Literatura, Valori ale eseisticii contemporane, Gheoreghe Apetroae - Sibiu

VALORI ALE ESEISTICII CONTEMPORANE       III / Gheorghe Apetroae - Sibiu
 
          Am considerat poemul-eseu „În ostroavele Azore”, al scriitorului-filosof Liviu Antonesei, drept unul dintre puţinele scrieri literare contemporane, apărute după anul 1989 în publicistica românească, cu un atât de bogat conţinut filosofic. Este un sublimat gnomic, în formă versificată,  care a reuşit, ce-i drept, într-o perioadă de gestaţie evident îndelungată, pe deplin, condiţiile  apariţiei. Autorul reuşeşte în textul monologic non-socratic, să contracareze marginalizarea spiritului absolut, prin promovarea unui idealism obiectiv hegelian, urmare a depresiilor şi refulărilor constante generate de interpretarea dialectică cu  tentă de cvasimaterialitate a cosmicităţii .  Credem că substanţa poemului i-a fost adusă în prim plan scriitorului de experienţa sa în abordarea unicităţii,  contiguului şi disfuncţiilor structural-ontologice în structura estetist-metaforică, cu stigmat  monologic, cu corespondenţe, chiar şi în socialul monocrom şi monocord, de tip lukacsian. 
          Poemul „În ostroavele Azore” este revelator pentru eseistica contemporană, şi nu întâmplător îl relev un pozitiv, ca un axiologic lavelleian, de receptare a poeziei contemporane. Poemul incită la meditaţie şi îngăduie o abordare critică a conţinutului său ideatic, o revelare a misterului ontologic sub cerul azur al metaforei, fără a se apela la teorii oculte sau personalism:” De la facerea lumii încoace”..,precizează filosoful. 
           Experienţa , cu valenţe istoriciste şi progresul înregistrat de ştiinţe au incitat tot mai mult şi au condus la deschideri în receptarea tot mai conştientă a Universalului din spaţiul fenomenologic transcendental-nihilist, de tip heideggerian : „ Altfel decât pe insula mea ” şi  la investigarea ontologicului într-un fenomenologism antropo-ricoeurian şi husserlian: „Stânci negre şi roşii, dure şi buretoase”, prin metode epistemologice, revelator creatoare, dar sensibil încifrate ” Cu aerul închis în alveole”. În context axiologic s-a realizat interpretarea axială- în episteme –pe limaxul categoriilor de coexistenţialitate: ” Te ţii tare, suflet al meu,/Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată”,evident dialectic, în frecvente formulări energetist-dinamice antinomice: materie - spirit, obiectiv - subiectiv;  particular - universal; teoretic - pragmatic etc. : ” De la facerea lumii încoace”, din perspectiva paideică a Eului pur, situat în tangaj cu câmpul universal referenţial temporal. Liviu Antonesei permite în metafore ce sublimează discursul, o pronunţată revelare a fenomenelor şi proceselor naturale din Universal, dar şi socio-umane, desigur, limitative antropo-spaţial  şi antropo-temporal, cu elevaţii la cote axial-epistemologice.  
        Se sesizează, în acelaş timp, succesiunea dinamică a evenimentelor fenomenologice în relativitatea Universaliilor: ”Oricum ai privi lucrurile, aici / Este şi altcum, nu doar altunde”. Se relevă relativitatea existenţialului, ciclicitatea, în devenirea cosmică a lumii universale de tip ondulatoriu: ” Aici , totul e după alte ritmuri,/ Iar soarele umblă după calculele Sale secrete”.  -  Bine spus!.  
         În acest mod, Liviu Antonesei permite restructurarea şi reorientarea discursului filosofic în spaţiul topologic universal, al înşiruirii monotone ne-definite şi ne-finite: ” Doar ceea ce e închis în timpul meu/ Rămâne la fel, oriunde m-aş preumbla“, sau  “Era fără vârstă”. 
        În registrul al doilea, al tautologicului, s-a realizat evidenţa dezalienării social-spirituale marcuseiene, cu dinamică volitivă schopenhaueriană, în paralel cu amendările de bază biologic-umană, mecanicistă a structurilor existenţiale cu inflamări apofantice revolute, de tip leibnizian şi blagian, s-a conştientizat şi s-a orientat subiectul cunoscător spre epistemologiile onticului în proiecţii metafizice: ” Din  lateral, un vânt cald/ Conspiră cu gândurile mele”. S-a pus în evidenţă transcendentul lăuntric- metaphisic, eul personal, fără a-l personaliza şi Universalul, în schema şi la dimensiunile sale necognoscibile: ” E închisă în mine/ Ca într-un sarcofag/ Care încă respiră”. Pentru argumentarea logică a unor răspunsuri riguroase, dintr-o gestaţie gnomică, pretinse a fi mai apropiate de adevărul aletheic, al Universaliilor, de primatul genezei:  ” Un fel de aer străveziu ce depăşeşte/ Şi încăpăţinarea aspră a pietrei”. Se receptează ,în ansamblul textelor, cromele policorde ale metaphisicului, ­începînd cu teoriile cosmologice sofiste şi ajungând, prin Platon, Aristotel, Descartes, Kant şi Hegel, la neopozitivismul Şcolii- scientiste de la Viena, sociologismul neocomptean al Şcolii de la Frankfurt şi la neoraţionalismul critic al lui Karl Popper.   
        Poemul relevă şi existenţa unor concepte filosofice care încearcă o înţelegere cosmică a unei lumi proprii a filosofului –poet, cu valenţe egocentriste, dar în conştienţa finitudinii, pe limaxul existenţial al unei lumi alienate şi angoasate, cu referenţialul contiguului metafizic:  ” A plecat agale/ Cu soarele bătându-I în ochi,/ Lăsând în urmă un şchiopătat  uşor/ Şi o mare singurătate în care se regăsea/ Numai foşnetul Oceanului.”  
         Pentru un demers al reuşitei livreşti, Liviu Antonesei  se va aliena şi el , desigur, în textul versificat şi-şi va travesti eul metafizic, până la monismul hobesian,  într-un corpus monadic leibnizian – axialitatea armonică absolută, diferenţial-divină  a bărbatului complet, generându-l mereu prin maximizarea rezultatului din ecuaţia dintre raporturile experienţă - pură intuiţie, de tip bergsonian, georgesberkeleyan şi humeian, şi prin minimizarea determinanţilor alienării şi anxietăţii, cu variabile non-aleatoare, de natură psiho-claustrofobică: „ Bărbatul care demonta duşurile/De pe Praia da Vitoria”. Se reuşeşte o surprindere refexivă a relativităţii  sale temporal-metafizice antropo-ontice : ”Nu era bătrân , nici tânăr nu era,/ Nu era nici măcar între două vârste”, pentru  a se identifica : „ Cu părul alb şi sârmos/Şi faţa smeadă întinsă/Ca pielea de pe tobă,” şi pentru a evidenţia limitele semnificantului ontologic uman  în planul limitativ - spaţial şi temporal al antropismului cu referenţial evolutiv istoric şi divagaţii existenţiale-temporal spaţiale, din păcate, comensurabile. 
      În altă ordine de idei, poemul-eseu „În ostroavele Azore " se poate încadra, prin conţinut, între scrierile filosofice autentice cu un fond ideatic însemnat, ale căror tematici propun maximizări receptive şi reflexive cognoscibilului, o descifrare analitică a Universalului , prin disociere, până la etajele psihismului freudean - reyan, prin Piaget, cu reverberaţii psihanalitice, pâna la accesul tulburărilor logico-lingvistice şi apoi conjunse genomic, după propria schemă a filosofului, în construcţia moleculară şi atomară a cosmicului, într-un sistem de interpretare dual - în dublu sens. Sensul umbrei este psiho-revelatoriu , la filosoful-poet, chiar  şi pentru însăşi personalitatea lui Liviu Antonesei, magnific în structura sa livrescă, dar nu lipsit de modestie, aici:  ”În urmă,  o umbră uriaşă-/ Fiecare umbreşte după puterile sale”şi care îl ajută să privească  cu seninătate apofantică  finitudinea existenţială: ”Sezonul  se încheie, bucuria/Îmi sporeşte cu fiecare clipă ”.  
      Se dă posibilitatea celor interesaţi de demersul său filosofic în structuri poetice, să investigheze primordialitatea laturilor Unicului,  atât în plan material, cât şi spiritual, precum şi în temporalitate, într-un context analitic disociativ, pentru a înţelege rolul antinomiilor categoriale, materiale şi spirituale, adică a celor două fundamente ale ontologicului, în putinţa evitării sacrilegiilor oricărui naufragiu bio-existenţial, de tip sacrificial-sacerdotal: ”Un om cu aripi de pânză spre capătul golfului: / Sparge apa şi aerul într-o mişcare lunecoasă/Precum pata  de ulei de măslin pe masă,/ Pe masa din cealaltă insulă,/Ostrovul meu dintâi”. Se satisface, astfel, dorinţa cunoaşterii prin determinări introspective a esenţelor fenomenologice transcendental-­lăuntrice, extrapolate din esse prin circumspecţia formalismului pe baza antitezelor, vectorilor dubli, cu aceleaşi coordonate, care pot asigura evidenţierea axiomatică-asimptotică a Universalului în telescopie duală. Prin acest raţionament, poetul ne asigură,  încă de la primele versuri ale acestui reuşit poem, de coexistenţa sistemică a celor două entităţi categoriale monadice „corpul material” şi „corpul spiritual”, în „trupul unic”, aşa cum le sesiza cândva şi Nicolae Prelipceanu, în poemul său , la fel de reuşit, „Degetul de gheaţă”, prin acţiunea sa de înglobare monolitică a celui de al doilea în primul  şi a primului în cel de al doilea”, de transgresare temporală facilă , dintr-un spaţiu în altul, într-un cadru continuu culisabil atemporal a monadei unice leibniziene:”/... /Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată/”,  „ sau „ Pe masa din cealaltă insulă, Ostrovul  meu dintâi./, într-un veritabil sistem telescopic dual- universal .... 
 
          Cu  o prezentare sinceră şi nedeterminată,  Gheorghe Apetroae Sibiu.  Probabil, va urma...  

Vizualizări: 149

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Dominique Iordache pe August 29, 2013 la 10:43pm

Ce complex ati prezentat, o adevarata exegeza! Sunt curioasa, as vrea sa stiu daca domnul Liviu Antonesei a vazut materialul...Oricum, a necesitat ceva efort si atentie. Am citit putin incordata- dar am detaliat cu rabdare. Termenii folositi au o incarcatura neologica suferinda de emfaza, insa textul se caracterizeaza prin proprietate si coerenta. Felicitari! 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor