ce-au păţit că fiecare a păţit ceva în zilele şi nopţile astea blestemate. Că cine poate şti? Banii erau acolo şi mâna-mi tremura când i-am atins şi mă gândeam că acuma mă prinde un mort de ăla viu şi mă strânge de degete de-mi iese sufletul pe cur. Dar era lumină şi stele şi n-am văzut niciun răposat paranormal. Doar Iftode şedea pe un mormânt lângă crucea de care-şi legase berbecul. I-am zis gata l-au mâncat barosanii dar îi era frică de mine. Am zis să mă apropii ca să-l sperii sau să văd măcar dacă-i viu ori ba d-apoi m-am gândit că pentru ce. Ştiam că nu-i sănătos la minte săracul şi mi-era milă. Când am ieşit din cimitir şi m-am apropiat de ape să văd dacă au mai crescut ori ba mi-am dat cu seama că nu mai crescuseră. Poate că nici nu mai trebuia dig pentru a-i apăra pe morţi să nu se mai trezească. Pentru că şi ei trebuie apăraţi săracii din când în când că cine a mai văzut sau auzit de morţi decedaţi sinistraţi? Şi tot gândindu-mă la asta şi tot uitându-mă să nu dau peste vreun vierme de ăla de suge hoiturile am văzut focul. Erau Manole şi Lia şi se încălzeau acolo. Şi am simţit că se va întâmpla ceva că ştiam că Manole n-o lasă cu una cu două şi mă gândeam că-mi va spune ceva şi el va fi ăla care mă apără dacă oamenii vor să scape de noi că nu le-am făcut nimica şi tata ce vină avea că Miki răposatul s-a prostit cu Lenuţa? Zice Manole dârdâind acolo că vino încoace, băiete... Adică eu. Şi m-am dus. Şi mă întreabă câţi ani ai tu Iulius. Iar eu zic că unsprezece Manole dar de ce mă întrebi şi tu aşa că nu m-a mai întrebat nimeni. De parcă era de la miliţie. Şi el zice până scapă tac-tu te-nsori mă! Am râs dar îmi venea să plâng şi mă ţineam tare că nu se cade să-mi dau drumul de faţă cu o muiere ca lumea ca Lia. Că de Manole nu mi-ar fi fost ruşine. Manole zice tu nu mai ai pe nimeni nu-i aşa? Era obosit şi plin de apă. N-am îi zic. Păi zice Manole noi tot n-avem copii deocamdată până naşte Lia. Deci tu îţi iei surorile şi vii la noi măi. Că o să stăm împreună. Iar noi doi vom fi bărbaţii în casă şi amici: mergem cu camionul. Aşa a zis. Iar eu nu i-am spus nimica. Că ce să-i zic? Am scos plicul din buzunar şi atunci am deschis şi eu gura că eu vin Manole că eşti om cu scaun la cap dar la oraş nu mă mut nici dacă mă împuşti că eu nu mă cac în casă! Dar casa noastră e în picioare Manole... Uite şi bani, s-o reparăm... Şi-am scos toţi banii şi i i-am dat. Şi atunci el a început să râdă şi râsul lui mi s-a părut lucrul cel mai grozav din lume şi râdeam şi eu şi plângeam şi râdea şi Lia şi lacrimile-i curgeau pe obraji şi râdeam aşa toţi trei că ce naiba puteam să mai facem...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vizualizări: 241

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de GRECU PETRUTA AURORA pe Ianuarie 16, 2012 la 1:02pm

Multumesc...pana la urma am gasit si blogul cu parabole.

O zi frumoasa va doresc!

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Ianuarie 16, 2012 la 12:59pm

Mă bucură prezenţa d-voastră! Şi vă pot spune că aveţi posibilitatea de a citi pagini inedite scrise de Ladislau Daradici, intrând pe blogul său, de curând inaugurat,  pe Reţeaua literară. Propune un proiect interesant, a cărui finalizare va consta într-un volum de parabole. Găsiţi pe blog toate amănuntele, precum şi primele parabole postate.

La sfârşitul lui 2011 i-a apărut un volum de povestiri ( Ladislau Daradici, Povestiri. Maşina de scris. Sub cetini în ţărână...Vânătoare de mistreţi), pe care vi-l recomand cu plăcere, ştiind că nu vă va dezamăgi.Acum are în curs de editare un volum de critică literară, la aceeaşi editură: Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca. Pe site-ul editurii se pot face comenzi.

Mulţumesc! Lectură plăcută!

Comentariu publicat de GRECU PETRUTA AURORA pe Ianuarie 16, 2012 la 8:39am

Am avut norocul sa citesc toata cartea...Mi-a placut mult!

Ma aflu aici pentru a gasi si citi mai multe pagini scrise de acest autor.

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe August 7, 2011 la 1:59am
Stimate doamne Ligia Mihaela Ionescu şi ica matei, stimate domnule georgescu george, vă mulţumim pentru apreciere!
Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe August 7, 2011 la 1:55am
Stimată doamnă ica matei, este firească bucuria de a reîntâlni numele domnului profesor Ladislau Daradici, de vreme ce vă readuce în minte imagini ale copilăriei...
Vă mulţumesc frumos pentru vizită. O să transmit cu multă plăcere domnului Ladislau Daradici felicitările d-voastră!
Comentariu publicat de ica matei pe August 6, 2011 la 9:34pm

Doamnă Sânziana Batiște, mare bucurie mi-ați făcut! 

L-am cunoscut pe domnul Ladislau Daradici în anii copilăriei mele. Învățam la Școala Generală Nr.5 din Deva, aveam vreo 13-14 ani, iar dumnealui era învățător la clasele mici. Programul de învățământ se desfășura în acea vreme în două schimburi, dimineața cei mici, după amiaza noi, cei mari din clasele V-VIII. Îmi amintesc cum ne dojenea că-i înghesuim piticii la ieșirea din clasă, noi fiind nerăbdători să le luăm locul. Ba chiar  îmi amintesc ca ne-a predat și câteva ore de "Constituția României"...

Cărările vieții m-au îndepărtat de Deva și bănuiesc că îmi înțelegeți bucuria de a găsi aici, oameni care-mi redeșteaptă în suflet amintiri.

Mulțumiri, doamnă Sânziana Batiște.

Sincere felicitări, Ladislau Daradici!

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Iulie 25, 2011 la 1:49pm

Mă bucur mult, domnule Ionel Petrisor!

O să-i comunic autorului mesajul d-voastră şi el, care pe cât de bun scriitor este (asta nu o spun doar eu!), pe atât de modest, o să fie fericit: el este unul dintre cei care nu caută faimă, caută CITITORI ca dumneavoastră.

Vă mulţumesc mult!

Comentariu publicat de Ionel Petrisor pe Iulie 24, 2011 la 11:53pm
Multumesc mult Sanziana Batiste Pentru  Maria. Am sa trag o copie pe calea asta. Acum nu stiu ce sa mai fac intai in starea in care ma aflu. Inca odata multumesc .
Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Iunie 22, 2011 la 5:57pm
Mă bucur de prezenţa d-voastră, domnule Gelu Dragoş. Mulţumesc în numele meu şi-n numele autorului!
Comentariu publicat de GELU DRAGOŞ pe Iunie 22, 2011 la 4:10pm
Sincere felicitari autorului si celei care ni l/a semnalat!

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor