Literatura: Cloșarul, Gelu Vlașin; Comentariu eseu - G.A.S.

GELU VLAŞIN ŞI ROMANUL FACEBOOKIST  „ CLOŞARUL”

Comentariu – eseu,  Gheorghe Apetroae, Sibiu.

        Romanul  facebookist scris de Gelu Vlaşin, intitulat „ Cloşarul”,  cu cele  două  prime capitole : “ Piatra din lună” şi “Dumnezeul”, se constituie ca un roman psiho - moral şi social, având ca obiect remediile sociale necesare readucerii din periferiile socialului în câmpul său axial valoric a  drepturilor artistice şi sociale ale intelectualului român, cu scopul restituirii depline a acestora la cei în dreptul lor intelectual natural.
     Pe tot parcursul narativ se observă dorinţa arzândă a personajului central, intelectualul român autentic,  de asigurare a prezenţei sale cuvenite în agora literaturii naţionale, de împlinire  a misiunii sale intelectuale complexe în mediul cultural şi material- social românesc şi nu, spre exemplu, cel de câine dianic “cloşar” al caldarâmelor pariziene, steaua Prokion din constelaţia Canis minor, cea care abandonând ființa și starea de android  „era acum patrupedul închis în cușca neputinței” constelare…  El, intelectualul roman de atunci și de acum era și este, reluând comparația, subjugatul unui infern controlat de cea pe care o credea zeița luminii, a iubirii, ajunsă acum ”Afrodita dominând ulița satului” din constelarul efemeridic românesc.. Dar acest ideal astral al intelectualului român autentic, devenit artistul “cloşar dianic” al  occidentului, de ce nu poate fi realizat în toposul cultural şi existenţial românesc, locul meritat cu prisosinţă acestuia?
   Pentru că poziţia sa intelectuală îi este  uzurpată  frontal de entivii acestor medii culturale, mulţi dintre ei cu structuri intelectuale grosiere şi  cu elaborări fetide, dar cu fundaţiile politice  şi mercantile adânci în solul culturii române,  releveul lor dezinvolt şi denigrator, cuprinzător  al înaltimilor valorice, constituie în faţa intelectualului autentic român, un zid inexpugnabil...
         În condiţiile culturale şi sociale relevate, și intelectualul român autentic, asemanea multor categorii sociale, este  nevoit a se dezrădăcina, apelând la Occident, la  ţari ale făgăduinţelor, la căutarea fericirii şi împlinirilor sale în altă parte, drumul fiindu-i deschis de mirajul Occidentului, pe care, apucându-l, idealul său aparent asimptot -hiperbolic  nu poate fi văzut  decât „fata morgana” a  unui donquijotism teatral .
        O plecare definitivă din cadrul existenţial intelectual românesc, din mediul ingenuu  ajuns la stara singularităţii sensibile în  evidenta căutare de sustentare a eului: „Eul din sine a plecat pe un drum fără de întoarcere”,  atunci când autorul , artizan al cuvintelor ajuns în alte spaţii intelectuale, nu va reuşi să ocupe decât  spaţiile sinuziale ale societăţilor de alienare a condiţiei sale genetice,  în spaţiile de jos ale toposurilor  culturale occidentale  pe care avea să le investigheze  el, cu chipul  de “cloşar dianic ”, pe aceste medii cu variabilitate valorică minoră în topologia culturală occidentală.  
         Acesta va reuşi să intuiască  cu greu fiinţarea  în raţionalitatea cunoaşterii spaţiilor înalt cognoscibile şi fiinţiale ontice şi să sustenteze cu gravitate spatial-temporală  în momentul eliberării polare din crisalida nihilismului heideggerian inerțial, din neantul din care evadase  numai pentru idealul fiinţării într-o  lume a transcendenţei, intelectivă, dyanică şi  moral exponenţială…  Când “ statueta s-a aruncat cu trup și suflet în hăurile nimicitoare ale dorinței de premărire”, chiar şi statueta erotică - selenică cu trăsături feminine constelare, admirată și purtată de acesta, nu  putea reflecta decât starea inerţială a mediului cultural românesc la momentul  desprinderii sale de cadrul proustian mobilat cu numeroase scene şi trăiri panteiste, de spaţiile în care poposise fericit cu copilăria şi cu adolescenţa sa, profesorul, un “cloşar dianic”, pe care îl imaginez a fi însăși autorul romanului, mereu în braţe cu statueta sa, cu steaua sa strălucitoare cu care se contopise în zbor, un ”cloșar” parizian… Este momentul  când  intellectualul începe să – și nege condiția  minoră, să fie cuprins de acel intuiţionism bergsonian și blagian,  începe să-și conştientizeze existenţa sa valorică culturală şi socială, lavelliană, într-o iluminare ancestrală, substanţială aristotelic  şi ideatic- creatoare, platoniană, în fond ajunsă în alambicul principiipiilor cunoasterii ontologice. Asistăm la o conştientizare sentenţială celestă transcensă cu noile energii din panteism în fiinţa dyanică a absolutului apollinic „ Mâinile pipăiau scoarța copacului (zeu), acolo unde atârnase altădată întreaga magie a prăbușirii.... Atingerile acelea mistice îi provocau senzații de neînchipuit. Trupul copacului se deschidea ca o ușă spre cer cu zumzet de insecte orchestrând muzici ale astrelor, numai de el auzite. Era stăpânul absolut al scoarței copacului, al dimensiunii ancestrale, al macrocosmosului din microcosmos, al eului rătăcitor”, şi din acest loc, de  acolo unde agregat cu acesta „ Ajungea la Piatra din Lună, pe vârfuri, acolo unde numai cunoscătorii puteau să poposească în drumul lor spre absolut” ...  Starea sa devine complexă prin reflexii anamnetice, de conştientizare a fiinţării prin reamintire, deloc uşoară şi o realizează numai „Când lumina se îndrepta către cealaltă parte de lume, (când ) începea marea aventură”, numai atunci când el începe să fie  pătruns adânc, în verticalitatea luminii cunoaşterii de propria lumină....
        Aventura eului său începe numai atunci când  realizează  o conştientizare freudiană, a desprinderii metafizice de spaţiile ancestrale , când conştientizeză raţionalitatea  printr-o raţionalitate kantiană, că acesta poate fi eliberat  de  „ suferințele după o iubire absurd”. Este aceasta iubirea pentru obiectul care l-a trădat „   prin abandon  , realizând, astfel,  enunţuri verosimile ale fiinţării cu referenţial la asimtotica fenomenologicului husserlian, a sensibilităţii şi sensurilor existenţiale în statueta sa care îşi dorea preamărirea în contopirea cu aceasta, dar nu şi schimbarea... Şi aceasta, prin renunţarea conştientă la trăirea afrodiziacă „ fosta lui mare iubire, Statueta” aceasta, constituind simbolul cadrului artistic- cultural  inertial românesc, putând astfel  accepta trădarea şi învinge suferinţa  prin revigorarea  trăirilor incandescente în monumentul- statuiei dyonosiace,  pentru a transcende, apoi, cu uşurinţă,  în imperiul sacru cultural, cel al Occidentului.... Cum? .. Prin dedublarea sinelui, reluând scena trunchiului copacului  valeryan dar şi reflexiile de dedublare în mediile citadine „Când a deschis ușa cafenelei și a urcat scările parcă avea o presimțire sumbră. Deși nu el mergea ci pașii lui îl purtau într-un sens numai de ei știut.”... Este evidentă, în acelaş timp, condiţia intelectualului cu  o ideatică dusă într-un orizont erotic heraclitică, vulcanică  iniţial, statueta „piatra din lună” cu reflexii de cristale, flamând în universalitate...
      Se observă că personajul este  abuzat de o situare a sa impusă şi minerală în combustiile proprii spirituale, este  supus la dedublarea ontonomă şi noetică în universalitate şi în afara universalităţii româneşti, situaţie care îi impune resemnarea şi acomodarea, preferând, astfel, mai bine fiinţarea simptomatică aparent statică în  „Statueta de pe ulița satului ”, „Cloşarul” de mai târziu în nebănuita relaxare  ” …   Își căuta un loc aletheic. Își căuta locul în care putea să-și bea liniștit ceaiul. Locul relaxării.”...
        Da!... Asistăm acum la  un simulacru de existenţialitate, la “Cloşarul dianic” de azi,  fostul profesor, resemnat acum, adică acceptând  şi o condiţie statică “ piatra din lună”, statueta sa determinată de o caracteristică proprie, omniscientă în fondul său intelectiv, ceea ce îi conferă reputaţia şi independenţa: “Omul, alt om și monumentul iubit. Și ceea ce era și mai cumplit: niciun vânt nu se încumeta să îl împrăștie de acolo, să îl azvârle în cele patru zări. Cenușă nemiscată. La “ Diana” piatra din lună vorbea o limbă neînțeleasă”..  Interesantă această reflexie hiperbolică  asupra condiţiei intelectualului român autentic cu o viziune platonică, în fond axiologic-lavelliană, prezenţa sa în cadre principiale de reţinere şi de rezistenţă la influenţele statuetei cu reflexii cosmopolite antinaţionale, dar obiectivate de chemările istorice româneşti, ritualizate conservativ acuzator şi ingenuu:  “ Rostea cu voce tare cuvinte pe care numai scoarța copacului le înțelegea. Era forma nedeslușită a unui ritual antic. Modul prin care abandona formele fără fond în căutarea absolutului...  Trupul copacului devenea trupul său și din el plecau într-o călătorie nemaipomenită perechi de îndrăgostiți îmbărățișati într-o lumină eternă”...   Iată un început tensiv - febril- nerăbdător şi o modalitate de transfer  a intelectualului din mediul artistic şi cultural istoric naţional, din păcate puţin agreat de  statueta care nu-l înţelegea, din dorința de a nu se despărţi de mediul românesc, de acelaş mediu care grăbea şi dezrădăcinarea intelectualului autentic  şi plecarea sa din mediile genetice ancestral- tradiţionale, într-un alt  mediu, chiar și în cel de cloşar al Occidentului, rezonând în noile medii cu fiinţa sa încărcată genetic de statornicia locului, de condiţia mineral a statuetei  cu secole de existenţă, rămasă cu memoria statică pentru “ Primele atingeri, primele sentimente îngropate în cenușa uitării, primele șoapte transformate în fluturi, primele îmbrățișări fără sfârșit. Era în al nouălea și ultim cer, era pradă poftei celuilalt “...
       Era o plecare cu  statueta şi în statueta sa” Piatra din Lună”, care nu-i înţelegea avatarul lingvistic şi care îşi dorea preamărirea numai acolo.  Cu  greu îşi accepta mişcarea din climaxul  nemoral- boreal, fie al Năsăudului românesc, din mediul său panteistic, visând o lume reificată, paradisiacă.   Visa şi dorea acelaşi mediu static, al statuiei dyanice, nu cel al intelectualului roman nevoit  a-şi  părăsi spaţiile sale istorice ancestrale ... Pentru aceasta, declamă personajul central al romanului:  -“ Secundele păreau milenii, clipele deveneau pietre de moară atârnate la gâtul clownului nedorit. Era pe coasta ungurului cu nume românesc alergând să îmbrățișeze Statueta nemișcată, era în prispa casei unde mulțimi de nevinovați, miniaturi arhaice, obiecte manufacturate, frați, surori, măcelăreau niște așteptări paternale cu iz de maltratare pentru care mai târziu chiar el avea să fie acuzat. Era scuza perfectă pentru deturnarea unei iluzii. Orb, orbecăind printre promisiunile unei dorințe „până când moartea ne va despărți”. Abandonat, abandonându-și trecutul și viitorul, trăind într-un prezent numai și numai al ei, al Statuetei nemișcate (dar) cu dorințe de preamărire.”...., “ Secole trăind în cea mai teribilă minciună a unei iubiri inexistente. Milenii rupte din existență doar pentru satisfacerea unor pofte nesătule și nesăbuite. Însă nu avea niciun fel de scuză. Nesăbuitul cel mai mare era chiar  el.”
   Proiecţia misterelor în lumină panteistică , chiar şi de un  cloşar, fostul profesor, acum  expozând doar pe caldarâmele din ” Esplanade de La Defense ”, prin cromatica luminii cu valenţe cuantice în proiectie social-culturală, reflectată  de acesta în operele sale, obligă şi fac posibilă configurarea realităţilor de simţire şi de fiinţare intelectivă în  formele universalității culturale, de atragere a atenţiei  asupra aportului intelectualului român , ieşirii sale în décor, chiar şi în mediile minore exnaţionale în care reuşeşte să se regenereze ideatic şi să creeze, asupra valorilor creaţiei umane, asupra condiţiei sale intelectuale:  “  Când simțea atingerea ca pe o vibrație de nedescris era deja în trupul copacului. Prin venele lui începeau venele copacului să circule. Prin frunzele lui epiderma sa se transforma în rouă. Prin seva lui neuronii săi se scăldau ca-ntr-un ocean sângeriu. Era acolo ca și cum rădăcinile lui ar fi crescut din trupul acestui arbore țâșnit din piatra aceia albă înfiptă pe vârful muntelui din timpuri imemoriale.” ...
        Urmele lăsate de dezrădăcinarea brutală a intelectualului român reiterează  tot atât de accentuat condiţia acestuia în alte habitaturi creatoare, chiar şi minore, fiind, obiectivând  Profesor şi Statuetă  în perspectiva  noilor cadre ale creaţiei sale şi cele existenţiale expuse de autor estetizate:   “ Piatra din Lună îi spuneau localnicii rătăciți secular. Prima dată Profesorul și Statueta au rămas înțepeniți la masa din colț. Nu se așteptau deloc la această apariție. Mâinile ei albe, marmoreice, altădată nemișcate începeau să tremure și ochii ei se dilatau precum un melc ieșit la vânătoare după prima ploaie de primăvară. Statueta nu mai părea lipsită de viață ca altădată. Părea straniu de vie. Fața Profesorului tumefiată alunecând prin ungherele unei încăperi devenite deja prea strâmtă. Niște urlete se alungeau peste mese și clienții pluteau pe deasupra întâmplării. Era prototipul din Țipătul lui Munch, era una dintre figurile emblematice pogorându-se din seria neagră a lui Goya. Prin el răbufneau toate suferințele omului decor.”....
       În capitolul 2  , intitulat  „ Dumnezeul”, autorul desconspiră în reveriile sale prezenţa intelectualului credincios, câinele credincios  al vânătorului dianic (Ursache) şi o  Diană credincioasă  idealurilor  acestuia, putându-şi imagina prezenţa perenă şi destinul alături de  Diana, credinciosul ei, iar ea, fiind cea care va folosi  arcul şi toate săgeţile întru apărarea acestuia. Statueta sa îi însoţea acum  destinul şi înălţimea  valorică  într-o altă lume, şi o va purta ca un miraculos dar al singurătăţii luminii sale selenice !...
        Este statueta care îi dă puterea învingerii străinătăţii, cea care îl însoţeşte în exilul său pe” cloşarul dianic” credincios omului şi îi asigură protecţia meritată acolo unde acesta: „Cu Diana și-a redescoperit apetitul înălțimilor, fascinația zborului...  Era darul său... Omul și câinele. Două ființe îngemănate colindând lumea singurătății. O singurătate în doi ca și cum nimic altceva nu ar mai fi existat în lume. Pășeau alături, hoinăreau prin pădure în drum spre locurile de taină  într-un decor aproape ireal...” iar „ Gândurile lor navigau libere depășind orice obstacol. Erau îngemănați prin iubire, prin starea de fapt, prin armonia trăirilor intense”...
       Plecarea în altă lume, în cea a luminii, acolo unde el se doreşte zeul acestei lumi apollinice, astrale,  libere şi  naturale , dar un credincios al locului şi al muritorilor, statueta sa care îi mobilează apoteotic  perimetrul existenţial, reflectându-i eudaristic în noul mediu existenţial lumina selenică, ideatică a  creaţiei sale...  Dar, spre deosebire de statueta sa dyanică  statică şi rece, autorul vede în cloşar , deşi un strămutat acum, o fiinţă afectivă iubitoare de spaţii ancestrale, dar și o rupere de acestea: ”  Clipocitul pârăului pierdut printre colțurile de stâncă, adierea domoală a vântului împleticindu-se cu frunzele de mesteacăn și carpen și fag și arțar. Aroma pământului reavăn colindat de viețuitoarele pe care le întâlnești la tot pasul.”...
    Imaginea  endemică  stigmatizată de spaţiile de adevărate libertăţi creatoare pentru intelectualul român  o construieşte cu migală  alături  de statuetă şi în statuetă, în altă lume,  vizând  universalitatea cunoaşterii şi cea ontogenetică:  ” Nu-și putea imagina bucurie mai mare decât această evadare din lume înspre altă lume, nu-și putea stăpâni dorința de-a se rupe de toată micimea unui spațiu iluzoriu pentru a trăi momentele unice ale existenței pure într-o libertate absolută.”, acolo unde îşi va petrece veşnicia, acolo unde „Ochii lui începeau să vadă fără să mai fie nevoie să privească, călătoriile lui deveneau din ce în ce mai aproape de absolut, mintea lui cuminte se transforma într-un univers contopindu-se cu linia orizontului”...
     Intrarea intelectualului român autentic exilat într-o nouă lume, prin  ieşirea din zona profanului şi transcenderea în orizontul sacrului , al universalului verticalizat în unicitate, o realizează printr-o atitudine patetică faţă de existenţa în alte spaţii existenţiale: „  Nu cerea nimănui nimic, doar timpului să nu treacă prea repede în acea zi miraculoasă în care natura devenea rotundă, cu tentația ei nemaipomenită, cu splendoarea năvălind prin toți porii transformând epiderma într-un teritoriu complex al senzațiilor nebănuite.”
     Această lume, colcăind în noroiul din subsolul toposurilor artistice şi culturale românești, unele evident nihiliste, înainte de a o părăsi el, și care îi devenine în prezența noului topos quadrată și utopică, mai întâi o radiografiază, o dezbate, îi identifică  sensurile, riscurile şi imploziile pentru a putea emite principii şi enunţuri dialectice asupra structurilor sistemice culturale occidentale,  care îi validează  fuga  în atemporalitatea altor spaţii şi locuri aleatorii:  „ Fugea de oamenii mici și nu privea înapoi cu mânie, știa că oamenii mici sunt neînsemnați, predestinați ratării, că au doar frustrarea neîmplinirii și că în fond vorbeau două limbi diferite : limba lui,  necuvântătoare și limba lor nimelungă, formată din silabe icnite și din săgeți șerpuitoare. Vânătoare de cuvânt. Vânătoare de vânt.”
    Asistăm la un ciclu existential meristemic al intelectualului român, cel al conştientizării condiţiei sale intelectuale, a conştiinţei oprimate şi interzise într-un mediu social rugos infectat de  supuneri  ideologice şi  obturat de decantările balastului mediocrităţii, un mediu  neecologic social şi cultural,  dar greu părăsit de acesta,  spre  a apuca spre tărâmul unei libertăţii  personale şi al cuvântului frumos rostit,  preluând dynamic , apoteotic , din unicitate,  sublima sa fiinţare , atunci când : ... din evadarea lui țâșneau neuroni veseli și nou-născuți precum pruncii iubitori de lumină, din evadarea lui gânduri neastâmpărate îl învăluiau cu aura lor delicată îndreptându-i pașii înspre locuri pe care nimeni niciodată nu le mai văzuse.
     Este o  devenire constientă a intelectualului, desprins de zodia ”Cloșarului” sub imperativul fericirii personale şi, de ce nu, sociale prin meditație și creaţie, impunea pozitivarea  fiinţării sale prin desfinirea cunoaşterii ontologice, cu efectul  conştientizării morale şi valorice în Nirvana, stingerii dogmelor  şi prejudecăţilor în actul libertăţii divine, dumnezee, capabil şi de o acţiune camusiană, de relaționare cu divinitatea  a intelectualului revoltei şi  al suferinţelor rostite de acesta, de dedublare în infinitatea spaţială a cunoasterii.... Soluţia era cea a dezrădăcinării spre o alienare în alte spaţii existenţiale chiar și profane, dar cu libertatea manifestă alături de statueta dianică a umbrelor şi luminii selene, declanşator şi catalizator al fiinţării sale în infinitatea mulţimii şi libertăţii  creaţiei divine!..
      Acestea le obţine, participând la spectacolul umbrelor : "Pe strada Edgar Quinet la numărul zece o mulțime dădea năvală să vadă spectacolul umbrelor. Oameni și chipuri, stări și ficțiune, aparențe la tot pasul. Nu-și imagina că va ajunge să trăiască momentul în care o să fie atât de aproape de infinit. Trupa de teatru ambulant vizita zona pentru prima dată. Veneau din depărtări și departarea își pusese amprenta peste cortegiul format din spectatori și decoruri absente. Dirijorul vocifera precum un leu domnitor tailandez într-o cușcă iluzorie în timp ce lumea își continua traseul existențial în acea rutină prea ușor acceptată și el știa prea bine de ce.  ... prima stare de prăbușire trăită în direct la înălțime, prima senzație de zbor descătușat”, de trecere în ascendență culturală și spirituală.
      Acum intelectualul „cloşarul dyanic”, cu valenţele sale existenţiale constelare va sfinţi un alt mediu cu harul artei sale , cu  ”   o muzică simfonică  în ritmuri de picături țîșnind în amfiteatrul artezian din Esplanade de La Defense”,  în sonanţele armonice angelice pentru vibraţii empatice şi cu potrivirea cromelor imaginilor ţâşnind din statueta sa, din  mediul narcisic al deveniririi apollinice, fiinţării sale panteistice în obiectele multe înşirate în noile  locuri şi spaţii   intelectiv-humeiene apollinice. ,  putând  deveni mâine, cu certitudinea  purei raţiuni „ Dumnezeul” propriu  şi cel al  mântuirii veşniciei...  Ne lasă  să înţelegem aceasta, atunci când acesta ne  spune că  „ Nimeni nu bănuia că printre nimicuri și banal un om sfințea locul, iradiind energia ca pe un scut incandescent... Era omul zile de mâine. Era ziua cea mai lungă. Era ziua în care timpul s-a oprit în loc iar locul s-a transformat în veșnicie. Veșnicia mântuirii. Când a simțit prima dată senzația zborului în prăbușire... O senzație ciudată de amețeală, apoi totul clătinându-se ca o muzică simfonică  în ritmuri de picături țîșnind în amfiteatrul artezian din Esplanade de La Defense „ .
    Romanul facebookist scris de Gelu Vlaşin, şi intitulat „ Cloşarul”,  cu cele  două  prime capitole : “ Piatra din lună” şi “Dumnezeul”,  relevă “ drumul spre absolut” al intelectualului autentic  „în căutarea lumii de dincolo de lume, în zona infinitului asumat ”, refuzând  prejudecăţile şi sintoamele acute ale conştiinţelor carieriste pământene şi obscure, false dar cu înflluenţe turbide în mediile  culturale, fie şi naţionale, părăsite!... Spune, în final „ Cloşerul dianic” personajul astral construit de Gelu Vlaşin, autorul acestui roman, creatorul statuiei luminii în lumina sa, apelând la vizionarism şi la iluminarea  apolinică şi morală din lăuntrul statuietei, al feminităţii dyanice, devenirea-i conştientă  prin eliberarea de neputinţă şi prin limpezirea fiinţării cu dragajul absolut al glodului mediilor telurice amorale, învesmântarea acesteia cu plăsmuirile sacre ale infinitului, divinului şi dumnezeului propriu relevat:  „ Să obercăim - spuneau gurile rele - să închidem ochii și gura, să fim o turmă ascultătoare. Dar Cloșarul continua să creadă în miracole și de pe înălțimile unde sălășluia  Piatra din Lună vorbea lumii întregi ca și cum ar fi fost el Profesorul, Profetul:gurile rele își vor închide clămpănitul atunci când tu vei fi conștientă Statuetă efemeră că iluminarea nu vine din întunericul muribund ci din propia ființă  iar cuvintele tale nu sunt cutiile închise ale pandorei ci forma de evadare, de eliberare.”..   Excepţională, această prezentare psiho morală complexă, personificată şi alegorică a condiţiilor şi stărilor turbide, de degradare a mediilor culturale şi   sociale românești, de explorare anatomică  şi de disecţie a realităţilor culturale realizate profesional de Gelu Vlașin prin prisma actului intelectual românesc în exercițiul cunoasterii acestora, odată cu relevarea  soluţiilor de eradicare şi de pozitivare valorică a socialului cultural românesc, atent configurate și relevate de autor , membru al U.S.R. și membru al Societății Scriitorilor din Spania, în cuprinsul acestui roman.   Felicitări şi multe aplauze! ... Gheorghe Apetroae, Sibiu

Vizualizări: 12

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor