„Literatura de sertar […] am distrus-o la plecare, pentru cǎ erau lucruri foarte periculoase”

Recenta carte a Teresiei Bolchiș-Tǎtaru, La vânǎtoare de oameni (Editura Galaxia Gutemberg, 2011) continuǎ seria scrierilor memorialistice iniţiate prin volumele Liceu, cimitir al tinereţii mele (Editura Gutinul, 1998, vol. I, Premiul LiterArt XXI, Asociația Internațională a Scriitorilor și Oamenilor de Artă Români, Atlanta, Georgia) și Anii noștri de școalǎ. Sovietizarea 1948-1956 (Criterion Publishing, 2003, vol. II), ce reflectǎ realitǎţi ale totalitarismului, în pofida faptului cǎ sunt redactate ulterior plecǎrii autoarei din ţarǎ. Inflexiunile biografice sunt truvabile și în romanul Mǎriuca (2005). Prozele scriitoarei par guvernate de aprehensiunea omului albastru, terorizantul ochi ubicuu al Securitǎţii, iar tema redundantǎ, generatoare de amǎrǎciune – o constituie sovietizarea României, ale cǎrei sechele comportamentale și acţionale persistǎ încǎ în prezent. Onestǎ, plinǎ de directeţe, prozatoarea mi-a oferit informaţii despre destinul amputat al textelor elaborate în comunism, dintre care abia o infimǎ parte au ajuns în Occident, transportate în iulie 1976, ca strat… protector al borcanelor de zacuscǎ și dulceaţǎ: „Literatura de sertar era destul de mare și de valoroasǎ, pentru cǎ era scrisǎ atunci, la moment, sub influenţa trǎirilor majore, dure și dureroase, dar s-a pierdut. Am distrus-o la plecare, pentru cǎ erau lucruri foarte periculoase. În afarǎ de aceasta, aș mai fi avut multe de pus pe hârtie, dar mi-a fost teamǎ. Frica ne-a purtat pe toţi, (Omul albastru știa ce face!) nu numai pe mine – și pe cei mai mari, și pe cei mai mici – mai ales dacǎ se știa cǎ scrii, nu puteai sǎ fii sigur când vei primi, când îţi va cǎdea pe cap o percheziţie, sǎ vadǎ ce și cum scrii, iar atunci erai nenorocit și tu, și toatǎ familia pe tot restul vieţii, cât vor sta ei la putere. Cine-și putea permite sǎ se gândeascǎ la dǎrâmarea comunismului? Sperai, dar era o perspectivǎ at calaendas Graecas. Atunci n-am condus un jurnal și n-am pǎstrat aceastǎ literaturǎ, pentru cǎ mi-a fost teamǎ, întâi și-ntâi, sǎ o scriu. Parcǎ vǎd și-acum, locuiam pe Usturoi, în Baia Mare și mǎ uitam zilnic la securistul care-și fǎcea marșul pe Aleea Parcului, la aceeași orǎ, în fiecare zi (dimineaţa la ora 9). Era aceeași persoanǎ, un tip de staturǎ mijlocie, blond, tuns scurt. Trecea de sus în jos și de jos în sus, de 2-3 ori pe alee, înregistra tot ce se întâmplǎ. M-am dus și eu sǎ-l vǎd, fiindcǎ mi-a atras atenţia acest om care era mereu acolo. Aveam ore la școală dupǎ-amiaza. Dimineaţa, cum eram acasǎ sau prin curte, la-nceput l-am zǎrit întâmplǎtor, cum îl zăream  pe oricare ce trecea prin parc, dar vǎzându-l în fiecare zi m-am dus și eu sǎ-l vǎd din sens opus și sǎ mǎ întâlnesc cu el așa. Se uita la tine de la mare distanţǎ, sǎ te înregistreze, dar când treceai pe lângǎ el nu ţi se uita în ochi, ori se fǎcea cǎ nu te-a vǎzut, ori se uita în altǎ parte, ori își gǎsea ceva de fǎcut, o preocupare, se fǎcea cǎ se gândește la ceva, dar te fixase deja cu mult înainte. Mi-era teamǎ, fiindcǎ se știa cǎ scriu, se știa cǎ sunt acasǎ dimineaţa și atunci puteam oricând sǎ mǎ aștept la o percheziţie de acest fel. Atunci multe materiale le-am distrus singurǎ. O parte le-am luat cu mine, dar foarte puţine, pe care le-am valorificat mai mult sau mai puţin dincolo, iar o altǎ parte din acest material, din cel rǎmas în memorie, l-am pus pe hârtie, dar era tot material de sertar, din care apare acum, în aceastǎ lucrare, cum e de exemplu Vǎsǎlicǎ de la garǎ. Dvs. nu-l știţi, dar generaţia mea – nici dintre aceștia nu mai sunt mulţi cei care-l știu – dar acum, venind acasǎ, am fǎcut niște cercetǎri și investigaţii, pe ici-pe acolo, am descoperit niște lucruri și i-am ridicat un monument lui Vǎsǎlicǎ, «nebunul» care scria poezii. Textul despre el a fost scris cu peste 20 de ani în urmǎ, dincolo. Acum l-am reluat, cizelat, completat cu ceea ce am mai primit. Una din poeziile lui, care nu este în carte, am primit-o după ce cartea era redactată:  «Hei, străină securitate/ Tu  mi-ai fost soră și frate/ și mi-i si(fi) până la moarte!» –  și i-a fost lui Văsălică și altor milioane!1

Coperta, directǎ, explicitǎ, o fotografie de la o demonstraţie de pe vremuri cu lozinca: „Trǎiascǎ 23 August, ziua eliberǎrii patriei noastre de sub jugul fascist!”, anticipeazǎ atât temporalitatea tomului – epoca antedecembristǎ, cât și conţinutul evenimenţial al acestuia. Cele 18 texte sunt diverse atât în privinţa registrului stilistic asumat, cât și a instrumentarului discursiv. Liric sau epic, discursul flaneazǎ între rememorǎri, glose decepţioniste asupra demonetizǎrii cuvântului, a artei sau ţesǎturilor lubrice ale poemelor contemporane, într-un potpuriu etic, cu inflexiuni pașoptiste.  Scrierea fermǎ a autoarei, fǎrǎ prolixiuni și rococouri frazeologice, amintește de rigoarea rebrenianǎ. Limbajul capǎtǎ pe alocuri tente arhaice și populare, în special în poeziile Bocet, Foaie verde sau Martirilor Naţiunii Române. Cuvinte, linte par a fi construite dupǎ calapod arghezian, în vreme ce Cântec de lebǎdǎ ia forma unul joc de-a v-aţi ascunselea cu Marea Trecere, o pândǎ continuǎ, tutelatǎ de spectrul chemǎrii Dincolo, printr-o tergiversare a momentului sepulcral, ba chiar alungarea sporadicǎ a acestuia, cu o cruce. Poemele sunt însufleţite nimb ideatic, similar celui pașoptist, definit atât de explicit în Epigonii: „Și de-aceea spusa voastră era sântă și frumoasă,/ Căci de minți era gândită, căci din inimă era scoasă”.

Teresia Bolchiș-Tǎtaru se dovedește un ambasador neobosit al spiritualitǎţii autohtone, un promotor al graiului ancestral. Poeme precum Cultura sau Limbǎ dulce româneascǎ devin ardente pledoarii pentru valorificarea zestrei lingvistice, pentru conservarea fiinţei naţionale și durabilitatea acesteia prin aport cultural. Eseul final, Pentru respectul datorat limbii române constituie un apel lingvistic și un protest totodatǎ, de revenire la ortografia corectǎ a limbii române, cea adoptatǎ în anul 1932 de cǎtre Academia Românǎ. Omiterea apostrofului, care pentru limba noastrǎ este un „«muβ»! (o obligaţie fǎrǎ drept de apel! Un «trebuie»!” este perceput drept un alt „exemplu de schilodire a Limbii române, dictat de marele generalissim, care știa prea bine cum poate fi subjugat un popor fǎrǎ a trage un singur glonţ: furându'i limba! Unica eternǎ și imaterialǎ comoarǎ a unui popor”. Acesta este motivul pentru care autoarea, în pofida faptului cǎ a fost amendatǎ pentru grafia adoptatǎ, folosește modelul ortografic interbelic în toate cǎrţile sale.

Volumul se materializeazǎ într-o panoramǎ istoricǎ, educativǎ, culturalǎ a României în trecutul comunist, iar personajele sunt recrutate din realitatea imediatǎ, fǎrǎ travestiuri onomastice sau menajamente amicale. Naratorul homodiegetic, prezent în majoritatea relatǎrilor este înlocuit în Vǎsǎlicǎ de la Garǎ cu cel obiectiv, exploatat poliedral, prin faţete omnisciente ale gurii comunitǎţii, marcate textual prin reflexivele impersonale. Deși spaţialitatea este tributarǎ arealului nordic, realitǎţile penelate au un aer generalizator: politizarea învǎţǎmântului și a culturii, îndoctrinarea ideologicǎ chiar a elevilor din ciclul primar (Pânǎ și copiii), limbajul de lemn, fastuoasele parade, cameleonismul etic, penuriile alimentare, demagogia egalitaristǎ, calpǎ, servilismul și oportunismul „absolut lingǎii”-lor, dornici de a accesa o funcţie de conducere – sunt notele definitorii ale României sovietizate. Amǎrǎciune, speranţǎ, victorie denunţǎ destinul dascǎlului și al femeii în socialism, opunând pǎturile sociale: salahoarea intelectual-plebee, care sperǎ cǎ-i vor fi ameliorate condiţiile de trai, respectiv femeia nomenclaturistǎ, posesoare a unor beneficii materiale și pecuniare edenice.

Textul aflat în deschiderea tomului, Sirena, reactualizeazǎ o amintire din perioada infantilǎ, înregistrând reacţiile localnicilor din Ardealul de Nord, în august 1944, când se vǎd scǎpaţi de dominaţia hortystǎ, dar au de-a face, compensativ, cu bocancul sovietic. Aceștia rǎmân mefienţi în faţa noii alianţe deoarece „România n'a fǎcut niciodatǎ casǎ bunǎ cu rusul”. Sirena ajunge cheia de boltǎ a fabulelor ulterioare, care sunt asamblate cronologic în economia epicǎ a cǎrţii, reflectând ravagiile ulterioare sovietizǎrii ţǎrii.

 Sǎ'i duc lui Brânduși un lemn la Paris aparţine, potrivit confesiunii auctoriale, literaturii de sertar. Cronica vremii reiese pregnant din detalii: Trip pare un sat abstras intemperiilor istorice, nealterat ideologic, dar parohia primește ziarul „Scânteia”, fǎrǎ a se fi abonat și trebuie, volens nolens, sǎ-l achite. Incursiunile în legendar, descrierea faunei sau florei locului trǎdeazǎ deformaţia profesionalǎ a botanistei, care nu poate eluda peisajul. Reverenţa în faţa sculptorului de la Hobiţa este focalizatǎ printr-o privire temporalǎ dualǎ, a douǎ generaţii biologice diferite: unchiul, fost ofiţer al Armatei Române, prizonier de rǎzboi în Rusia, apoi victimǎ a Securitǎţii care-l înrobește prin femeie și alcool, respectiv a nepoatei, profesoarǎ în anii '70 la Şcoala Generalǎ Nr. 11 din Baia Mare, care-i înfǎţișeazǎ  – ea acum – informaţii despre monumentele de la Târgu-Jiu. Singurul regret al bǎrbatului bolnav, îngenuncheat de Omul Albastru, ce-și simte sfârșitul aproape, e acela cǎ n-a reușit sǎ-ţi ţinǎ promisiunea de a-i duce celui pe care-l numea Brânduși (pentru cǎ „el era ca aceastǎ gingașǎ floare, brândușa, din codrii noștri”), „un lemn la Paris”.

Cele mai savuroase texte, ce pun în evidenţǎ talentul de portretist și caricaturist al Teresiei Bolchiș-Tǎtaru sunt Toamnǎ bǎimǎreanǎ și Vǎsǎlicǎ de la garǎ. Cel dintâi  descrie un festival de dupǎ Tezele din iulie 1971, în care era inclus și un colocviu despre tendinţele literaturii contemporane. Alexandru Ivasiuc și Nicolae Breban, fii iluștri și ajunși ai Maramureșului, sunt prezentaţi contrapunctic. Dacǎ cel dintâi este amendat pentru aroganţǎ și vasalitate lingvistic-acţionalǎ faţǎ de regim sau pentru dispreţul faţǎ de cei care nu aparţin protipendadei colaboraţioniste, cel de-al doilea are parte de un profil caracterizat prin decenţǎ comportamentalǎ, „urs mâhnit și abǎtut”, retractil în faţa exhibiţiilor verbale ale colegului sǎu. Reuniunea literaţilor, unde îi regǎsim pe Ioan Chiș-Şter, Gheorghe Pop, Augustin Cozmuţa este perturbatǎ, cu infatuare aborigenǎ, de „I.V. de pe Iza, din Maramurǎș” care propune osanale la adresa tovarǎșului, „pe care trebuie sǎ'l cântǎm în creaţiile noastre, pentru cǎ el este eroul nostru”. Intruziunea neavenitului constituie momentul conștientizǎrii ireversibilei contaminǎri ideologice a culturii: „Pentru mine intervenţia a fost ca o mǎciucǎ ce mǎ lovea mortal în moalele capului. Mi-a rǎmas numele pe care'l auzeam pentru prima datǎ, iar vocea îmi ţiuia în urechi ca la o infecţie fǎrǎ leac și toamna bǎimǎreanǎ s'a închis înainte sǎ fi apucat sǎ se deschidǎ bine.

Naraţiunea de forţǎ a volumului este Vǎsǎlicǎ de la Garǎ, ce prezintǎ destinul frânt al unuia dintre raspsozii stradali al Bǎii Mari, un personaj ce capǎtǎ radiaţii legendare, reușind chiar, prin versurile lui demascatoare, sǎ schimbe unul dintre directorii de la o întreprindere. Subintitulat Victoria socialistului textul prezintǎ gradat întronarea sistemului totalitar și diabolicele mǎsuri luate de acesta împotriva celor refractari regimului. Rebelul locatar al unui sat de pe Someș, rǎmas fǎrǎ pǎmânt, nevrând sǎ fie un serv al colectivizǎrii, ajunge un homeless al gǎrii pânǎ intrǎ în vizorul Securitǎţii. Umorul consistent prezent în fabulǎ nu poate carameliza realitatea traumatizantǎ care îl genereazǎ. Om de serviciu, sǎpǎtor de șanţuri, colector de hârtie, miner, Vǎsǎlicǎ este un talentat poet, certificat de Mihai Olos, dar și de membrii Cenaclului „Nord”. Daimonul improvizaţiilor circumstanţiale (evenimente politice, cozi la pâine etc.) îl fac victima Omului Albastru, care-i interzice sǎ mai scrie poezii, încearcǎ sǎ-l atragǎ pe partea lui, apoi opereazǎ în maniera lui Caţavencu faţǎ de Cetǎţeanul Turmentat, alcoolizându-l etapizat, apoi retrǎgându-și cotidienele oferte bahice. Supus unei cabale a tǎcerii și solitudinii dupǎ o neavenitǎ descindere la o nuntǎ nomenclaturistǎ a fiicei tovarǎșului Piștoa, va fi „gǎsit mort, lângǎ o ţeavǎ de gaz metan din blocul în construcţie. Uns cu o unsoare galbenǎ, a fost ars adânc pe burtǎ și nu numai pe piele”. Sicriul sigilat nu a permis devoalarea circumstanţelor decesului, iar urmașii lui, chiar dupǎ trei decenii, „clanul «Turţenilor» din Remeţi pe Someș a fost intimidat și intoxicat sǎ nu dea nimǎnui nici o relaţie” despre el.

La vânǎtoare de oameni este un volum rememorativ care întregește panoplia scrierilor din perioada totalitarǎ. Valoarea lor documentarǎ e contrabalansatǎ de vocea narativǎ a Teresiei Bolchiș-Tǎtaru, remarcabil portretist al epocii, o autoare care pledeazǎ, fǎrǎ fandǎri circumstanţiale, pentru verticalitate eticǎ, adevǎr, credinţǎ.

 

Notǎ

1. Am cunoscut-o pe doamna Teresia B. Tǎtaru personal abia în 25 august a.c., când i-am luat un interviu. N-am realizat decât cu o zi înainte cǎ biologul Teresia Bolchiș-Tǎtaru era totodatǎ scriitoarea Teresia B. Tǎtaru, din Germania, colaboratoare a postului de radio „Europa Liberǎ”, plecatǎ din ţarǎ în luna iulie 1976, cu o vizǎ turisticǎ pentru Austria, autoare a unor volume de memorialisticǎ referitoare la perioada trǎitǎ în România, sub comunism. Aceasta deoarece, înainte de a avea acces la cǎrţile ei de beletristicǎ, îmi era familiarǎ prin intermediul celor de botanicǎ. Tatǎl meu, care a urmat facultatea de biologie datoritǎ profesorului Nǎdișan, consulta frecvent Ocrotirea naturii în Maramureș (1970) sau Monumente ale naturii din Maramureș (1976), scrise în colaborare cu acesta. A avut amabilitatea de a-mi acorda un amplu interviu referitor la problematica exilului, circumstanţele pǎrǎsirii României, colaborarea cu postul de radio „Europa Liberǎ”, presa din diaspora unde semna articolele de atitudine și analizele politice cu pseudonimul Mara Mǎdǎleanu sau Cornelia Baltag, decadenţa moralitǎţii, carenţa valoricǎ a literaturii române contemporane, atmosfera Cenaclului „Apoziţia” din München sau a „Nord”-ului bǎimǎrean, literatura de sertar, soarta propriei opere, mariajul botanistǎ-scriitoare, notele definitorii ale românului ca naţie etc. Teresia B. Tǎtaru rǎmâne ardeleancǎ pânǎ în vârful unghiilor, în pofida celor 35 de ani de experienţǎ germanǎ, care nu i-au alterat percepţia asupra valorilor culturii române, centratǎ preponderent pe epoca marilor clasici și cea interbelicǎ, dar și cu o vǎditǎ înclinaţie cǎtre sǎmǎnǎtoriștii și poporaniștii de extracţie transilvǎneanǎ, aspect ușor perceptibil în lirica sa.

 

 

 

Vizualizări: 91

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor