Linişte, că se aude...

[George Rizescu]

                         Linişte, că se aude...

                   - Distinse, domnule preşedinte...
                   - Lăsaţi, bă, introducerile astea plicticoase!
                   - Iubite, domnule...
                   - Bă, voi nu ştiţi la cine aţi venit?
                   - Ştim, dar nu ştim cum să începem să vă spunem ceea ce avem de spus...
                   - Vreţi să vă ajut eu?
                   - Dacă aţi încerca...
                   - Bă, voi aţi venit să-mi spuneţi că mă iubiţi...
                   - Nu!
                   - Că mă mai vreţi odată la Cotrocei...
                   - Doamne fereşte...
                   - Că fără mine nu aveţi viitor...
                   - Aiurea!
                   - Că mă urâţi...
                   - Aproximativ!
                   - Cum, bă, voi nici de urât ca lumea nu mă mai urâţi?
                   - La ce ne-ar mai folosi, domnule preşedinte?
                   - Bă, în cazul ăsta nici eu nu ştiu cum să vă mai ajut! Începeţi aşa cum vă vine vouă la gură...
                   - Aoleoooo....păi, dumneavoastră ştiţi ce ne vine nouă la gură acuma, domnule preşedinte?
                   - Ce?
                   - Toată canalizarea din Bucureşti şi toată canalizarea, aşa înfundată cum este ea din oraşele mari ale ţării! Ce este la gura noastră în momentele astea, domnule preşedinte, vă transformă într-o hazna ordinară, într-un gunoi fără măsură, într-o javră de neexplicat, într-o putoare a putorilor, ceva ieşit din vocabularul unui om de secolul XXI..., dacă aţi vedea şi mai ales dacă aţi simţi ce este la gura noastră acuma, nu v-ar mai spăla de păcate nici Dunărea, nici Marea Neagră, nici Oceanul Pacific...
                   - Bă, da porniţi mai sunteţi, bă... Chiar aşa de rău am fost eu cu voi?
                   - Vai de sufletele noastre...
                   - Şi poporul tot aşa gândeşte, bă?
                   - Care popor, domnule preşedinte?
                   - Poporul ăla care m-a ales preşedinte...
                   - Gata, s-a dus, a murit!
                   - Cum, bă, a murit poporul meu?
                   - Praf şi pulbere s-a făcut.
                   - Când, şi de ce?
                   - Păi nu i-aţi luat salariul?
                   - Şi?
                   - Nu i-aţi luat pensia?
                   - Şi?
                   - Nu i-aţi luat ajutoarele sociale?
                   - Şi?
                   - Nu i-aţi luat dreptul la sănătate, la şcoală, la casă, la masă, la familie şi viaţă, la...
                   - Mă rog, şi?
                   - Păi, gata, asta a fost! Poporul dumneavoastră s-a dus, a murit definitiv şi irevocabil! Cine ar fi putut să mai trăiască în Iadul ăsta? Acuma sunteţi singur-singurel!
                   - Şi dacă s-a dus poporul meu, eu pentru cine mai sunt preşedinte, bă?
                   - Păi, gata,  nu mai sunteţi...
                   - Cum, bă, nu mai sunt? Cine m-a dat jos din funcţia mea constituţională?
                  - Nimeni, dar aţi rămas fără popor...şi dacă nu mai aveţi popor, pentru cine mai sunteţi preşedinte!?
                  - Bă, voi glumiţi cu mine? Voi nu ştiţi că mie îmi plac numai glumele mele?
                  - Domnule preşedinte, noi am venit să vă spunem o stare de fapt! Vreţi să ţipăm? Vreţi să urlăm la lună? La stele? Ca proştii-n târg? Ce să mai facem noi acuma când am rămas aşa de singuri, aşa de mici şi aşa de neccăjiţi... Cum vreţi să vă spunem ceea ce simţim? Cum?
                  - Încet, bă,  încet că se aude...
                  - Şi ce dacă se aude, domnule preşedinte? Cine stă să ne mai asculte? Gata, perioada noastră s-a dus... Suntem deja morţi, îngropaţi sub zece metri în pământ, iar deasupra noastră , dacă vă uitaţi cu atenţie, cresc deja florile urii, florile minciunii, florile disperării şi ale durerii fără margini, flori pe care numai noi, noi sub directa şi înţeleapta dumneavoastră conducere le-am cultivat, le-am plantat de zece ani încoace fără întrerupere...
                  - Ce păcat, bă copii, bă, ce păcat! Şi eu care credeam că fac o lume nouă, o ţară nouă, un viitor nou...
                  - Unde nu-i cap, vai de picioare, domnule preşedinte, asta e... Şi credem că aveţi deja dreptate când spueţi să vorbim ceva mai încet, că nenorociţii ăştia de români au ţinere de minte şi s-ar putea să sape după noi, să ne scoată şi de aici, din fundul pământului şi să ne judece după legile lor, legile alea nenorocite, moştenite de la Vlad Ţepeş...
                  - Păi? Dacă aşa stau lucrurile, hai să închidem gura şi să mai tragem o brazdă de pământ peste noi, că poate putrezim în linişte, nu?
                   - Corect, domnule preşedinte! Să mai tragem o brazdă de pământ peste noi... Şi vorba domniei voastre, să vorbim încet, că se aude...
 George Rizescu, 23.04.2012, Piteşti.