LEMNELE LUI NICĂPETRE ŞI GEOMETRIA NEVOIRII din volumul NICĂPETRE - dezvelirea lemnelor

“Lemnul îşi trage substanţa din pământ. Trăieşte, respiră şi lucrează. Are căldura sa latentă; nu are transparenţă propriu-zisă, ca sticla, dar arde pe dinăuntru. Timpul sălăşuieşte în chiar fibrele sale, ceea ce-l face conţinătorul perfect, pentru că fiece conţinut este ceva ce dorim să salvăm de timp. Lemnul are propriu-i miros, îmbătrâneşte, are chiar paraziţi şi aşa mai departe. Pe scurt, este un material care are fiinţă.”

Jean Baudrillard, The System of Objects

Venind în Canada, Nicăpetre a fost condamnat să sculpteze în lemn: foarte puţină piatră de bună calitate, foarte puţini bani pentru piatră de bună calitate. Opera canadiană, constituită în marea ei majoritate din lucrări de lemn, s-a configurat întrucâtva diferit de cea din ţară, uimitoare şi ea, poate mai novatoare din perspectiva limbajului plastic, dar căzând uneori într-o retorică a plasticului. Opera în lemn a sculptorului îi urmează firesc celei din patrie, dar suferind o mutaţie cauzată de restricţiile materialului în care se întrupează. Constrâns a folosi acest material, artistul va fi nevoit să restructureze însăşi esenţa discursului său plastic. Înscrierile în volum vor urma traiectorii dictate de forma în care se găseşte materialul. Carnaţia lemnului înghite cu nesaţ formele ce-l bântuie pe brăilean, forme ce, odată,  îmbrăcau piatra atât de dragă lui. Ca o lecţie de umilitate, aceste forme - ce vorbesc despre timp şi netimp, lume şi nelume, om şi arheu - sunt acum jertifite nu pietrei, ce orgolios stă în vreme, ci lemnului, prec arităţii sale. Odată ajuns în dialog cu lemnul, acesta declanşează în conştiinţa sa resorturi neştiute sau uitate. Vagi amintiri, probabil ale unor obiecte din gospodaria ţărănească, elemente din arhitectura satului, din industriile acestuia, trezesc la viaţă un întreg univers pe cale de a fi uitat de artist şi nu numai de către acesta. Astfel, revin la suprafaţă cioburi ale unor mitosofii ascunse în straturile culturii ţărăneşti clasicizate.                                                                                                Lemnul dă unitate universului civilizaţiei ţărăneşti. Pentru că este prezent pretutindeni, el continuă existenţa de zi cu zi, pâna în moarte şi dincolo de ea. În imaginea lemnului se găsesc memorii ale celor mai importante momente din existenţa domestică, industrioasă şi sacră a omului: leagănul copilului, masa familiei, lingura de lemn, albia de spălat, grinda casei, cercevel ele ferestrelor, jugul animalelor, roţile şi oiştea carelor, angrenajele morilor de apă, războiul de ţesut, fusul de tors, cumpenele fântânilor sau roţile lor, biserica de lemn, sicriul, crucea de lemn, toaca, lemnul Bradului de Crăciun. . .                  Undeva, în descrierile unor religii ‘primitive’, Mircea Eliade spune: “Trecerea din timpul profan în timpul sacru este marcată prin despicarea rituală a un ei bucăţi de lemn.” La fel cum religia dă continuitate credinţei prin riturile ei, închegând timpul cosmic, la fel lemnul, în planul materialului, asigură o trecere natural ă de la un palier la altul al existenţei, fără ruperi de orizonturi, fără smucituri. Goliciunea sa are ceva din goliciunea pielii omeneşti, un soi de tandreţe, o provocare la proximitate. El are sunetul lui atunci când este tăiat, cioplit sau frânt. Vederea lui aminteşte vag sunetel e acestea, le evocă, poate, până în zonele subconştient ului, unde imaginea lui se topeşte împreună cu sunetul toacei sau cel al pamântului cazând pe capacul sicriului. Opera în lemn al lui Nicăpetre poartă în sine, inevitabil, acest întreg univers aluziv. Pe el se altoieşte întreaga geometrie, întreaga simbolistică proprie, întregul parcurs de căutări al artistului. Treptele inegale tăiate în coloanele de lemn ale lui Nicăpetre povestesc despre vaga amintire pe care omul o are asupra formei ideale recuperate în coloana brâncuşiană, dar ele conotează şi în jurul ascensiunii dificile spre împlinire despre care vorbeşte loan Scărarul. Când pe suprafeţe întinse lemnul este tăiat în trepte, el nu duce cu gândul doar la scări, la ascensiunea anev -oioasă a spiritului în nevoinţa sa de a se împlini prin sine, ci chiar la ipostaze concrete ale nevoirii; ne am inteşt e de trupul costeliv, răstignit odată, demult, peste lume. Lemnele lui Nicăpetre sunt parcă ilustrarea acelor cuvinte din Triod: "Pierdut-am frumuseţea cu care am fost zidit întâi, şi nevinovăţia mea, şi acum zac gol şi mă ruşinez." Sau a celor ale Sfântului Simeon Metafrast ul: "Miluieşte-mă, Doamne, că nu sunt numai neputincios ci şi zidirea Ta sunt."                                                                Constantin Brâncuşi spune undeva "Lemnul, ... este în sine şi sub toate aspectele sculptural. Nu trebuie să-l distrugem, nu trebuie să-i dăm o asemănare obiectivă cu ceva ce natura a făcut dintr-un alt material. Lemnul îşi are propriile-i forme, caracterul său individua l, expresia sa naturală; să doreşti să îi transformi calităţile, înseamnă să îl nimiceşti, să-l faci steril." Nicăpetre se supune acestui comandament ce probabil este firesc conţinut în conştiinţa fiecărui artist. Privind lemnele artistului din Brăiliţa, ne pu- nem întrebarea dacă nu cumva sunt instrumente muzicale cu o funcţionalitate necunoscută, ce pot cânta cu sunet răguşit ceva din cântecul nesfârşit al întrupării spiritului în om. Ele au frumuseţea şi umilitatea unui cântec care ştie că, în comparaţie cu tăcerea mistică, el nu e decât o înşiruire de zgomote. Lemnele lui Nicăpetre surprind deasemenea prin asemănarea lor cu nişte cremaliere, teascuri, alambicuri şi atanoruri înţepenite într-un veşnic proces de obţinere a operei majore. Lemnul, acest material ce cuprinde în sine posibilitatea de a se transforma în unealtă folositoare, în instrument nu foarte precis, nu foarte durabil, dar foarte eficient, iată, se poate transforma şi în ustensilă a spiritului. Bântuit de reveriile sale utilitariste, omul modern a pierdut capacitatea de a găsi demnitatea plină de modestie pe care o conţine în sine fiecare bucată de lemn. Copacii tăiaţi devin trupuri aflate în suspensie animată. Transformaţi în scânduri, grinzi, plăci, se supun acţiunii omului de a transforma lumea într-un depozit de obiecte funcţionale. Transportat, fasonat, depozitat, lemnul poartă cu sine un strigăt mut de moarte. Întreag  a suprafaţă a cărnii sale tăiate este o rană deschisă prin care se pierde viaţa.                                                                                                                                                          Nicăpetre, în gestul său artistic, restaurează viaţa lemnului, înlocuind rădăcinile din pamânt - de care a fost separat - cu rădăcini în cer, ce-i dau astfel - chiar dacă pentru scurtă vreme - legături cu eternitat ea.

Text citit la deschiderea expoziţiei Nicăpetre, Beginnings / Dreaming Inside of a Seed, expoziţie organizată de revista Voci, ce a avut loc în orasul Kitchener, Ontario, în perioada 24 iunie- 3 iulie 2000, în Galeria Rotonda din incinta primăriei locale.

Vizualizări: 11

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor