Literatura diasporei româneşti. SEDUCŢIILE TEHNOLOGIILOR SOFISTICATE - ESEU - ALEXANDRU DRĂGHICI (GERMANIA)

 

 

SEDUCŢIILE TEHNOLOGIILOR  SOFISTICATE

 

Intruşii şi sclavii lor

 

M-am trezit azi dimineaţă cu o senzaţie ciudată: visasem un telefon care făcea instrucţie cu mine. Îmi zicea „Culcat” şi eu mă executam. „Drepţi” zicea el cu o voce tunătoare, iar eu stăteam smirnă, încordat, gata să sar la execuţia următoarei comenzi.

 

M-am ridicat din pat şi mi-am zis: ce ţi-e şi cu visurile acestea, deşi ultimul avea nuanţă de coşmar. M-am îmbărbătat şi mi-am zis: a fost doar un vis. Eu n-am probleme cu telefonul, relaţiile sunt clare, eu sunt stăpânul lui şi el execută ce îi spun eu.

 

Înainte de a merge să îmi fac higiena de dimineaţă, mă uit totuşi pe telefonul meu care poate recepţiona şi emailuri. Totul este doar la o atingere de deget... nu era aceasta viziunea unei firme care până nu demult propaga sloganul „information at your fingertip”? Întrebarea este însă: este orice email o informaţie... sau doar o bruiere care se luptă pentru a-mi capta atenţia?

 

Viagra virtuală

 

Câteva emailuri... câteva foarte criptice de la cunoscuţi care îşi închipuie că mă interesează ce au primit şi ei de la alţii... hmmm, nu seamănă acest comportament cu sistemul acela piramidal care a făcut ravagii financiare în România acum câţiva ani? Ei, să nu exagerăm... mă dojenesc singur în faţa oglinzii în timp ce îmi spăl dinţii. Internetul, suportul care înlesneşte şi răspândirea emailurilor nu cunoaşte graniţe geografice, ceea ce desigur, este un avantaj, când este vorba de informarea lumii despre evenimente politice importante în sisteme politice închise, precum cel din Libia, dar poate fi şi o plagă când „spam”-işti mă bombardează cu oferte de Viagra, inclusiv pe partenera mea de viaţă, care chiar că n-ar avea nevoie de aşa ceva.

 

În fine, îmi zic, este vina mea că mă uit prea des la telefon să văd dacă au sosit emailuri. E vorba de disciplină. Poate că ar trebui să verific dacă au sosit emailuri de trei ori pe zi, câte mese pe zi avem... ce m-ar împiedica? Dacă ceva este într-adevăr urgent, atunci expidiatorul va găsi o cale să mă sune, sau să mă caute personal. Zis şi făcut! Nu mă mai uit să văd dacă  am emailuri sau sms-uri decât deseară. Iau micul dejun şi pornesc la serviciu.

 

Dreptul tău, dreptul altora

 

Cele mai productive ore ale mele sunt dimineaţa. De aceea îmi protejez aceste ore cum pot mai bine... dacă n-ar fi intruşi. Un fel de intrus este de exemplu firma la care am celularul, care mă sună să mă întrebe dacă sunt mulţumiţi cu ei. Le răspund că nu, fiindcă tocmai mă deranjează. Îi rog, destul de enervat să îşi noteze că nu mai doresc să fiu deranjat în timpul orelor de serviciu. „Se face domnul, voi nota!”. Sunt sceptic, nu ştiu de ce... Acum, după câteva zile, ştiu de ce. Am fost sunat din nou, deşi reţinând numărul de telefon nu răspundeam. Compania este însă foarte tenace... mă chiar întrebam... chiar are răbdare cineva să sune de 10-15 ori la diferite ore şi să nu se lase până nu răspund la telefon? Ei, îmi zic, de aceea sunt plătiţi să deranjeze. Cândva, după a nu ştiu a câta oară, după ce am comutat melodia telefonului pe „mut”, adică nici una, şi când credeam că în sfârşit au renunţat, m-au sunat seara... Răspund indignat. Întreb dacă nu au găsit în sistemele lor informatice, faptul că am rugat să se consemneze că nu mai vreau să mai fiu sunat. Cu ce drept îi întreb? Aşteptam o reacţie conciliantă. Când colo, o voce de bărbat enervată. „Aveţi ghinion, ne-aţi dat dreptul să vă sunăm...”. „Când v-am dat acest drept? Vocea din aparat îmi spune: „Păi mai uitaţi-vă încă odată pe contractul semnat cu noi...”. „Domnule, n-am timp să mă uit pe contract, fiindcă nu v-am rugat să mă sunaţi. V-aţi luat acest drept pe care acum vreau să-l revoc. Pot să o fac la Dvs.?”. „Nu, pentru aceasta trebuie să sunaţi la alt număr”. „Ei lasă-mă, îi zic, aceasta este o şicană... că să îmi îngreunaţi revocarea acestui drept. Dar aveţi Dvs. ghinion, pentru că o să sun la numărul dat de Dvs.! La ne-revedere!” îi spun şi îi închid telefonul în nas... mai precis în ureche... uşa se închide în nas nu-i aşa... dar individul n-a intrat pe uşă... nici nu are nevoie de aşa ceva.

 

Intruşi cunoscuţii ... şi necuvincioşi

 

Am totuşi noroc... nu mai sunt deranjat, de când am revocat acest drept... Mă bucur că acum pot lucra liniştit. Dar într-o zi, uit să comut telefonul pe „mut” şi sună. „Nr. de telefon necunoscut” citesc... alţi specialişiti, îmi zic, care nu vor să fie recunoscuţi. Azi sunt culant şi răspund, doar cu intenţia de a-i „educa” şi pe aceşti intruşi, că dacă este vorba de o convorbire privată, nu doresc să fiu deranjat între 9:00 şi 18:00. Nu era o persoana necunoscută, vreun head hunter sau mai ştiu eu cine... era o cunoştiinţă care a început imediat aşa: „Halo, sunt eu L., te sun de pe skype şi nu ştiu cum e calitatea... ah dacă ai ştii prin ce situaţii grele trec, fostul meu bărbat m-a lăsat în sapă de lemn, nu mai vrea să îşi plătească datoriile financiare faţă de mine...” O întrerup brusc, fiindcă ştiu că nu se va opri cel puţin un sfert de oră. Îi spun „L., deranjezi, sunt la serviciu!” Şi foarte nepoliticos, îi închid telefonul, de data aceasta nici în nas, nici în ureche, ci ... în ceruri. Aşa ca să se înveţe minte!

 

Mă răcoresc un pic şi am remuşcări. Va trebui să mă explic. Bun zic eu. Mai las să treacă o zi şi apoi îi scriu. Un email, ca să aibă şansa să reflecteze la cele spuse. „Dragă L., îmi cer scuze pentru cele întâmplate ieri. Pe de altă parte, te rog să înţelegi că mă deranjează de multă vreme următoarele lucruri:

-       că nu saluţi când mă suni;

-       că nu întrebi dacă deranjezi;

-       că îmi descarci tot sacul tău cu probleme private, deşi nu fac parte din familie..”

 

Nu trimit emailul... mă mai gândesc. Mă întreb, de ce să nu spun ceea ce simt? Da, îmi zic, pentru discuţii emoţionale, emailul nu este aproape deloc potrivit, fiindcă nu auzi, nu simţi cum va recepţiona celălalt, cele ce vrei să comunici cu adevărat. Dar dacă o sun, din câte o ştiu, va continua de unde s-a întrerupt ultima oară... şi-apoi de ce să mă port aşa cu mănuşi cu ea, dacă ea arată că nu-i pasă dacă deranjează? O voce îmi spune că mă cert de fapt cu mine în gând... nu trimit email-ul. Să vedem ce va face L., ce va crede ea că este de cuviinţă să facă. Poate ca îmi va scrie şi se va scuza....

 

Întâlnirea de afaceri cu un Blackberry

 

Într-una din zile, trebuie să călătoresc în interes de serviciu. În vagon mulţi alţi oameni care  călătoresc în slujba firmei şi a clienţilor actuali şi viitori. Nu ştiu ce are acest aparat, dar majoritatea celor care vorbesc la telefon, vorbesc mai tare decât dacă ar vorbi cu aceeaşi persoană, dacă aceasta  ar fi faţă în faţă. Probabil că există aşa un mit, că dacă vorbeşti mai tare îl poţi aduce pe celălalt în faţa ta... poate că ar trebui să încerc şi eu. Nu, nu pot! Mai degrabă, în speranţa că ceea ce fac eu va fi urmat drept model, comut telefonul pe „mut” şi dacă totuşi aştept un telefon urgent, sau trebuie să telefonez, ca să anunţ de exemplu că trenul întârzie o jumătate de oră şi nu ajung la timp, ies în hol. Exemplul meu nu găseşte ecou... mai degrabă sunt eu ecoul a 3-4 convorbiri telefonice, pe diferite teme, la diferite volume... hhm, mă decid să mă izolez şi îmi pun căştile pe urechi şi ascult muzică...

 

Ajung într-un sfârşit, cu întârziere la client. Şedinţa începe. Imediat sună un telefon şi cineva iese spunând... este important. Eu parcă aud... „este important să ai telefon”... mă iau singur peste picior şi îmi spun că încep să aiurez. Mă concentrez pe cele spuse pe un interlocutor. În sala de şedinţă mai „şed” alţi bărbaţi, la fel de importanţi, căci iată, Blackberry-urile şi iPhon-urile le comandă fără întrerupere să le acorde atenţie, să răspundă la sms-uri sau emailuri... căci aceste instrumente sunt formidabile, au atâtea funcţionalităţi. Mă întreb dacă n-am venit degeaba. Când îmi va veni rândul să iau cuvântul, oare va fi cineva doritor să mă asculte?

N-a fost o şedinţă reuşită. La întrebarea mea dacă oferta este ceea ce au aşteptat s-a mormăit ceva... de genul că se mai gândesc...

 

Redefiniţia cuvântului prieten

 

În altă zi, mai spre seară, mă apucă dorul de fiica mea, studentă, care trăieşte în alt oraş. O sun şi ea îmi răspunde indignată: de ce nu trimiţi şi tu un sms, să mă întrebi când  pot vorbi cu tine la telefon?”. Am mustrări de conştiinţă. Închei imediat convorbirea şi o rog să îmi trimită un sms... Dezamăgit şi timorat, pornesc calculatorul şi intru pe facebook. Pe ecran stă scris: M, adică fiica mea, care a făcut greşeala să mă invite în cercul ei de prieteni, chat-uieşte cu cineva... Da, îmi zic, nu sunt la fel de important, ceea ce este în ordine. Mă uit şi eu pe lista mea de „prieteni” de pe acest site... şi mă întreb...câţi din aceşti oameni îmi sunt cu adevărat prieteni. Căci facebook amestecă cunoscuţi, amici, prieteni, rude şi chiar necunoscuţi şi îi pune în aceeaşi oală, numindu-i pe toţi prieteni... Ei, aceasta este o pervertire a cuvântului”.

Şi decât un chat, sau un telefon, mai bine prefer o întâlnire cu un prieten adevărat, cu care discut despre o carte, sau ultimul film vizionat...

 

De cine ne ascundem?

 

Reflectez în timp ce mă plimb singur prin parc, fiindcă telefonul, emailul, internetul, facebook-ul m-au făcut tot mai nesigur... şi realizez că toate reduc distanţele geografice, dar în acelaşi timp, îi seduc pe oameni să stea în faţa unui aparat, creând distanţe geografice şi sufleteşti mai mari decât cele reale. Mă aşez pe o bancă. Privesc suprafaţa unui lac... pe luciul apei văd cum tehnologii ne dictează tot mai mult cum să trăim. Înstrăinarea creşte, îndrăgostiţii se despart pentru totdeauna printr-un sms, un prieten are în internet, după mărturisirile proprii, 5 avataruri, o femeie de 35 de ani în căutare de aventuri sexuale, deşi el este bine trecut de 50 de ani, un adolescent care îşi urăşte părinţii, un moşneag care visează la salvarea de moartea inevitabilă prin participarea la discuţii foarte adânci despre reîncarnare... şi încă vreo două, de care nu mai mi-aduc aminte. Ce efect are acest joc de-a v-aţi ascunselea? Nu se ascunde el oare de el însuşi?

 

Trist că dă dreptul acestor tehnologii să ne comande viaţa după bunul lor plac. Intruşi tehnologici sau umani de tot felul ne dau ziua peste cap... cu ce drept?

Suntem prizionierii unor „gadget”-uri (cuvantul englezesc pentru aparat, dar şi jucărie tehnică) precum telefon celular, PDA (Personal Digital Assistant, în traducere liberă, asistentul personal digital), email, sms, chat, etc. Ne ţin închişi în cuştile lor şi noi nu ne mai putem închipui viaţa fără ele.

Şi totuşi, toate tehnologiile sunt doar mijloace de a „umbla prin viaţă”, nicidecum viaţa în sine. Şi cum ne dăm seama că viaţa nu înseamnă tehnologie? Un răspuns l-a dat Jaron Lanier: "What makes something real is that it is impossible to represent it to completion" (Ceea ce face ceva real este faptul că este imposibil să îl reprezinţi în completitudinea lui). Tehnologiile sunt o parte din realitate, dar nu realitatea însăşi. Înstrăinarea faţă de noi înşine şi faţă de alţi oameni are un nou aliat: tehnologiile moderne!

 

 

ALEXANDRU  DRĂGHICI

Vizualizări: 45

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor