Se spune că demult, pe malul Prutului, trăiau câteva familii care duceau o viață frumoasă și îndestulată. Pământul negru le oferea roade bogate, iar apele din jur erau pline cu pești. Într-o zi, fiul celui mai instărit de prin acele locuri cobori în vale și zări pe lângă sălcii o frumoasă arătare, cu plete galbene și ochi verzi. Avea un corp subțire pe care doar o pânză albă îl acoperea pe ici colo. Fata privea spre cer și impletea coronițe din flori albastre. 
  
– Unde mergi tinere, îl întreba ea surâzând? Dacă mergi la pescuit, ar trebui să mai aștepți câteva zile, apele sunt încă nestatornice, iar tu pari fără prea multă experiență. 
  
Tânărul îi spuse că într-adevăr acolo porni, dar că va mai aștepta câteva zile, așa cum îl povățuise ea. O întrebă de unde este, deoarece n-o mai văzuse până atunci prin acele locuri. Tânăra privi cu ochii mari spre el și-i zise că vine în fiecare an să se scalde în ghiolurile de aici, vine atunci când ies ghioceii și e de mirare cum de nu s-au mai întâlnit. Au povestit până s-a lăsat seara, apoi tânărul se întoarse în satul lui. Întrebă oamenii dacă știu ceva despre frumoasa de sub sălcii, dar nimeni nu știa nimic, doar o bătrână se apropie de el, sprijinită în toiag, și-l povățui să nu se mai ducă acolo deoarece făptura nu era în întregime om și multe inimi a frânt secole la rând. Era Lila, fata Zeului apelor și a Primăverii. Doar când apăreau mugurii putea să iasă din adâncuri. Tânărul încercă să asculte de sfatul ei, dar în dimineața următoare plecă vrăjit s-o întâlnească din nou. Zile întregi s-au scurs, timp în care parcă totul se oprise și doar dragostea lor înflorea din ce în ce mai mult. Se hrăneau cu peștii din ape și se înfruptau din albastrul cerului, gustau din muguri și savurau dulceața iubirii. Într-o zi, fata îi zise că ar fi bine să meargă la ai lui, să vadă ce mai fac și să le zică să stea fără griji. Cu greu, tânărul plecă de lângă ea. A doua zi, când reveni, n-o mai găsi. În zadar a căutat-o prin ghioluri, în zadar a strigat-o zile în șir, frumoasa lui părea pierdută pe veci. 
  
Probabil s-a pierdut printre ape, căci de atunci nimeni nu l-a mai văzut. 
  
Primăvara următoare Lila se întoarse sub sălcii, dar iubitul ei nu mai veni. Luă pe ea câteva haine vechi și cu părul răvășit porni spre sat, acolo află cu durere că tânărul s-a pierdut printre ghioluri căutând-o. Cuprinsă de durere, Lila s-a întoars printre ape. În următoarele zile mugurii s-au stins, păsările n-au mai cântat și totul s-a îngălbenit în jur. Disperați, oamenii s-au dus spre ape să ceară ajutor și îndurare. O găsiră întinsă printre trestii, cu ochii verzi țintind cerul și cu obrazii palizi. Când îi văzu pe țăranii îngrijorați, le acceptă darurile și îi trimise la casele lor. Totul reveni la normal… 
  
Treptat lumea a uitat de acea poveste, ghiolurile s-au uscat și doar locul mai poartă numele de Ghioltosu. Câteodată pare să se reverse furia naturii peste pământul din lunca Prutului și nimeni nu știe că în acel moment Lila plânge de dorul iubitului ei… 

Vizualizări: 6

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor